FYI.

This story is over 5 years old.

Sunt armele chimice folositoare într-un război?

De ce sunt armele chimice folosite în război, chiar dacă nu sunt eficiente? Pentru că provoacă teroare.
12.9.13

Un soldat sirian țintește cu un AK-47 și poartă o mască anti-substanțe chimice.

Războaiele chimice au loc destul de rar. Când guvernul sirian a atacat Ghouta cu arme chimice luna trecută, a fost primul caz important în care s-au folosit arme chimice într-o perioadă de un sfert de secol. Ultima oară s-a întâmplat când Saddam Hussein a bombardat Halabja în 1988 și au murit cel puțin 5 000 de persoane. Înainte de asta, armele chimice au mai văzut lumina zilei doar în timpul războiului între Irak și Iran, al războiului civil din Yemen și în timpul celor două războaie mondiale.

Dar oricât de rar ar fi folosite, utilizarea lor în Siria nu a fost o supriză atât de mare. Țara aflată în mijlocul unui război mondial e una dintre cele șapte națiuni din lume care încă refuză să semneze Convenția Armelor Chimice, care interzice producerea, stocarea și utilizarea de arme chimice. Și în timp ce toată lumea era ocupată să scape de rezerve, Assad și regimul lui construiau unul dintre cele mai mari arsenale de arme chimice din lume.

Una dintre principalele probleme la armele chimice e faptul că sunt incredibil de ușor de confecționat. Gazul muștar și clorul pot fi șterpelite de la ora de chimie a vreunui profesor neatent și nici ingredientele pentru gazul sarin nu sunt prea greu de obținut, chiar dacă prepararea substanței finale e un pic mai dificilă. Orice țară cu un laborator chimic și un chimist competent poate obține toate armele chimice de care are chef. Așa că, având în vedere numărul mare de persoane abjecte, malefice, imorale din lume, oare de ce nu sunt folosite mai des?

Răspunsul este că, în ziua de azi, nu sunt o modalitate eficientă de a ucide oameni. Războiul chimic a înflorit în Primul Război Mondial, perioada perfectă pentru el. Pe atunci soldații stăteau comasați laolaltă în același loc săptămâni sau chiar luni în șir, reprezentând o țintă foarte ușoară. Tehnologia morții a fost îmbunătățită rapid; gazul de clor a fost depășit rapid de fosgen și mai târziu, gaz muștar, fiecare oribil în felul lui. Clorul reacționa cu apa din plămâni pentru a forma acid clorhidic, în timp ce gazul muștar distrugea membranele și ardea pielea. Avansurile în chimie au fost urmate de îmbunătățiri în balistică și aviație, care au facilitat transportul muniției chimice. Armele chimice aveau potențialul de a schimba total cursul unui război, decimând inamicul.

Cel puțin așa suna teoria, iar britanicii au testat-o pentru prima oară în timpul Bătăliei de la Loos din septembrie 1915. Sub comanda generalului Sir Douglas Haig, 5 500 de cilindri care conțineau 150 de tone de clor au fost utilizați pe front în prima linie. S-au creat nori de gaz otrăvitor…care s-au întors înapoi spre britanici atunci când vântul și-a schimbat direcția. În ciuda acestui incident, atacul a avut un impact puternic; germanii nu aveau niciun fel de experiență cu armele chimic și n-au știut cum să se apere. Au fost zguduiți. Mișcarea a fost considerată un succes.

Bătălia de la Loos a accentuat o serie de probleme care există și în ziua de azi, după cum mi-a explicat Omar Lamrani de la think tank-ul Stratfor: „E foarte dificil să folosești eficient arme chimice. E nevoie de condiții ideale și manipulare perfectă ca armele chimice să provoace pagube maxime.” Chiar și cea mai ușoară briză, schimbare a soarelui sau a umidității le poate afecta potența. Unele forme de gaz muștar îngheață la 14 grade Celsius și mă îndoiesc că o crustă decorativă de gheață aplicată dușmanilor te poate duce prea departe într-un război.

Nu e deloc ușor nici să instalezi 5 500 de cilindri de gaz în prima linie pe front: „E foarte greu să obții metodele ideale de livrare,” mi-a spus Lamrani, „având în vedere că cele mai comune mijloace de livrare – artilerie, rachete, bombe – adesea distrug o mare parte din agentul chimic.” Iar dacătrupele tale sunt pe același câmp de luptă, există riscuri mari de a le expune și pe ele pericolului.

Când Saddam Hussein a folosit arme chimice la Halabja în 1988, a avut avantajul forțelor aeriene, dar chiar și așa, a fost nevoie de ore de bombardamente ca să se adune o concentrație suficientă de gaz la nivelul solului. Asta e fezabil când îți bombardezi propriii cetățeni, dar nu e o strategie bună împotriva unui inamic dotat cu arme anti-aeriene decente.

Apoi, bineînțeles, există și măsurile de contracarare. Măștile anti-gaz pentru civili sunt destul de ineficiente, dar armatele moderne sunt echipate relativ bine pentru a face față unor atacuri chimice încă din timpul Primului Război Mondial. Singura problemă e faptul că sunt greoaie și reduc mobilitatea și spiritul de observație al trupelor. După Primul Război Mondial, Marea Britanie a tras concluzia că „gazul ne-a obținut succese locale, dar nimic decisiv; a făcut lupta și mai inconfortabilă.”

Deci de ce mai folosesc regimele așa ceva? „Arsenalele de arme chimice precum cel al Siriei sunt strânse cu scopul de a îndepărta forțele externe”, spune Lamrani. „Funcționează ca un fel de armă nucleară a săracului. Din cauză că au un mare potențial de a provoca pagube colaterale, regimul recurge la ele doar în situații disperate sau în cazul în care o forță rivală a pus stăpânire pe o mare parte din teritoriul țării.”

Cu alte cuvinte, armele chimice sunt un instrument care provoacă frica. Când Saddam Hussein a bombardat Halabja, nu avea intenția de a cuceri orașul, ci de a-l eradica. După ce locuitorii au murit sau au fugit, solul și apa au rămas contaminate ani la rând. În mod similar, atacul lui Assad asupra suburbiilor din Damasc nu a fost o lovitură decisivă împotriva forțelor rebele, ci un act terorist care să inspire frică comis de un lider disperat și laș.

„Armele chimice sunt în principal o armă psihologică”, explică Lamrani. „Unii agenți chimic nu sunt vizibili și nu au miros, așa că – după cum vă puteți imagina – te simți destul de neajutorat în fața unei astfel de arme.” Totuși, actele teroriste vor fi mereu un instrument primitiv de a controla oamenii. „Nicio populație nu a fost controlată total doar prin utilizarea de arme chimice,” mi-a spus Lamrani.

Orașul Halabja a fost distrus complet de forțele lui Saddam, dar în anul următor deja apăruseră noi barăci în zonă. În scurt timp, barăcile au fost înlocuite de structuri mai permanente, iar acum mii de case se înalță în Noua Halabja. Orașul își continuă viața, pe când Saddam e mort și îngropat. Sunt mari șanse ca Ghouta să trăiască mai mult decât Assad și să devină o nouă mărturie care să confirme rezistența oamenilor și inutilitatea unui război chimic.

Urmăriți-l pe Martin pe Twitter: @mjrobbins

Martin Robbins e scriitor și blogger care relatează despre lucruri ciudate și minunate pentru The Guardian și New Statesman. Dragonii de azie o rubrică nouă care explorează negarea, conflictul și misterul ce înconjoară dubioșeniile din domeniul științei și al minții umane. Îl găsiți pe Twitter @mjrobbins și îi puteți scrie și la martin@mjrobbins.net.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

E responsabil regimul sirian pentru cel mai grav asalt cu arme chimice de peste un deceniu?

Un expert în muniție spune că Assad e responsabil de atacurile chimice din Siria

Neuroştiinţa te poate ucide