Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecăţile Bucureştiului

Când eram mic, Mineriadele erau un subiect atât de înfipt în viaţa publică a Bucureştiului, încât jocul de-a Hoţii şi Vardiştii din curtea blocului fusese înlocuit cu Ortacii şi Jandarmii. De atunci, nu au apărut decât dovezi şi informaţii în care sunt înfieraţi Miron Cozma şi Ion Iliescu, ca organizatori ai măcelului din centrul oraşului, dar amândoi umblă liberi-mersi.

Între timp, minerii sunt în continuare prezentaţi în media ca un personaj colectiv, abstract şi sălbatic care nu a ştiut decât să altoiască prima generaţie de liber-cugetători de la Bucureşti apărută după Revoluţie. De-asta mi s-a părut intersant proiectul Răsună Valea al fotografului George „Poqe” Popescu şi al jurnalistului Silviu Mihai, în care vor să prezinte şi părerile ortacilor despre evenimentele de atunci şi situaţia în care se află acum, în care s-au închis aproape toate minele de pe Valea Jiului.

Cei doi au documentat anul ăsta, timp de trei săptămâni, acea zonă săracă şi au discutat cu oamenii care trăiesc acolo. Vor mai merge şi-n august încă pe atât. Totul pe bani obținuți prin crowdfunding şi alte forme de donaţii. Pentru că am şi eu prejudecăţile mele de bucureştean despre mineri şi Mineriade, le-am scris ca să aflu mai multe şi mi-a răspuns Silviu, cu acordul lui Poqe.

VICE: De ce ați numit proiectul Răsună Valea?

Silviu Mihai: E titlul unuia dintre primele filme de propagandă din perioada stalinismului românesc, regizat de Paul Călinescu în 1950. Subiectul filmului sunt lucrările la calea ferată care străbate Defileul Jiului de la Bumbești la Livezeni, un proiect foarte ambițios, la care au participat mii de muncitori și „brigadieri”. Ideea era să lege Valea Jiului, unde creștea ameţitor producţia de cărbune, de Sudul României, unde cărbunii era utilizaţi la termocentrale. Construcția căii ferate dintre Munții Parâng și Retezat simboliza atunci dezvoltarea României, industrializarea și ieșirea din obscurantismul feudal. Titlul documentarului nostru vine din ideea de a le reda vocea pierdută locuitorilor din Vale, de a le recunoaște, dacă vreți, umanitatea.

Cum erau priviţi minerii în perioada aia?

Minerii din Valea Jiului și cei care lucrau la proiectele mari de infrastructură reprezentau pentru propagandă avangarda acestei mișcări. Până în anii 1990, majoritatea oamenilor din regiune au crezut în rolul lor important în proiectul amplu de modernizare pe care îl susțineau comuniștii. Sigur că acum tocmai acest gen de mândrie nu mai există, iar valurile succesive de disponibilizări și închideri de mine au redus zona la tăcere și la o sărăcie deseori inumană.

De ce este important să aflăm povestea acestei zone?

Proiectul dezvoltării și modernizării României rămâne actual, chiar dacă după anii '90 cadrul și mijloacele s-au schimbat. Noi, care facem parte din clasa de mijloc urbană, ne permitem un stil de viață comparabil cu cel al colegilor noștri de la Berlin, Madrid sau din alte orașe pe care ne place să le vizităm. Cu toate astea, regiuni întregi din România sunt ocolite de procesul de dezvoltare. Inegalitățile sociale au crescut spectaculos, suntem pe primul loc în UE la indexul Gini, care măsoară diferențele dintre bogați și săraci. Valea Jiului e zona care ilustrează cel mai bine povestea anilor de după Revoluție. E important să ne confruntăm cu ce se întâmplă acolo pentru că, în discursul nostru mainstream, anumite întrebări și teme sunt ocolite sistematic: Putem accepta sacrificarea completă a periferiilor? E ok să condamnăm moral săracii, în loc să combatem serios sărăcia? Ne dorim sau nu să trăim într-o societate ca în Europa de Vest, în care solidaritatea socială și egalitatea reală de șanse sunt lucruri cât de cât importante?

Aţi avut dificultăţi cu autorităţile sau cu oamenii cât realizaţi proiectul?

Procedurile birocratice pentru obținerea aprobărilor de filmare și fotografiere în subteran sunt extrem de lungi și absurde. E nevoie ca SRI să verifice că nu suntem spioni care vor vinde marile secrete de stat din minele care se închid! Dar am reușit să le dăm de capăt. Autoritățile locale sunt interesate să-și prezinte punctele de vedere, ca peste tot în România. Iar oamenii colaborează, pentru că nu se interesează prea des cineva de soarta lor. N-am avut feedback negativ până acum.

Citisem că multe dintre minele de acolo au fost închise pentru că nu respectau normele europene…

Nu de-asta s-au închis, ci pentru că, la insistențele UE și FMI, guvernele au eliminat treptat subvențiile, fără să facă investițiile necesare pentru ca minele să devină rentabile sau ca să fie create alte modele de dezvoltare a regiunii și alte locuri de muncă.

Au auzit şi că mediul de lucru era aproape medieval. Cum vi s-au părut minele în care aţi intrat din acest punct de vedere?

Mediul de lucru e în continuare aproape medieval, încă se mai muncește în cea mai mare parte cu târnăcopul și ciocanul, deseori într-o căldură insuportabilă, în condiții destul de periculoase din cauza concentrațiilor mari de metan, cu materiale și echipamente vechi de zeci de ani. Motivul e că, din anii 1990 încoace, mineritul, precum sănătatea și alte sectoare, suferă de o subfinanțare dramatică.

Ortacii ce v-au povestit despre aceste condiţii?

Nimeni nu e mulțumit de ele, evident. Subfinanțarea pune viața oamenilor în pericol, la propriu. Îi obligă să apeleze la tot felul de soluții improvizate ca să își facă treaba, cât de cât. Echipamentele din anii 1960-70 trebuie cârpite extrem de des și toată lumea se miră că mai funcționează.

Aţi discutat cu vreunii dintre minerii care au fost la Bucureşti într-una din Mineriade?

Da, deși, contrar prejudecăților de la București, cei mai mulți din actualii angajați ai minelor nu au nicio treabă cu ce s-a întâmplat atunci, pentru că nu lucrau acolo acum 25 de ani. Vom aloca în proiectul nostru destul de mult spațiu temei Mineriadelor, dar nu vrem să anticipăm, vrem să citiți poveștile. Urmăriți ce apare pe site și veți afla mai multe.

Ce spun oamenii despre modul în care sunt priviţi de cei din Capitală după acele evenimente?

Că optica de la București e înțesată de prejudecăți care, din păcate, afectează negativ șansele de dezvoltare ale zonei. Oamenii din Vale nu prea înțeleg de ce resentimentele continuă, deși au trecut 25 de ani de atunci. Mineriadele de la începutul anilor nouăzeci au fost o greșeală fatală, toată lumea e de acord cu asta acum. Totuși, câștigătorul pe termen lung al confruntărilor de atunci a fost, în mod cât se poate de clar, clasa de mijloc din București. România s-a europenizat semnificativ și nimeni nu mai pune în discuție astăzi faptul că asta e direcția corectă, nici în Valea Jiului, nici în alte regiuni. Deci, se întreabă oamenii, de unde încrâncenarea asta care a devenit demult inutilă și nu e tocmai frumoasă?

Cum sunt priviţi Miron Cozma şi Ion Iliescu în zonă?

Ca două persoane care au profitat de conflictele sociale de atunci, le-au transformat în instrumente politice, ceea ce le-a asigurat ani buni putere și, în cazul primului, bani.

Spre ce slujbe s-au îndreptat cei disponibilizaţi de la minele din zonă?

Cele mai populare joburi din Vale sunt căutător de fier vechi, culegător de afine și ciuperci sau muncitor sezonier în Germania.

Cum văd ei salvarea zonei în care locuiesc?

E nevoie de investiții masive în infrastructură, în economia din regiune, în valorificarea potențialului turistic semnificativ și în recalificarea forței de muncă abandonate. Până acum, investitorii privați nu s-au înghesuit, deși salariile sunt extrem de mici și Valea a oferit tot felul de avantaje ca zonă defavorizată. Statul, pe de altă parte, se retrage din ce în ce mai mult din regiune, produce noi și noi șomeri și nu are niciun plan de dezvoltare pe care să-l urmărească în mod coerent. Dacă situația nu se schimbă radical, zona va rămâne literalmente pustie în foarte scurt timp.

Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre proiectul Răsună Valea sau să-l susţineţi printr-o donaţie, intraţi pe răsunăvalea.ro.