Cum e să creşti între minciunile părinţilor divorţaţi

Problema cu povestea asta e că ignor în mod intenţionat multe detalii. Mulţi oameni cred că aspectul ăsta mă descalifică din postura de narator, în special oamenii implicaţi în poveste. O dată am încercat să o fac pe mama să-mi spună ce s-a întâmplat, ca să pot cumva să mă privesc pe mine însumi cu alţi ochi, pe vremea când eram încă îndeajuns de tânăr ca să pot să mai fac asta.

Împărţeam o cameră de hotel în timpul excursiei în care şi-a luat toţi copiii, în primăvara de dinainte ca ei să termine facultatea. Fiecare dintre noi a primit o porţiune de tur european. Una dintre destinaţii era Londra, alta era Parisul. Eu am ales Atena. După vreo câteva zile, după ce-am petrecut 80 de ore alături de ea, m-am simţit îndeajuns de îndrăzneţ ca să o întreb. Eram într-o încăpere foarte mică, iar ea a fost de acord să-mi răspundă. Se holba la revista ei de Sudoku în timp ce-mi vorbea. A început de acolo de unde am vrut eu: ultima zi. Am întrebat în mod special de ea, de parcă ar fi fost ceva uşor de explicat. Aşa îmi imaginasem eu. N-a apucat să spună decât „Păi, să vezi, tatăl tău…", după care am întrerupt-o. Nu voiam să mai ştiu. Eram mulţumit de amintirile mele aşa cum sunt, chiar dacă nu sunt unele fericite. Chiar dacă adevărul ar putea schimba lucrurile şi m-ar putea transforma în altceva decât un mit creat de mine însumi.

Chiar aşa s-a întâmplat: mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam câţi ani aveam atunci când au divorţat părinţii mei. Aveam, sunt sigur de asta, vreo două luni. Dar când maică-mea a citit un eseu scris de mine despre primul meu tatuaj, care conţinea o referinţă la divorţul ei, a simţit că are ceva să-mi transmită.

„E foarte bun," mi-a spus, ca şi cum mamele ar putea da şi altfel de feedback. „Pot, totuşi, să corectez o chestie? Aveai opt luni, atunci când m-am despărţit de tatăl tău, nu două luni."

Mereu am crezut că aveam două luni. Aşa relatez eu povestea asta de obicei. O relatez frecvent pentru că explică cel mai bine felul cum văd eu lucrurile, în general.

Unele femei mă întreabă, dacă şi eu simt pentru ele ceea ce simt ele pentru mine, şi le răspund îngândurat ce-mi trece prin minte: „Ce ştiu despre dragoste? Părinţii mei au divorţat atunci când aveam două luni."

Le spun asta ca să le şochez şi ca să închei conversaţia. Funcţionează mereu. Am folosit placa asta în mod repetat cu o persoană şi am transformat o despărţire tipică de trei zile, de la sfârşitul facultăţii, într-un calvar care a durat trei ani. I-am reamintit continuu persoanei respective că nu e intenţia mea să fiu răutăcios sau maliţios, doar că nu ştiu nimic despre dragoste. A funcţionat. Funcţionează mereu, îi reduce la tăcere pe oameni, le închide gura, pentru că părinţii lor nu au fost într-atât de nesimţiţi încât să divorţeze pe atunci când copilul lor avea doar două luni.

Aparent, nici ai mei n-au fost.

Nu mi-am schimbat nici povestea şi nici motivele pentru care o relatam. M-am folosit de ea ca să mă conving că părinţii mei nu m-au crescut în ceea ce se poate numi o familie iubitoare. Nu că nu m-au iubit, m-au iubit şi încă mă iubesc, dar ştii că doctorii le recomandă părinţilor să pună muzică clasică copilului cât încă e în uter ca să îi stimuleze inteligenţa? Dacă părinţii mei s-ar fi despărţit atunci când credeam eu că au făcut-o, asta ar fi însemnat că eu m-am dezvoltat pe fundalul sonor al unei relaţii eşuate.

Asta m-a făcut să mă gândesc la mine pe vremea când eram copil. Nu ştiu încă în ce fel de mediu m-am născut, dar e greu să cred că n-a fost unul ostil. Îmi imaginez că înţelegeam ce sunt mânia şi ranchiuna cu mult înainte să ştiu ce însemnau cuvintele astea. Emoţiile astea s-au lipit de mine şi au rămas cu mine.

Am făcut faţă în felul meu. Am fost de căcat cu fiecare femeie cu care m-am văzut. Le-am înşelat pe toate, pe fiecare dintre ele (n-au fost decât trei, dar na). Mă certam cu ele şi le minţeam. Te simţi bine atunci când îl răneşti pe celălalt. Aşa e şi normal. Să-i faci să sufere pe cei pe care-i iubeşti.

Mai există o poveste pe care le-o spun oamenilor despre relaţia părinţilor mei, de care sunt atât de ataşat încât s-ar putea să fie vrăjeală. Începe cu mama care vorbea la telefon cu tata. Era supărată, dacă îmi amintesc bine, dar s-ar putea să mă înşel. Cearta, conversaţia, ce-o fi fost, era despre cine urmează să conducă. Înţelegerea era ca mama să ne conducă la tata în fiecare vineri, după şcoală. Duminica după-amiaza, după slujba de la biserică, tata ne conducea acasă (lui nu îi plăcea faptul că noi numeam locul ăla „acasă," dar noi eram copii şi pentru noi locul unde ne petreceam două zile pe săptămână nu merita acelaşi ataşament emoţional, precum locul unde ne petreceam restul de cinci zile). Programul ăsta nu varia niciodată. Problema, de data asta, era că niciunul din părinţii mei nu voia să facă drumul dus-întors pe viscol.

Adevărul e că ningea. Poate că era viscol sau poate că se depunea uşor. Orice ar fi fost, era de ajuns ca să-i facă pe adulţi să declare drumurile impracticabile.

Dacă nu eşti din nordul statului Virginia, probabil că nu ai auzit de Seven Corners Shopping Center, dar e OK. E doar un loc ca oricare altul. Ce m-a marcat atât de tare la locul ăsta e că se afla la jumătatea distanţei dintre casa mamei mele şi casa tatălui meu. Ce punct de pe hartă ar fi fost un loc mai bun de întâlnire? Şi de aici continuă povestea: soră-mea, cealaltă soră şi cu mine ne făceam drum prin parcarea înzăpezită din faţa restaurantului Fuddrucker's, de la Seven Corners, înfofoliţi în haine groase, de la o maşină la cealaltă. Cel mai important lucru era ca schimbul să aibă loc înainte ca vremea să se strice şi mai mult, iar şofatul să devină periculos.

Nu e chiar o poveste memorabilă şi nici măcar nu sunt sigur că s-a întâmplat. Dar trebui să se fi întâmplat, din moment ce m-a înzestrat cu unul dintre cele mai puternice principii ale mele.

Îmi aduc aminte că i-am zis o dată unei femei (avea vreo patru băuturi la bord, eu vreo 12), atunci când m-a întrebat dacă avem un viitor împreună, „E greu să crezi în dragostea necondiţionată. Nu vreau să am un viitor împreună cu nimeni, dacă viitorul o să arate aşa." Oamenii îmi spun mereu, mereu, mereu că n-o să fie aşa, că o să fie diferit, dar simplu fapt că ştiu că ar putea fi aşa e de ajuns ca să mă îndepărteze. Să nu mă lase să încerc. E bine? Să eviţi totul de teamă că ai putea să faci pe altcineva să simtă ce-ai simţit tu? Pe un copil de-al meu, de exemplu?

Părinţii mei s-au certat pentru orice ne implica pe noi. Cum să ne crească. La ce şcoli să ne dea. (N-ai trăit cu adevărat, până nu i-ai auzit pe ai tăi cum se ceartă, dacă ar trebui să mai dai testul pentru copii înzestraţi a treia sau a patra oară.) Sau cum ar trebui să fim disciplinaţi.

Dacă i-ai pune să explice chestiile astea, părinţii mei ţi-ar da un răspuns de genul „Bineînţeles că ne-am certat, dar numai pentru că ne doream ce e mai bine pentru voi."

Nu poţi să-i contrazici, dar mie-mi sună a clişeu. De parcă ar fi fost la o conferinţă pentru părinţii divorţaţi şi li s-ar fi înmânat un ghid de buzunar. „Le spui asta. Copiii tăi vor trebui să accepte ce le-ai spus." Cred că mă bucur că părinţii pot folosi texte din astea. Sunt lucruri pe care trebuie să fii sigur că te poţi baza.

„Măcar nu am încercat să vă întoarcem unul împotriva celuilalt." Toţii copiii au auzit-o pe asta. Aşa-i, n-au încercat, nu direct. Mama ne zicea întotdeauna să nu ne simţim prost atunci când îl enervăm pe tata. Era perfect OK. Chestia asta avea oare legătură cu sentimentele ei pentru el? Noi o ascultam. Probabil că ne-am fi simţit la fel şi fără sfatul ei, dar adevărul e că asta ne-a ajutat. Nu cumva e vina tatălui nostru că noi nu suntem îndeajuns de apropiaţi de el, încât să vedem lucrurile din perspectiva lui? Pe de altă parte, ar trebui să-i dăm puncte în plus pentru că nu ne-a dat niciodată sfaturi d-astea? Pentru că toţi copiii ţin scorul, aşa părtinitori cum sunt ei.

Din fericire, standardele sunt foarte scăzute pentru părinţii divorţaţi. Tot ce trebuie să faci este să nu fii oribil.

Iar părinţii mei n-au fost. N-au fost oribili. Presupun. Nu ştiu. Presupun că totul a fost bine. Presupun că eu sunt bine. Aş putea fi mai rău.

Ştiu sigur că nu mi-am văzut părinţii certându-se în persoană decât o singură dată. Asta e frumuseţea faptului că eram prea mic ca să îmi aduc aminte despărţirea lor. Spre deosebire de prietenii mei, ai căror părinţi divorţaseră când erau în generală, în liceu sau mai târziu, eu n-am fost martorul scandalului de dinaintea despărţirii. Sunt recunoscător pentru asta, de cele mai multe ori.

Sunt şi momente când nu mai sunt aşa recunoscător. Când eram în facultate, mă vedeam cu o tipă şi ne certam vizavi de relaţiile părinţilor noştri. Părinţii ei, care, din câte ştiu eu, încă mai sunt împreună, s-au certat pe tot parcursul copilăriei ei. Ea zicea că a fost teribil. Ca o durea faptul că îi vedea aşa. Că fugea şi se ascundea în camera ei atunci când se întâmpla că ei să se certe.

„Măcar i-ai văzut împreună," am contrat-o eu. (Nu m-am descurcat niciodată cu empatia.) Cred că ideea din spatele remarcii mele era că, dacă i-aş fi văzut pe ai mei cum se ceartă şi cum mă bruschează şi aş fi ştiut că vor fi împreună şi că totul va fi bine, aş fi ajuns o persoană cu totul diferită. Poate. Ambele surori erau mai în vârstă ca mine atunci când s-au despărţit ai mei şi au ajuns nişte persoane superbe. Cei mai buni părinţi din lume. Ele se preocupă de copiii lor, dar eu n-o fac. Copiii lor vor fi în regulă.

Oricum, singura dată când i-am văzut pe ai mei că se ceartă a fost când aveam 20 de ani şi fusesem arestat pentru conducere sub influenţa alcoolului, în weekend-ul de după Ziua Memorialului.

Au vrut să se întâlnească cu mine, ca să, ştii tu, să o facă pe părinţii. Întâlnirea cu ei a avut loc după ce mă condamnase instanţa şi s-a tradus într-o serie nouă de pedepse, pentru că ambii erau de părere că statul nu mă pedepsise suficient.

Ne-am întâlnit la Starbucks, în acelaşi Seven Corners Shopping Center. Niciunul dintre ei nu se mutase după viscolul de atunci şi niciunul dintre ei nu era dispus să conducă vreun centimetru în plus nici de data asta. Taică-miu venise cu un carnet de notiţe care avea prima pagină plină de scrisul lui ilizibil. Scrisese de toate subiectele pe care voia să le acopere: dacă mi se permitea să îmi petrec următorul semestru în Africa de Sud (nu), dacă mi se permitea să mă întorc la facultate (clar nu), plus o predică întreagă cu alte căcaturi precum casa în care urma să locuiesc. Ne-am luat cu toţii câte o cafea. Am băut-o şi am vorbit. După vreun sfert de oră de conversaţie, când încă mai negociam dacă pot sau nu să mă întorc la facultate, ai mei s-au certat. Nu mai vorbeau despre mine, se certau pe un complet alt subiect. Pe ce se contraziceau? Nu mi-a păsat să le descifrez cuvintele, pentru că mie încă nu îmi venea să cred că au început să se certe în faţa mea chiar în momentul în care încercau să mă salveze. Dar apoi a început să-mi placă. Foarte mult.

Asta îmi place, mă gândeam.

Vara aia a fost de departe cea mai depresivă perioadă din viaţa mea. M-am trezit în arest, m-a dus acasă tata, maică-mea era furioasă, eu nu puteam să le explic niciunuia de ce făcusem ce făcusem şi uram cu tot dinadinsul întâlnirea aia dintre ei. Dar uite că ajunsese să-mi placă. Ei nu observaseră, dar eu rânjeam. Părinţii mei se purtau ca nişte părinţi normali. Imperfecţi, neîndrăgostiţi, dar împreună. Uite-i. Mama şi tata.

Asta am încercat să-i spun prietenei mele. Asta n-a înţeles ea. Oricât s-ar certa ai tăi, măcar tu poţi să zici „maică-mea şi taică-miu." Împreună, în aceeaşi cameră. În aceeaşi propoziţie. Eu nu prea am avut şansa să zic asta.

Acum că una din surorile mele are copil, iar cealaltă are doi, părinţii mei se află mai des în aceeaşi încăpere. De obicei de Ziua Recunoştinţei, dar şi cu alte ocazii importante: zile de naştere, serbări de sfârşit de an şcolar. Am impresia că o dată au stat amândoi la capătul unui tobogan, când se dădea unul dintre nepoţi pe el. La începutul întâlnirilor ăstora, când li se încrucişează drumurile într-un vestibul, într-o parcare sau pe un teren de joacă, unde copiii îşi văd nepăsători de ale lor fără nicio grijă, maică-mea şi taică-miu se salută. E exact cum îţi imaginezi: rigid, tensionat şi atât de fals, iar de fiecare dată când se întâmplă, sunt aşa fericit încât îmi vine să plâng.

Apoi, după ce termină cu politeţurile, se duc în colţuri opuse ale camerei şi nu mai interacţionează deloc, iar mie îmi vine să plâng din nou.

Apoi îmi aduc aminte că suntem cu toţii adulţi. Şi e prea târziu ca să-mi mai pese.

David Covucci e pe Twitter.

Traducere: Mihai Niţă

Urmărește VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre relaţii:
Care-i secretul unei relaţii bune la români Etapele disperării la persoane care nu reuşesc să aibă o relaţie Ce am învăţat înşelându-mi iubiţii.