FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Fotografii cu copiii bogaților din Rusia

Nu ştiu câţi ani are Vadim acum, dar îmi imaginez că îi e la fel de uşor să pună pe cineva să te omoare, dacă vrea.

Ia uitaţi-vă la căpşunelul ăsta diafan şi pufos. Îl cheamă Vadim, iar părinţii lui sunt foarte bogaţi. Când fotografa Anna Skladmann l-a vizitat pe Vadim acasă, el a întrebat-o câte poze o să-i facă. Nu mai mult de zece, i-a spus ea, despachetând zece role de film şi trecând la treabă. După al zecelea click al aparatului, băieţelul s-a ridicat cu încredere, s-a dus în camera lui, şi-a luat pijamalele, s-a aşezat în faţa televizorului şi i-a ordonat servitoarei să-i aducă un ceai.

Publicitate

Pe atunci, Vadim avea cinci ani. Nu ştiu câţi ani are acum, dar îmi imaginez că îi e la fel de uşor să pună pe cineva să te omoare dacă vrea.

Anna are multe poveşti asemănătoare din perioada pe care a petrecut-o în Moscova făcând fotografii copiilor care vor sufoca economia britanică cu petrol arctic în câţiva ani. Din cauza asta cred că s-a hotărât să-şi transforme proiectul Little Adults într-o carte.

Am sunat-o şi am vorbit despre asta.

VICE: Salut, Anna, ce faci?
Anna Skadmann: Sunt în vacanţă în Bali. E frumos şi însorit, o schimbare binevenită după gerul din Moscova.

Îmi închipui. Am citit că te-ai născut în Bremen. Cum ai ajuns în Moscova?
Părinţii mei sunt emigranţi ruşi, care au trăit în Germania timp de 30 de ani. În copilărie, am petrecut mult timp cu bunica. Ea lucra la teatrul Balşoi înainte să emigreze şi m-a învăţat multe despre cultura rusă. Îmi vorbea despre muzică, piese de teatru, balet…Îmi construisem în minte o imagine colorată şi nostalgică a unei Rusii grandioase, dar când am vizitat Moscova pentru prima oară, într-o vacanţă în 2000, mi-am schimbat impresia.

De ce?
Mi se părea că totul era gri, nu găseam nicăieri pe stradă culorile pe care mi le imaginasem. Nu se întâmpla nimic, erau doar multe maşini şi vreme urâtă. Dar atunci când intri în casa cuiva, se schimbă lucrurile. Acolo se ascund lumina şi căldura. De asta am fost foarte interesată să văd cum trăiesc oamenii, când m-am mutat în Rusia după terminarea studiilor. Şi luam aparatul foto peste tot cu mine.

Publicitate

Nikita şi Alina la Ambasada Italiei în Moscova.

Acesta a fost începutul proiectului…
Poate. Cred că începuse chiar mai devreme. În prima mea vizită la Moscova, aveam 14 ani şi părinţii m-au dus la un bal mascat. Atunci a fost prima mea întâlnire cu copiii ruşi şi m-a şocat să văd cât de diferiţi erau faţă de copiii din Europa. Nu erau îmbrăcaţi aşa cum se îmbracă copiii la carnaval, erau îmbrăcaţi ca nişte adulţi. Toţi se purtau foarte matur. Stăteau la masă, vorbeau şi aveau maniere foarte urbane. Şi eu eram foarte mică, dar imaginea mi-a rămas întipărită în minte. Cred că atunci a fost prima dată când am început să mă gândesc la fenomenele sociale, să pun lucrurile într-un context social.

Te-ai mutat în Rusia cu ideea să lucrezi la asta?
Nu neapărat, dar deja lucrasem ceva vreme cu Annie Leibovitz în New York şi am simţit că e timpul să am proiectele mele. Am plecat la Moscova în 2008, dar cum nu trăisem acolo până atunci, nu prea aveam prieteni, aşa că am petrecut o grămadă de timp cu mama! Într-o zi, prietena ei din copilărie care e căsătorită cu cineva foarte bogat ne-a invitat la un fel de ceai dansant. Şi aşa am cunoscut-o pe Nastia, fetiţa de 8 ani care mi-a devenit muză pentru acest proiect.

Nastia.

Ce era aşa interesant la ea?
Pur şi simplu modul în care se purta, cum vorbea şi cum îşi alegea subiectele de discuţie. Nu era nimic copilăresc în comportamentul ei. Îmi amintesc că avea pisica asta enormă şi făcea spectacole cu ea. Fiecare persoană prezentă în cameră se uita la ea hipnotizată; îşi juca rolul atât de viu, ca o mică actriţă. Locuia într-o casă mare, cu arhitectură avant-garde, care avea şi o cameră de baie marocană. Mi-a făcut un tur al casei şi pentru fiecare parte a casei pe care avea de gând să mi-o prezinte, şi-a schimbat ţinuta.

Publicitate

Uau. Ai băgat şi asta în proiect?
Da, am început s-o fotografiez imediat. Şi cred că i-a plăcut la fel de mult cât mi-a plăcut şi mie. Era un fel de dialog, pentru că îi plăcea atenţia pe care o primea şi era foarte conştientă că şi eu aveam nevoie de ea. Treceam prin faza asta în care nu ştiam ce să fac cu viaţa mea şi fetiţa asta m-a făcut să mă simt minunat. M-a sunat a doua zi şi mi-a zis că are o idee pentru o nouă şedinţă foto, aşa că am mers la ea acasă. Deja se gândise cum vrea să fie fotografiată.

Şi când ţi-ai dat seama că poţi transforma proiectul acesta într-un serial?
M-am întors pentru o scurtă perioadă la New York şi am început să-mi printez lucrările pentru diplomă şi atunci mi-am dat seama că am de-a face cu ceva foarte interesant. Că e o generaţie întreagă de copii care s-au născut într-un astfel de mediu.

Fratele mai mic al Nastiei.

Cum ai descrie mediul acesta?
Este o societate în dezvoltare, care se inspiră dintr-un talmeş-balmeş de surse. Nu e complet occidentalizată, pentru că au totuşi o istorie complexă, dar cred că e nevoie de mulţi ani ca să prindă o formă clară. Totul este atât de nou pentru ei, încât sunt extrem de impresionabili. De exemplu, când fotografiam copiii, mi-era clar că cei mai mulţi dintre ei studiaseră la greu reviste gen Tatler şi Vogue. Îţi puteai da seama după felul în care pozau, hainele pe care le alegeau pentru şedinţele foto şi motivele pentru care voiau să fie fotografiaţi.

Publicitate

Arina.

Sunt câteva fotografii uşor sexuale. Ceea ce m-a făcut să mă întreb ce părere au părinţii de treaba asta. I-au încurajat?
Păi n-au avut nimic de obiectat. Poate că nu i-au încurajat direct, dar cu siguranţă le-au dat direcţia asta. Adică…dacă te uiţi în dulapurile copiilor ăstora şi vezi ce-i acolo…sunt pline de rochii şi pantofi şi truse de machiaj…Într-o zi, am fost rugată să fotografiez două fete la magazinul de bijuterii al mamei lor. Aveau şi o soră mică, bebeluş, şi o rugasem pe mamă să nu o aducă la şedinţă, pentru că foloseam lumini puternice. Ajung la şedinţa foto şi nu numai că bebeluşul era prezent, dar mai şi purta pe cap un ditamai colierul!

Trebuie să fi fost amuzant. Cum ai explica nevoia asta de exces?
Cred că e din cauză că părinţii au crescut în condiţii grele, nu au avut o copilărie adevărată. Încearcă să le ofere copiilor lor tot ce nu au avut ei când erau mici. Dar încep să devină confuzi la un moment dat.

E un fel de cerc vicios.
Asta se întâmplă când o naţiune nu are tradiţii. Nu se poate controla. Trebuie să se înţeleagă pe ei înşişi ca să poată duce o viaţă raţională. Îmi amintesc că am fost la o şcoală cu internat din Anglia şi acolo se întâmpla exact opusul. Cei mai bogaţi dintre copii nu aveau niciodată bani şi mergeau oriunde doar cu trenul sau autobuzul. În Moscova, copiii ăştia au un alai de servitori după ei non-stop. Şoferi, dădace, uneori şi gărzi de corp.

Publicitate

Alisia.

Ce fel de cariere au părinţii copiilor pe care i-ai fotografiat?
Nu am fotografiat oligarhii. Am fotografiat elita nou formată în Rusia. Aşa că sunt mulţi oameni care lucrează cu materie brută, ca urmare a privatizării din anii '90. Mai sunt părinţi care lucrează în industria modei, a restaurantelor, în film, imobiliare, politică…Erau şi câţiva intelectuali, dar nu îi confundaţi cu vechea pătură de bogătani. Aceştia nu aveau bani acum 20 de ani. Sunt o clasă destul de nouă.

Îmi închipui că nu poţi avea acces prea uşor la astfel de oameni, cu atât mai puţin ca să le fotografiezi copiii.
Am primit şi multe refuzuri, dar cred că principalul motiv pentru care mi s-a permis accesul în lumea aceea a fost faptul că eram încă foarte tânără şi nu păream ameninţătoare în vreun fel. Cred că familiile nu mă luau în serios ca fotograf. Le păream mai mult o soră mai mare sau o prietenă de familie.

Norocul tău! Mersi mult, Anna!

Traducere Oana Maria Zaharia