FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Meciul de Rugby România - Portugalia

Sâmbăta asta am decis să merg la meciul naţionalei de rugby Stejarii.
7.2.12

Sâmbăta asta am decis să merg la meciul naţionalei de rugby Stejarii, împotriva portughezilor, pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, era aproape de casă, iar intrarea era moca din cauza frigului şi a lapoviţei.

Cum am intrat pe Stadionul Naţional „Arcul de Triumf” m-a lovit de un miros puternic de grătar. Micii se consumau imediat cum erau luaţi de lângă cărbunii încinși, pentru că aproape 200 dintre spectatori veniseră cu vreo câteva ore înainte de înceaperea meciului, ca să dea zăpada de pe teren. Crăpau de foame, dar deși făcuseră voluntariat, plăteau doi lei pe mic.

Am realizat că grătarul este o tactică destul de bună de marketing când am văzut că mulţi oameni au preferat să piardă începutul partidei ca să înfulece. Nici câinii din jurul stadionului n-au fost împotriva ideii, căci în urma fanilor rămâneau mereu resturi.

Am vorbit cu Ştefan, un fan înfocat al Stejarilor hotărât să îndure cele minus zece grade de afară doar ca să-i vadă jucând. Mi-a spus că poate mânca în voie pentru că pe frigul ăsta sportivii au nevoie de cel puţin vreun sfert de oră ca să se încălzească.

Debusolații de la meteo care anunţau ploi torenţiale şi cod roşu probabil i-au speriat pe majoritatea fanilor, pentru că dintre cele 3 500 de locuri ale stadionului au fost ocupate mai puţin de o mie. Eu am rămas pentru am primit intrarea și un ceai moca.

Din cauza gerului şi a gheţii, meciul a fost destul de plicticos, din punct de vedere sportiv, destul defunny pentru un novice. Ambele echipe alunecau mai ceva ca la un meci de hockey. Chiar şi mingea le scăpa din mâini, pentru că era udă. N-aş fi vrut să fiu în locul lor, în pantaloni scurţi, pe frigul ăla.

În prima repriză portughezii ne-au condus şi ne-au ţinut sub presiune. Probabil pentru că tipul care punea muzica ce răsuna pe tot stadionul, tot băga mizeria aia andaluză care a cucerit Europa, Ai Se Eu Te Pego de Michel Teló. Mai exact, a pus-o de două ori și ar fi pus-o și a treia, dacă nu huiduia lumea. Unul dintre jucătorii iberici chiar a făcut cu ochiul la public când a auzit melodia.

În pauza dintre reprize am băut un vin fiert, lângă grătar. Acolo l-am cunoscut pe omul-cioban care mânca şi bea cu poftă, pentru că el nu simţea frigul sub blănurile lui groase şi dubios mirositoare.

Când m-a văzut că făceam poze, omul-cioban mi-a zis să vin să mă fotografiez cu el (nu, nu sunt tipul fără dinţi din stânga). Mi-a zis c-a venit cu haina asta ciudată ca să arate portughezilor cum se îmbracă românii adevărați și ca să nu se îmbolnăvească de frig. A subliniat și că nimic nu e mai gros ca blana de oaie. N-am mai apucat să-l întreb de unde o are, pentru că a plecat grăbit, probabil la oi.

După pauză, un jucător portughez care ne cam căsăpea de unul singur, a fost retras de arbitrii, pentru că lovise la gioale. N-o să înţeleg niciodată cum dracu’ stătea aşa de relaxat pe cancerul de afară.

Or fi luat-o românii la gioale, dar până la urmă au bătut cu 15 – 7 în ultimul sfert de oră. A fost epic, cu eseu, deloc boring așa cum începuse. Probabil că abia în ultimele 15 minute terminaseră băieţii noștri de făcut încălzirea.

Cum n-aveam acreditare la Federaţia Română de Rugby, n-am putut intra pe teren să vorbesc cu jucătorii. Totuşi l-am prins pe Sorin Socol, căpitanul Stejarilor, care venise la gard să dea noroc cu câţiva oameni şi să pupe nişte fete. L-am întrebat una alta de meci, dar mi-a răspuns scurt că „a fost bine”. Pe gerul ăla şi eu aş fi preferat să mă încălezesc cu o fată, decât să le răspund la întrebări tuturor tâmpiţilor.