Aplicațiile de matrimoniale ca Tinder mi-au arătat cât sunt de superficială

Odată ce intri în lumea matrimonialelor, prin aplicații ca Tinder sau prin site-uri celebre și vechi, poți afla despre tine că ești altfel decât crezi.

Niciodată nu m-am considerat o persoană superficială. Nu mă interesează dacă iubitul meu ipotetic e gras, scund, chel sau toate cele enumerate.

Pe bune, mă doare-n pix dacă are fața ca o păpușă de cauciuc tăiată în două de un copil de trei ani, atâta timp cât avem multe lucruri în comun, și anume – ne plac aceeași muzică, aceleași cărți, filme și benzi desenate. Lucrurile care definesc o persoană.

Ani de zile m-am auto-iluzionat că atitudinea de genul „mă interesează ce îți place, nu cum arăți" e antiteza superficialului. Mă gândeam că sunt profundă pentru că îi cer cuiva să corespundă definiției mele pentru intelect, iar dacă acelei persoane nu-i place un film în care un travestit mănâncă rahat de câine, atunci clar nu e intelectuală.

Când am început să-mi dau întâlniri pe site-urile de matrimoniale, deja acumulasem o listă mare de lucruri indezirabile la o persoană sau la o relație – multe dintre ele nici nu aveau sens.

De exemplu, dacă purta un tricou cu Sublime în poza de profil sau dacă i se părea mai ofensiv să arzi un steag decât o carte.

Dacă își dădea părul cu gel sau lua zodiacul în serios, știam că nu au cum să funcționeze lucrurile între noi. Niciodată n-am observat ipocrizia mea în faptul că respingeam bărbați pentru astfel de lucruri nesemnificative pentru că atât timp cât nu țineau de estetică, nu mă consideram superficială.

Pur și simplu aveam talentul să știu exact ce fel de persoană e cineva în funcție de frizură sau de hainele pe care le poartă. Fără să-mi dau seama, îmi săpam propriul mormânt superficial.

Chestia asta a dus la întâlniri dezastruoase.

Pentru că, vezi tu, așa cum un lucru nesemnificativ mă făcea să spun cu ușurință „nu", la fel de ușor spuneam „da " pentru un alt lucru nesemnificativ pe care mi se punea mie pata.

Dacă un profil spunea ceva ce mi se părea impresionant, mă convingeam rapid că tipul ăla e jumătatea mea și hotăram să nu mai văd celelalte semne de avertizare. De exemplu, tipul care își trecuse Wipers ca trupă preferată mi-a cerut să mă mut cu el după a treia întâlnire. (Mai târziu am aflat că era din cauză că îl dăduseră afară din casă colegii de apartament pentru că era dependent de heroină).

Tipul care mi-a scris că i-ar plăcea să mă deseneze în stilul lui Robert Crumb, cum îi strâng capul între coapse, a ajuns să mă acuze că i-am strecurat în băutură nu știu ce droguri ca să-l violez. (Evident că nu-i strecurasem nimic.) Cel mai rău a fost tipul care era fan al tuturor trupelor de power-pop din anii '70 care-mi plăceau și mie.

M-a convins să iau ciuperci cu el și m-a pus să mă uit la filmul The Fountain. În scurt timp, am ajuns să cred că era un demon. La modul serios.

Apoi a mai fost tipul pe care l-am crezut ucigaș în serie. E o poveste drăguță, în funcție de cum ai defini tu cuvântul „drăguț ". Ne-am dat multe mesaje până să stabilim o întâlnire.

Am observat ceva ciudat la el încă de la început: era obsedat de criminali. Știu că nu e neapărat ciudat să fii fascinat de morbiditate sau de lucruri înfricoșătoare – chestia asta chiar ne-a legat. Dar problema era că voia să vorbească doar despre asta. De câte ori încercam să schimb subiectul, el revenea la vreun tip care ucisese și violase multe femei.

Unul dintre primele mesaje pe care mi le-a trimis a fost: „Ar trebui să te gândești bine la ce a vrut să spună Charles Manson.” După care m-a invitat în oraș. Bineînțeles, am răspuns „da" imediat.

Pe atunci locuiam în Oakland și a stabilit întâlnirea la stația Embarcadero BART din San Francisco. De acolo, mi-a zis că mă va duce într-un loc secret. Știu că majoritatea femeilor care interacționează cu un tip obsedat de criminali ar refuza o astfel de întâlnire.

Dar ce pot să spun?

Eu nu sunt ca alte fete. În plus, îmi promisese că-mi dă și niște benzi desenate super mișto. Ar fi fost chiar stupid să nu merg.

Locul secret s-a dovedit a fi un dig înalt. Am început să mă panichez că o să mă omoare imediat ce ne-am întâlnit, pentru că m-a apucat de braț și m-a tras aproape de marginea digului. Mi-a spus să mă uit în jos la apa de dedesubt. M-am conformat.

Nu eram în stare să zic nici pâs. Inima îmi bătea nebunește în timp ce el mă strângea de braț. Până la urmă a vorbit: „Am vrut să te aduc aici pentru că la digul ăsta a venit o femeie din Oakland și și-a înecat toți copiii." Apoi m-a eliberat din st rânsoare.

Am scăpat de frică și am mers la un restaurant specializat în fructe de mare. A fost una dintre cele mai romantice întâlniri la care am fost – dar pur și simplu nu aveam chimie, așa că nu ne-am mai văzut niciodată.

Aproape fiecare bărbat pe care îl consideram potrivit s-a dovedit a fi o greșeală. Versiunea senzațională pe care mi-o cream în cap despre ei se făcea praf după câteva minute cu ei într-o cameră. Dar am continuat să urmez tiparul ăsta prost. Eram ca un câine mare și prost care își urmărea furios propria coadă. Mi-am dat seama de chestia asta abia acum câteva luni. S-a întâmplat datorită lui Jack.

Am acceptat să ies la întâlnire cu Jack, al cărui mesaj inițial îl ignorasem fără măcar să arunc o privire la profilul lui. Îmi scrisese doar un „hey " penal, iar eu cred că dacă te interesează cineva, ar trebui să-i scrii măcar o propoziție întreagă.

În fine, după o săptămână, mi-a dat mesaj din nou.

De data asta mi-a scris o propoziție completă – cavalerismul n-a murit. Mi-a spus că voia să ieșim să bem ceva. Era ecologist și unul dintre filmele lui preferate era The Boondock Saints.

Numai astea două lucruri m-au convins deja că eram incompatibili (nu urăsc mediul înconjurător, dar nu mă interesează să-l salvez). Dar în noaptea aceea nu aveam niciun plan. Eram plictisită și m-am autoconvins că ar trebui să merg.

Ne-am întâlnit într-un bar lângă apartamentul meu. Nici măcar n-am făcut duș. Aveam părul nespălat și nu mă machiasem.

Când a ajuns, am observat că era mult mai atrăgător decât în pozele de profil. Totuși, am refuzat să-mi pun vreo speranță în chestia asta. Ei bine, după câteva minute de conversație, am observat că lucrurile mergeau brici. Era amuzant, aveam o grămadă de vorbit cu el.

N-a spus niciun cuvințel despre reciclare sau despre thrillere supraestimate din anii '90. Lucrurile mergeau at ât de bine încât l-am invitat pe la mine. Am comandat pizza, apoi ne-am sărutat o vreme și am adormit pe pat.

Pe la patru dimineața, m-am trezit cu o stare de greață incredibilă. Am fugit la baie și am început să vomit. El s-a trezit și a presupus că băusem cam mult. Am încercat să-i explic că probabil făcusem o toxiinfecție alimentară, pentru că nu borăsc eu de la patru-cinci pahare de vodcă.

Totuși, lui nu-i era rău, deci probabil nu era de la pizza. Orice-ar fi fost, mă simțeam din ce în ce mai rău. M-am trezit din oră în oră să vomit și să mă cac violent.

Până la urmă, n-am ajuns nicăieri cu Jack, dar măcar m-a ajutat să pricep ce dobitoacă încăpățânată fusesem în toți anii ăștia.

În tot timpul ăsta îmi pusesem singură bețe-n roate în căutarea dragostei adevărate pentru că fusesem prinsă în propria pânză de păianjen a superficialității pe care nici măcar n-o percepeam ca fiind superficială.

După ce m-am prins de treaba asta, am început să accept să ies cu tipi pe care în trecut i-aș fi refuzat fără să clipesc. Recunosc, niciunul nu a fost atât de compatibil cu mine ca Jack, dar măcar acum am mai multe speranțe decât în trecut.

În plus, un tip pe care l-am ignorat acum câteva luni vine acum pe la mine cam o dată pe săptămână să-mi dea limbi în pizdă. Iar asta e mare lucru.