I-am dat un unicorn de pluş lui Marilyn Manson, iar el mi-a dat sfaturi despre sex

Mă întâlnesc cu Marilyn Manson în camera sa de hotel din Kensington. După ce dăm mâna, se foieşte prin cameră şi încearcă să se hotărască dacă să se aşeze pe canapeaua cu trei locuri sau pe unul dintre cele două fotolii. În cele din urmă se aşază pe podea, cu picioarele strânse sub el. Eu mă aşez picior peste picior într-un fotoliu. Mă simt de parcă aş fi la o sesiune de terapie pentru copii şi, în momentul ăsta, mi-e greu să cred că cineva atât de neastâmpărat ca Manson a fost considerat cândva profetul sfârşitului lumii.

Încă de la lansarea primului său album, Portrait of an American Family, în 1994, Manson s-a situat într-un spaţiu unde sexualitatea, violenţa şi pericolul public se întretaie. De-a lungul timpului, a înfruntat extraordinar de multe critici, de la acuzaţiile de agresiune sexuală, la cele conform cărora ar fi fost responsabil pentru 36 de atacuri armate în liceele din SUA, inclusiv pentru masacrul de la Columbine din 1999. Când eşti dat în judecată din toate părţile, te gândeşti să o laşi mai moale, dar nu şi Manson. Nu, el a devenit un pastor al Bisericii lui Satan, s-a autoproclamat Zeul Futaiului şi, mai târziu, Antihristul, ca să se asigure că niciun membru al dreptei creştine n-are vreun dubiu asupra convingerilor sale religioase.

Numai că, atunci când cariera ta de artist e măsurată după nivelul de „şoc" pe care-l produci, e destul de greu să evoluezi. Între 2007 şi 2012, Manson a lansat trei albume destul de plafonate, dintre care unul conţinea şi single-ul „Arma-Goddamn-Motherfucking-Geddon." Totuşi, cele mai multe piese ale lui Manson sunt ca o oglindă aşezată în fata culturii pop, care reflectă cele mai rele părţi ale ei şi care îi permite artistului să râdă de toţi.

Voiam să aflu, la fel ca oricine altcineva, când a renunţat la identitatea de Brian Hugh Werner, un tânăr jurnalist din Canton, Ohio şi de unde şi-a asumat-o pe cea de Marilyn Manson, artistul care se îmbracă în haine de femeie şi îşi freacă scrotul de capetele agenţilor de pază. Numai că tipul cu care m-am întâlnit eu se poziţiona undeva între cele două extreme: Marilyn Manson, proaspăt proprietar al unei case, telespectator al unor seriale din prime-time-ul american precum Hannibal şi Sons of Anarchy (în care a şi jucat) şi părinte adoptiv al unei pisici căreia ar trebui să i te adresezi mereu cu numele întreg, Lily White, pentru că „urăşte cuvântul cu P." Schimbarea asta din stilul său de viaţă se reflectă bine şi în The Pale Emperor, cel de-al zecelea şi, probabil, cel mai important album al său de la Antichrist Superstar, din 1996, încoace.

Pe parcursul interviului, Manson divaghează şi duce conversaţia acolo unde crede el că e cazul, un aspect specific întregii sale cariere.

În drum spre hotelul său, ne-am gândit (eu şi Kylie, editoarea fashion de la VICE) că ar fi o idee bună să-i facem un cadou, ca să spargem gheaţa. Şi când zic cadou, mă refer la un unicorn imens de pluş roz, pe care l-am cumpărat de la un magazin de suveniruri din Liverpool. Îl scoate din pungă cu mâinile acoperite de mănuşi de piele şi zice „Ce pula mea e asta?" şi apoi refuză să-i mai dea drumul vreo jumate de oră.

Care-i cel mai ciudat lucru pe care ţi l-a dăruit cineva vreodată? Te rog să nu zici că asta.
Asta. Bine, nu asta. Cred că cel mai ciudat lucru pe care mi l-a dăruit cineva vreodată a fost umeraşul lui Hitler.

Stai, ce? Asta a fost de Secret Santa? Cine ţi l-a dăruit?
Un tip care făcea avorturi cu umeraşul, aparent. Nu-s foarte sigur. Îmi dau jos mănuşile. Asta poate fi un semn de pericol.

O să risc. Noua ta melodie „Third Day of a Seven Day Binge" poate fi interpretată ca o aluzie la imaginea ta de mare risipitor.
Ce-i rău în asta?

Nimic. Dar crezi că ai fost vreodată înţeles greşit?
Eu sunt de părere că poţi să fii înţeles diferit de toată lumea, dar nu şi înţeles greşit (misunderstood). Asta dacă nu cumva numele tău de familie e Understood. Bună, Miss Understood. Ar fi nasol să te căsătoreşti dacă numele tău de domnişoară e Understood. Cred că Rachel Slur e un nume bun.

Asta ţi-a venit pe loc?
Sigur.

Deci, melodia…
Melodia e ciudată. Prima ei recenzie spunea că-i „catchy şi deprimantă deopotrivă," şi mie-mi place ideea. Aceeaşi recenzie îi dădea şi cinci stele, ceea ce e bine. Nu-mi plac recenziile decât dacă-s bune. Numai că atunci când compuneam melodia, aveam cu totul altceva în minte. Mă gândeam că melodia asta o să le facă pe multe fete să se ţină de facultate, dacă lucrează ca striperiţe.

Cum aşa?
În primul rând, din cauza beat-ului şi ritmului melodia ar putea să fie interpretată superficial ca ceva legat de droguri sau de o relaţie eşuată. Sau despre o temă biblică. Nu mulţi se gândesc la asta, dar ar putea fi pur şi simplu despre ce s-a întâmplat în a treia zi în Biblie, când Iisus s-a ridicat din morţi etcetera şi aşa mai departe. Şi zic etcetera şi aşa mai departe, pentru că mă enervează oamenii care spun etcetera de mai multe ori. Mă enervează atât de mult încât mi-am tatuat chestia asta pe încheietură. Aşa că, s-ar putea să nu pot să mă sinucid, pentru că mi-aş strica tatuajul, dacă aş face-o. După cum am zis mereu, pe lat e pentru atenţie, pe lung e pentru rezultate. Da' n-o să mă vezi omorându-mă. Niciodată.

Cariera ta a fost evaluată în funcţie de cât de şocantă a fost. Crezi că oamenii au devenit mai uşor de ofensat? Pe vremea când artiştii ca tine şi ca Slipknot erau în plină ascensiune, oamenii erau ceva de genul, „Dumnezeule, tipii ăştia cânta despre Satan, căcat şi sloboz." Dar, în prezent, sunt ceva de genul, „O, nu, Justin Bieber a depăşit cu puţin limita de viteză."
Şi măcar s-a căcat sau s-a slobozit?

Presupun că da, dar nu în momentul ăla.
Circulă un zvon cum că eu l-aş fi făcut pe Zac Efron să prizeze nişte liniuţe de cocaină aranjate în formă de zvastică.

Şi e adevărat?
Nu pot nici să confirm, nici să neg, dar e amuzant. Ideea era că nu poţi să scoţi un album rock n' roll dacă n-ai nişte cicatrice, fizice sau emoţionale.

Cum arată cicatricele rock n' roll?
Trebuie să treci printr-un proces. La începutul carierei mele, uram rock n' roll-ul. Pe atunci rock-ul era pe undeva pe la limita grunge-ului şi existau o grămadă de trupe pe care eu le numeam „comune," pentru că toţi voiau să se identifice cu omul de rând şi purtau cămăşi de bumbac şi tricouri cu Pearl Jam şi luptau împotriva corporaţiilor precum Ticketmaster şi căcaturi de genul ăsta. Nirvana era diferită. A fost una dintre primele trupe despre care am scris ca jurnalist şi o să-ţi zic acum o chestie: eu am folosit pentru prima dată termenul „grunge," într-o recenzie pentru albumul Bleach. Cu plăcere.

Ce nu ţi-a plăcut la perioada aia din istoria rock-ului?
Am fost fanul celor de la The Doors dintotdeauna şi dacă te uiţi la originile rock-ului, la Elvis şi la Jim Morrison, observi că nu s-a schimbat nimic, totul a rămas la fel. Sunt mândru că m-am născut în 1969, pentru că ăla a fost anul în care s-a dat vina pe un album rock pentru nişte acte de violenţă pentru prima dată în istorie. Era vorba de White Album al celor de la Beatles. Pe coperta revistei LIFE era poza lui Charles Manson. Cei de la Altamont opriseră festivalul Summer of Love din cauza bandei Hells Angels. Apar în Sons of Anarchy şi sunt prieten cu tipi care e posibil să fie, posibil să nu fie membri Hells Angels, dar care cu siguranţă merg pe motocicletă. Era o perioadă în care totul se schimba complet. Atunci am apărut şi eu, şi nu mi se pare că rock-ul s-a schimbat mult de atunci. Poţi să-l descrii în alţi termeni, dar, de fapt, o să fie mereu la fel. Mie nu-mi plac oamenii care pretind că sunt ceva ce nu sunt. Poate că sună a vrăjeală, pentru că vine de la mine, un tip care ţine un unicorn în mână şi e dat cu ruj. Dar, dacă vrei să te baţi cu mine, dă-i înainte. Eu mă bat pe stil vechi, nu-s cu harţuirea pe internet. Vrei să ştii cum să scapi de harţuirea pe internet? Închide-ţi calculatorul. Eu mi-am luat-o într-o staţie de autobuz.

Să ne întoarcem la cultura modernă şi la cenzură. Crezi că ne-am pierdut abilitatea de a mai fi şocaţi?
Am observat că, atunci când eram pe platourile de filmare de la Sons of Anarchy, mi se spuneau chestii ciudate de genul: la televizor nu poţi să arăţi mai mult de trei penetrări anale atunci când ai o scenă cu un tip violat sau nu poţi să arăţi mai mult de trei lovituri de cuţit în gât. Dar eu eram pornit, cred că mi-am luat şase lovituri în gât. Nu la fel de multe în cur. Dar există nişte reguli ciudate. Nu sunt sigur că aplică cenzura, pentru că filmele şi serialele sunt mult mai violente că înainte. Nu-mi amintesc să fi văzut chestii de genul ăsta la televizor, când eram mic. Acum, deschizi televizorul şi rămâi ceva de genul, ah, tipul ăla cu zvastica îl fute în cur pe celălalt tip şi apoi îl înjunghie, sfârşit. Şi mai e şi Marilyn Manson şi arată mişto cu barbă.

Am auzit că urmează să lansezi un album nou în curând. Noua ta melodie are un vibe southern gothic. Poţi să ne spui câte ceva despre asta?
Mulţumesc, eşti prima persoană care a observat asta. Muzica e realizată de Tyler Bates. Uneori mai cânt şi eu la tamburină, care-i de fapt un flacon de Vicodin şi la clape, o dată sau de două ori. Eu m-am dus pur şi simplu la studio şi l-am cunoscut pe Tyler şi am format un fel de legătură ciudată cu el. Ni se întâmpla să stăm amândoi aşa şi Tyler să-mi zică „Uite ce e, am o idee." Şi după asta îmi ajustam microfonul, îmi puneam căştile şi începeam să cânt. De cele mai multe ori, cântam chiar de prima dată când auzeam muzica.

Sună dificil.
Ce urmează să zic o să sune ca şi cum ar fi rupt dintr-un film porno gay, dar ăsta a fost un mod foarte ciudat de înregistra o melodie. A trebuit să-mi întorc lumea cu susul în jos.

Cum adică ciudat?
Am înregistrat melodia în aceeaşi zi în care m-am dus să văd casa pe care voiam s-o cumpăr. M-am tot plimbat în ultimii trei ani, am locuit prin hoteluri. Iar în ziua aia, mă aflam într-o casă în care mi-a plăcut foarte mult o cameră, care semăna foarte mult cu biroul lui Hannibal, din serialul TV. Mi-a plăcut la nebunie camera aia încă din primul moment. Acolo locuia tipul care l-a împuşcat din greşeală pe Brandon Lee în filmul The Crow. Apoi m-am dus la studioul lui Tyler Bates şi am înregistrat melodia „Birds of Hell Awaiting," şi m-am dus să mă piş, iar la baie se auzea soundtrack-ul din The Crow 2 şi mi-am zis, OK, aşa a fost să fie. Totul face parte din întreg. Aşa că m-am mutat în casa aia, am lucrat la album şi l-am terminat în aproape exact, asta-i o contradicţie, nouă luni.

Care-i ultimul tabu?
Din punct de vedere cultural, nu ştiu dacă există un ultim tabu. Cred că toate au fost exploatate mai mult sau mai puţin. Chiar şi în seriale ca Law and Order sau CSI, mai vezi faze d-astea gen spermă! Copii molestaţi! Cadavre! Capuri tăiate! Toate astea. Nu ştiu care ar mai putea fi ultimul tabu, în punctul ăsta, şi nici nu îl caut. Nu mi-ar plăcea să fiu persoana care descoperă ultimul tabu.

Zi-mi ceva ce nu multă lume ştie despre tine.
Nu cred că ştie prea multă lume că m-am lăsat de băut absinth.

Tu n-ai cumva un brand propriu de absinth?
Ba da, dar m-am lăsat eu de el, aşa, din vanitate. Conţine prea mult zahăr. Aveam impresia că mă face să nu fiu în stare să bat pe cineva. Pe lângă asta, ştii că atunci când eşti în formă, pula ta pare mai mare. Când nu bei absinth e la fel ca atunci când cineva cu mâini mici îţi ia pula în mână… Mă faci să mă agit. [Spre unicorn] O să dorm cu ăsta. E perna mea de-acum încolo. Sper că n-are anus.

Te-ai autoproclamat Zeul Futaiului. Poţi să-mi dai nişte sfaturi?
Nu te pune cu mine.

Ăsta e un sfat pentru sex?
Ar putea fi. Dacă te referi la un threesome sau, gen, cum se făcea pe vremuri când erau războaie civile şi oamenii stăteau aliniaţi cu puştile în mână şi cineva striga „Înainte!" Dacă sexul ar fi aşa, ţi-aş zice să nu te pui cu mine, pentru că eu sunt ceva gen Braveheart. Mi-aş face de cap. Şi n-ai vrea să fii împuşcată. În faţă. În timp ce te fuţi cu mine.

Te-ai făcut singur să râzi.
Haha. Da, aşa-i.

Altceva?
Un cuţitaş poate să taie orice chilot. Ăsta e adevăratul secret al Victoriei.

Ai zis într-un interviu recent că „rasismul" e un cuvânt inventat. Având în vedere ce se întâmplă în Ferguson acum, sunt curioasă să aflu ce crezi tu că înseamnă „rasismul" în ziua de azi?
A fost o chestie ciudată, pe care au scos-o din context. Dar mi-a plăcut că m-au făcut să par profesor de etimologie pentru câteva clipe. Părerea mea e că, pentru mine, ca alb, nu există cuvinte care să mă jignească. Şi cred că atunci când foloseşti un cuvânt considerat rasist, nu intenţionezi să-l zici ca insultă mereu. Dacă nu o spui cu maliţiozitate, nu e rasist. Dacă ai lua nişte piese de scrabble şi le-ai arunca pe jos şi s-ar forma nu ştiu ce cuvânt, s-ar considera că e rasist? Nu prea cred. Asta voiam să zic atunci când am spus că „rasismul e un cuvânt inventat." În momentul ăsta, aş zice că persoanele care se simt ofensate de comentariile cu tentă rasială, nu sunt aceleaşi cu persoanele vizate de acele comentarii. De obicei e vreun crainic alb. Stai, cuvântul „crainic" există?

Cred că vrei să zici „prezentator."
Da. Mi se pare un act de ignoranţă să generalizezi despre orice. Poţi să zici că-s misogin, uneori, probabil, dar ajungi să te întâlneşti cu o grămadă de oameni şi îi saluţi şi asta e diferenţa dintre cum sunt pe scenă şi cum sunt în restul timpului. În restul timpului, vorbesc cu oameni pe care-i cunosc. Când sunt pe scenă, sunt în faţa unor oameni pe care nu i-am cunoscut încă. Le cânt unor oameni pe care nu i-am cunoscut încă. Asta se aplică şi atunci când zic că nu pot să înţeleg cum e să fii judecat sau cum e să judeci pe cineva. Nu car după mine un ciocan. Dacă aş căra, l-aş folosi ca să-i lovesc pe cei care mă judecă. Le-aş răspunde la judecată.

The Pale Emperor a fost lansat pe 19 ianuarie 2015 în Marea Britanie, via Cooking Vinyl.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre Marilyn Manson:
Cina pe Skype cu Marilyn Manson: el a servit ţipar La coadă cu fanii Marilyn Manson Care e cel mai cool drog?