Daciile se repară cu ciorapii nevestei

Când am auzit că o Dacie va merge la Mongol Rally, mi-am imaginat cel mai horror film pe care l-am văzut vreodată și am zis: „WTF! Mașina asta nu e în stare să meargă câteva sute de kilometri fără să te lase-n drum, darămite 18 000!” Apoi mi-am amintit cât de ușor este de reparat o Dacia și cum tot românul a îmblânzit fiara supărată de pe marginea șoselei cu un patent, un cui, un băț, o bucată de sârmă sau cu ciorapii de mătase ai nevestei… „de, își ia ea alții de la ruși”, după cum spuneau meșterii.

Mașina  asta a populat drumurile României pentru o perioadă atât de lungă, încât silueta ei hâdă a devenit recognoscibilă instant. E nevoie doar să-i văd liniile triste de coșciug pe roți desumflate, ca să știu fără dubii că am în față o Dacie. Toată lumea ține minte prelatele acelea teribile cu care cei mai grijulii își îmbrăcau mașinile în perioadele unei absențe mai lungi de pe șosele. Textilul se umplea de praf și găinaț și se făcea lipicios și tare ca o scoarță de copac. Pentru că toate erau facute din același material, îți recunoștei mașina după numărul scris cu dibăcie  cu vopsea  albă în zona parbrizului sau a capotei din față.

Daciile nu mi-au plăcut niciodată. Mi se pareau teribil de urâte, nu suportam mirosul din interior și canapelele din spate cu arcuri moi care te zgâlțâiau teribil pe drumurile pline de gropi și îți cântau constant și ascuțit un scârțâit agasant. Pe deasupra, eu eram foarte mândră că, deși toată familia și prietenii mei aveau Dacii, tata conducea un Renault 16 vișiniu, în care mirosea frumos, cu finisaje interioare foarte elegante și prietenoase, toate asortate la culoarea caroseriei. Îi spunea Zambilica, pentru că toată lumea își numea mașina așa, indiferent de culoare și marcă - nu voi înțelege niciodată de ce.

Nu mă pot gândi însă la mașină fără să nu mă bușească râsul cu poftă de o amintire marca „copilul din mine rebel și plin de fițe”. Aveam șapte ani când stăteam cu o prietenă de aceeași vârstă cu mine încuiată în Dacia tatălui ei, pe bancheta din spate, așteptându-l cuminți să se întoarcă de la magazin și să plecăm mai departe. Era o Dacia neagră pe care o chema tot Zambilica, teribilă mai ales vara, când se încingea ca o conservă ordinară lăsată în soare. Și cum ne plictiseam, am observat cu stupoare un detaliu care m-a scandalizat total.

Tatăl prietenei mele, un inginer iscusit și plin de inventivitate, își înlocuise bumbul „din kit” de la schimbătorul de viteze cu unul custom made. Închise într-o formă dubioasă și neergonomică de plastic transparent erau așezate frumos o casă miniaturală și niște flori nemuritoare mici, colorate strident. Toată compoziția era piperată cu un praf colorat grețos, ceva gen tornadă în jurul casei și florilor. Indignată de accesoriul excentric, i-am spus imediat prietenei că tatăl ei are o mașină foarte țărănească. Ce pot spune, am avut gusturi ascuțite încă de la începutul vieții! Normal că primul lucru pe care l-a strigat prietna când s-a deschis ușa șoferului a fost:

 „Tatăăăăăăăăăăăăă! Julie a zis ca avem o mașină de țărani!!!”

Citeşte şi Dubele sunt dubios de bestiale şi Rablele din România au un iz de pârţ.