Romii au fost obligaţi să-şi mănânce copiii

În România, când auzim cuvântul Holocaust, majoritatea ne gândim la deportarea poporului evreu, dar puţini realizăm că, prin 1942, Antonescu a trimis şi 25 000 de romi spre lagărele din Transnistria. Dintre aceştia 14 mii au murit. Astea sunt doar cifrele oficiale. Cele reale sunt mult mai mari, pentru că cei din judeţul Dolj şi din Mehedinţi nu au fost înregistraţi când erau luaţi pe sus şi puşi pe trenuri. Deşi în dicţionar cuvântul holocaust e definit ca nimicirea unui număr foarte mare de oameni, autorităţile române rezervă termenul doar celor de origine evreiască, deşi populaţia romă de la noi a fost deportată aproape concomitent cu ei.

Craioveanul de 46 de ani Romeo Tiberiade, un consilier pe problemele romilor la Consiliul Judeţean Dolj, s-a apucat prin 2008 să facă un documentar despre deportările romilor şi a strâns până astăzi peste 25 de ore de mărturii video ale supravieţuitorilor acelui holocaust. Filmul său nu e terminat încă. El mai are de realizat interviuri cu romii de prin Sibiu şi Brăila pentru că el doreşte să obţină mărturii de la supravieţuitori ai deportărilor din toate zonele ţării. Câteva fragmente tulburătoare din filmul lui Romeo rulează la expoziţia Punk, Cenuşă şi Holocaust de la Club Electroputere Craiova, care se mai vizitează până la finalul săptămânii și care mai cuprinde o documentare fotografică realizată de inginerul Cristian Comoşteanu asupra poluării cauzate de termocentrala oraşului şi Punk, un moratoriu fotografic al comunităţii tinerilor punkeri de la începutul anilor 90, din acea zonă.

L-am sunat pe Romeo ca să aflu mai multe despre mărturiile romilor.

VICE: Care a fost miza dumneavoastră personală cu documentarul?
Romeo Tiberiade: Pentru mine, este extrem de important să las în urmă un document, o arhivă, nu o legendă, din care să reiasă o istorie pe cale de dispariţie. Romii de atunci sunt foarte bătrâni şi nu mai are cine să povestească situaţia din 1942, când mareşalul Antonescu a evacuat din case şi şatre cetăţenii de etnie romă şi i-a dus în Transnistria. Eu nu știam că etnia suferise sub acel regim, dar am văzut niște documentare și am aflat de la bunicii mei că, inclusiv ei și părinții mei am făcut parte din această categorie. Atunci am simţit o durere fantastică.

Care este povestea bunicilor ?
Ordinul lui Antonescu a fost să fie luaţi doar ţiganii nomazi, pentru că făceau probleme, dar în cele din urmă i-au ridicat pe toţi. Bunicii mei au fost deportaţi în seara zilei 13 septembrie 1942, conform documentelor de la Arhivele Naţionale. Bunica avea 23 de ani şi mama zece luni. Era cu ele toată familia, dar au fost triaţi la intrare în Transnistria. Bunicul împreună cu alte neamuri au fost duşi într-o comună. După un an a reuşit să fugă, să-și regăsească familia și să mai trăiască toți, în condiţii foarte dure, fără niciun fel de sprijin şi fără asistenţă medicală, până în 1944.

Adică nu exista niciun fel de medic care să le dea măcar îngrijiri de bază?
Dacă se îmbolnăveau erau trataţi doar cu leacurile băbeşti ale ţigăncilor mai în vârstă. Mulţi au murit cu diagnosticul tifos exantematic. Morții nu erau ridicați, intrau în putrefacţie şi-i îmbolnăveau pe alţii. La un moment dat au săpat o groapă comună la vreo sută de metri de lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Acolo, miliţienii numiţi de romi ciolovec aruncau şi oameni care încă nu-şi dăduseră ultima suflare.

Primeau hrană sau apă?
La începutul anului 1942 aveau apă și o raţie de 500 de grame de mămăligă fiartă cei care munceau, adică soţii şi nevestele lor voinice. Lucrau la colhoz - un fel de C.A.P. mai dur, mai brut -, mereu peste opt ore. Dar raţia nu ajungea pentru familiile lor numeroase. Unii mergeau la furat în satele vecine, ca să hrănească copiii, dar cel mai apropiat era la 12 km distanţă şi erau nevoiţi să fugă seara, ca să se întoarcă până dimineaţa la muncă. N-a durat prea mult şi tot au ajuns să moară pe capete.

Unde dormeau?
Unde apucau. Majoritatea stăteau în câmp, lângă un gard din sârmă ghimpată, lângă care își săpaseră o groapă în pământ. Fiecare aducea de la muncă o bucată de carton, o blană ca să pună peste acel bordei. Au supravieţuit doi ani în scorburi subterane. Din fericire nu ploua în ele, dar se strecura apă şi atunci locuiau într-un soi de nămol. Mereu separați pe etnii, ursarii cu ursarii, dar uneori familiile din același clan despărțite. În timp s-au găsit unii pe alţii.

Erau separaţi şi de evrei?
Nu neapărat. Unii evrei erau separaţi de ţigani, dar alţii locuiau împreună cu ei. Evreii erau mai marginalizați decât țiganii, nu aveau voie nici măcar să muncească pentru rația de mămăligă. Dar și romilor li s-a interzis la un moment dat să muncească şi n-au mai avut nici ei posibilitatea să-şi adune hrană. Au murit de foame sau s-au mâncat unii pe alţii. Mulţi ţigani au fost nevoiţi să-şi taie copilul ca să-și hrănească celelalte odrasle. Eu m-am cutremurat şi am plâns când am auzit asta.

Cum adică îşi mâncau copiii?!
Sunt vreo patru, cinci cazuri. Unul dintre ţiganii argintari îmi spunea că, atunci când unul dintre copiii lui a murit, a fost nevoit să taie carne din fesele, fundul şi pulpele sale și s-o pună pe foc ca să-și hrănească ceilalți copii. Alţii spun că și-au tăiat unii copii, ca să supravieţuiască restul. Astea sunt toate mărturii filmate.

Cei rămaşi după urgia asta au primit o recunoaştere oficială de supravieţuitori ai Holocaustului?
O foarte mică parte dintre ei au primit o subvenţie de patru, șase mii de euro. Pentru restul a existat doar o recunoaștere verbală. Legea spune că primesc statutul de deportat cu dovadă de la Arhivele Naţionale, cu mărturia în faţa unui notar a doi oameni cu același statut și, cea mai grea cale, să dea statul în judecată. În general oamenii de peste 70 de ani n-au chef, bani sau timp să facă asta. Sistemul funcționează foarte bine la Brăila, Bacău şi Bucureşti, dar în restul țării nu. Un singur ţigan din Sibiu a reuşit acum câţiva ani, făcând cerere la Preşedinte, care l-a decorat cu statutul de deportat.

Romii din Craiova primesc ceva?
Pentru că la deportări au fost luați cu japca, fără a fi înregistrați în vreo arhivă, nu primesc niciunul indemnizația de deportat de două milioane, pe care, conform legii, ar trebui să o primească până mor. Ei vin mereu la mine să mă roage şi să mă întrebe cum să obţină sumele astea. Şeful juriştilor de la Casa de Pensii i-a trimis să se descurce la Curtea de Apel. Deși autorităţile române sunt principalii vinovaţi pentru deportarea lor, nu-şi asumă responsabilitatea unor despăgubiri nici măcar insignifiante. Discriminarea a existat şi există şi-n momentul de faţă în România.

Care au fost dificultăţile în realizarea documentarului?
Deplasările prin toată ţara alături de o echipă profesionistă de filmare, pe banii mei, au fost un impediment major. Au mai fost intervievații care ezitatu, voiau să se ascundă, pentru că retrăiau trecutul cumplit în minţile lor. În rest oamenii chiar m-au rugat să fac acest documentar şi mi-au cerut sprijin şi sfaturi legate de drepturile lor. M-a ajutat mult faptul că-s vorbitor de limba romani, dar şi că vorbesc limba inimii lor.

Va ajunge documentarul să fie considerat oficial un document istoric?
Tu acum când faci materialul ăsta scrii despre faţa urâtă a istoriei ţiganilor, dar eu îţi spun că absolut toată istoria din ultimii 20 de ani a acestui popor este formată numai din minciuni. Istoria reală a ţiganilor a fost mascată de nişte români care s-au dat drept ţigani, care s-au aflat în funcţii de conducere şi şi-au permis să modifice ce le-a convenit lor.

Citește și Punk şi Cenuşă