FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Cu Porcelain Raft la taclale

Băieţii de porţelan sunt nişte muzicieni cuminţi.

Mauro Remiddi aka Porcelain Raft (stânga) și Michael, tobarul său (bere)

Am fost vineri, 4 mai, în Control, la concertul Porcelain Raft, proiectul lui Mauro Remiddi, un domn de origine italiană care s-a mutat în Londra și mai apoi în New York, unde consideră că oala de pop cu influențe psihedelice în care i s-a amestecat sound-ul e cea mai mare și mai gustoasă. Alături de el s-a aflat un tobar tânăr, pe nume Michael, bandajat pentru că se împiedicase de-o piatră și căzuse în genunchi înainte de concert. Cei de la Control i-au oferit asistență medicală rock’n’roll, dezinfectându-l cu vodcă.

Publicitate

Mauro, din toate interviurile de pe net și din vocea lui androgină suavă, pare o ființă mega cuminte, calmă și duioasă, așa că am fost curios să investighez dacă are sau nu vreo parte mai întunecată printr-un dialog despre vicii, care a deviat și-n alte bălării.

VICE: Salut, Mauro. Zi-mi te rog despre viciile tale. Hai să o luăm pe rând: alcool.

Aseară am băut palincă. Este o băutură incredibilă, o iubesc așa de mult. E cea mai bună licoare din lume!

Serios? Chiar din toată lumea? Poți spune asta după cât de mult ai călătorit tu în turneul ăsta ?

Da. Altele de pe podium ar mai fi cocktailul Negroni și  băutura Grappa, ambele din Italia.

Ok, droguri acum.

Am luat și eu droguri, de exemplu ecstasy, pe care îl iubeam in tinerețe, dar acum că mai am puțin și ajung la 40 de ani, singurul meu viciu de distrus neuronii este alcoolul. După o vârstă au început să mă termine zilele de după droguri, și fizic, și psihic, și oricum, nu mai am nevoie de ele. Acum îmi place să fiu focusat. În plus, îți prăjesc creierul, iar eu am un creier foarte mic, așa că trebuie să îl folosesc la maximum.

Curve.

Mersul la prostituate mi se pare groaznic. De fiecare dată când aud pe cineva cu o poveste legată de asta îmi vine să fac un duș.

Mâncare - ești italian, ce paste îți plac?

Nu îmi plac pastele. De aceea a trebuit să părăsesc Italia – toată lumea iubea pastele și credeau că sunt nebun. Dar îmi place pizza. Până și extratereștrilor le place. Preferata mea e margherita. Iubesc o pizza cu nimic pe ea.

Publicitate

Porcelain Raft, super inocent.

Bag de seamă că nu ești prea vicios. Michael mi-a spus că de fapt ești un copil care fotografiază ursuleți de pluș. E un fetiș de-al tău?

Ah, nu, s-a întâmplat o singură dată, în Chicago. Am dormit în casa unei amice, unde am găsit un ursuleț de pluș care statea într-o poziție de rugăciune și avea un zâmbet larg. A fost cea mai ciudată și drăgălașă chestie imaginabilă. Iubesc acel ursuleț de pluș, dar doar pe acela.

Apropo de somn, într-un interviu ți-ai descris muzica ca sleepwalking pop (trad.: pop pentru somnambuli). Explică.

Jurnaliștii încearcă mereu să inventeze nume stupide. Dream pop sună de căcat. Cel puțin mie nu mi se potrivește deloc, căci muzica mea nu este despre visare, ci despre starea când ești jumătate treaz, jumătate adormit, momentul când te trezești și nici măcar nu conștientizezi unde ești. Îmi place atitudinea unui somnambul, căci este atât de încrezător, deși nu este chiar treaz.

Ai fost somnambul vreodată?

Nu, dar ar fi minunant să mi se întâmple. Totuși, am avut o experiență ciudată legată de somn. Stăteam în pat, cu ochii închiși, și m-am simțit de parcă cad de acolo. Deși eram treaz, credeam că dorm și că o să mă rostogolesc, o să  lovesc podeaua și o să mă doară. Mi s-a părut că a durat o infinitate senzația asta de cădere. Mi-am deschis ochii și mi-am dat seama că nu dorm și nici nu cad.  Foarte, foarte ciudat.

A avut vreun înțeles deosebit?

Publicitate

Nu, câteodată pur și simplu impulsurile electrice ale creierului o iau pe arătură și, deși oamenii au un talent deosebit în a inventa povești și a crea legături, eu nu merg pe filmul ăsta. Eu nu prea sunt cu poveștile.

Deci albumul tău pe care îl promovezi acum, Strange Weekend, nu este povestea unui weekend, ci mai mult feeling-ul unui weekend?

Da, exact. Este vorba chiar despre sentimentele ciudate, de nedescris, ale unui anume sfârșit de săptămână, petrecut în New York, atunci când a fost  pronosticat un uragan. Toată lumea și-a luat multă apă și provizii, s-au închis în case, unii cu ferestrele baricadate, de parcă așteptau venirea sfârșitului lumii. Uraganul până la urmă n-a sosit, a fost doar o ploaie ușoară. Eu am stat în casă, am băut niște vin cu iubirea vieții mele, ascultând muzică. M-am gândit că deși este sfârșitul, este atât de distractiv.

Încă o curiozitate și te las. Se zice că ai o voce androgină. Ești cumva metrosexual? Îți cumperi haine de femeie vreodată?

Ceea ce se zice o iau ca pe un compliment, desigur. Sunt foarte atras de vocile feminine, dar nu pot să spun că-mi cumpar haine de femeie. Totuși, găsesc o mare plăcere în a purta hainele altor oameni. Mă simt în ele ca un actor.

După discuția cu Mauro, am dat de Micheal, care a spus că cel mai mare viciu al lui este înghețata. Ce muzicieni cuminți sunt băieții de porțelan!