Chestii

Cum visează orbii?

Imaginile auditive sunt cele mai prezente în visele persoanelor oarbe, apoi senzațiile tactile și, în cele din urmă, mirosurile și gusturile.

de Marko Ignjatović
08 Aprilie 2016, 7:05am

Ilustrații de Lidija Delic

Cea mai jalnică persoană din lume e aceea care poate vedea, dar nu privește

– Helen Keller

Trebuie doar să cauți pe Google „orbi Serbia" ca să-nțelegi cât de puțin au la dispoziție oamenii cu probleme de vedere. Primul rezultat te duce la un site despre lilieci, pe când, dacă ai suficientă răbdare și știi că, da, Google mai are și o a doua pagină de rezultate, poți să găsești o poveste-două despre viața orbilor și a persoanelor cu cecitate parțială în Serbia.

În primul capitol din Psihologia viselor: Psihanaliza pentru începători e citat Schubert, care spune că „visele sunt eliberarea spiritului de sub presiunea naturii înconjurătoare, o descătușare a sufletului din lanțurile materiei". Am citit cartea și m-am întrebat cum arată visele astea eliberatoare, de care toți avem nevoie disperată, când nu vezi.

Înainte să mă întâlnesc cu oamenii cu care-am stat de vorbă, Ivana Zivkovic, profesor-mentor la Școala Elementară pentru Persoanele cu Deficiențe de vedere „Dragan Kovacevic" din Belgrad, mi-a spus că orbii „visează exact cum trăiesc".

„Trăiesc visele diferit. Există orbi care spun că nu visează, în timp ce alții insistă că alte simțuri au întâietate când dorm. Oamenii care s-au născut orbi nu au imagini vizuale când dorm, în timp ce aceia care și-au pierdut vederea mai târziu le au, dar respectivele imagini vizuale devin din ce în ce mai vagi odată cu trecerea timpului. Multe studii indică faptul că imaginile auditive sunt cele mai prezente în visele persoanelor oarbe, apoi senzațiile tactile și, în cele din urmă, mirosurile și gusturile", mi-a spus Ivana.

Asociația Orbilor din Serbia m-a pus în legătură cu Ana Jovcic și Dragisa Drobnjak, care și-au pierdut vederea mai târziu în viață și încă mai au imagini vizuale în vis.

Ana Jovcic s-a născut prematur și, în timp ce se lupta pentru supraviețuire într-un incubator, dozele mari de oxigen pe care le primise ca să nu moară i-au distrus nervii optici și partea inferioară a ochiului. Avusese probleme de vedere de la bun început, iar la nouă ani și-a pierdut complet simțul văzului. Astăzi studiază literatură sârbă, la Universitatea din Belgrad.

Dragisa Drobnjak și-a pierdut vederea la 11 ani, într-o explozie neașteptată a unei bombe uitate din al Doilea Război Mondial. A absolvit dreptul în 1973 și următorii 35 de ani după aceea a ocupat funcția de administrator legal în cadrul Asociației Orbilor din Serbia. Astăzi pensionat, Dragisa e în continuare activ, atât în cadrul Asociației, cât și în cadrul unei alte organizații, care ține evidența civililor afectați de război.

Citește și Pastilele care te ajută să-ți controlezi visele

VICE: Cum vă apar imaginile vizuale în vis?
Ana Jovcic: Eu n-am avut niciodată abilități bune de percepție. Nu-mi amintesc clar anumite obiecte, dar îmi amintesc culorile, chipurile părinților mei, al surorii mele. Nu-mi amintesc, de exemplu, cum arată culoarea turcoaz, dar am amintiri relativ puternice despre culorile de bază, de exemplu roșu și albastru...

Pe oamenii pe care-am avut ocazia să-i văd o dată îi visez uneori, ca și cum mi i-aș aminti. Evident, e posibil să se fi schimbat, dar pentru mine sunt la fel. Pe oamenii pe care i-am cunoscut după ce mi-am pierdut vederea trebuie să mi-i imaginez mai întâi. Când cunosc pe cineva, îmi fac o imagine în gând despre cum arată. Poate că persoana respectivă nu arată deloc așa, dar așa mi-i imaginez eu și așa arată la mine-n vis.

Dragisa Drobnjak: Visele mele se împart în trei etape: prima a ținut până la 11 ani. Până atunci, visam cu toate simțurile: văz, auz, atingere... Când mi-am pierdut vederea, am început să am două feluri de vise: unele erau așa-zise vise color, cu oameni, obiecte și locuri pe care le văzusem deja, vizuale. Celălalt fel era despre lucruri pe care nu le trăisem înainte. Pe-astea le visam ca pe ceva ce auzeam sau simțeam, de exemplu vocea cuiva sau cum am dat mâna cu cineva sau cum m-a bătut cineva pe umăr. În visele astea, omul nu poartă albastru închis sau jachetă gri. Visele astea amestecate, să le zic așa, au durat câțiva ani și, treptat, visele alea, „primele", în culori, au început să dispară, până s-au dus de tot.

Primele câteva luni sau ani după accident visam des explozia sau mi se făcea frică de explozie înainte să mă trezesc. Nu visam accidentul în sine, ci diverse evenimente care se terminau cu explozia și-atunci de obicei mă trezeam.

Citește și Mai multe femei ne-au povestit cum e să ai orgasm în vise lucide

Cum visați persoanele pe care le-ați cunoscut după ce v-ați pierdut vederea?
Ana: Când îi visez pe cei pe care-i cunosc, adaug o imagine la care m-am gândit când i-am cunoscut. Pot să visez și ce culoare au hainele de pe ei. Îmi imaginez cât mai exact structura fețelor lor, liniile, ce culoare au părul. Culoarea ochilor mai puțin, pentru că nu puteam să-mi dau seama foarte exact de culoarea ochilor nici când vedeam. Dacă-mi fac o imagine greșită despre cineva, adică dacă cineva îmi spune că nu arată cum mi-am imaginat eu, încerc să-mi imaginez persoana altfel și, cumva, să-mi imprim imaginea nouă în memorie și-n visele viitoare.

Dragisa: Visele mele sunt ca atunci când sunt treaz. Vezi tu, noi acum vorbim, dar eu n-am o imagine a ta. Sunt jurist, deci n-am cine-știe-ce imaginație și nu prea mă gândesc cum e îmbrăcată Ana, sau tu... La fel și când visez, contează mai mult ce spune sau ce face omul. Partea asta vizuală e cam neglijată.

Descrieți-mi unul dintre visele voastre din copilărie.
Dragisa: Sunt dintr-un sat de munte și știu că acolo pădurea e verde și, când eram copii, mergeam des la cules de căpșuni sălbatice, îmi amintesc cât de roșii eram. Din senin a început să plouă, o furtună cu multe tunete și fulgere... M-am trezit convins că se-ntâmplase în realitate. Am ieșit din cameră pe hol, nimeni nu auzise nimic. Am ieșit afară, soarele strălucea pe cer, ai mei erau plecați cu vitele la păscut.

Ana: Când visez, simt că mă-nconjoară totul și pot să văd totul. Am visat odată Parisul. Toată lumea spune că Parisul e Orașul Lumnilor, așa că mi-l imaginez cu multe lumini. Dar mereu îl visez noaptea, cu lumini peste tot pe mine, cu piețe mari, mulți oameni în jur... Clădiri frumose, aud fântânile arteziene din piețe. Știu sigur că e Parisul, așa îl visez.

N-am văzut niciodată Arcul de Triumf, dar am citit cărți în care apare. Și pentru că aveam o portiță la mine-n grădină și am apucat s-o văd, acum îmi imaginez Arcul de Triumf exact ca portița aia.

Cel mai urât coșmar:
Ana: Am visat odată că veniseră niște hoți să ascundă un pachet cu droguri la noi în casă. Să nu-ți mai zic că habar n-am cum arată un pachet cu droguri, dar l-am visat ca pe-un cadou de Crăciun, ca pe-o cutie, pentru că așa arată pachetele pe care le-am văzut. Deci am visat o cutie mare, pe care o ascunseseră infractorii sub un fotoliu de la mine din cameră și mi-era foarte frică, așa că, după ce m-am trezit, m-am dus să verific dacă e ceva acolo.

Dragisa: Uneori visez că sunt la toaletă, sau la mine în apartament, în pijama, și brusc mă trezesc într-un loc public unde, bineînțeles, mi-e foarte rușine și mă simt pierdut.

Nikola Zekic studiază etnomuzicologia la Conservatorul din Belgrad. Deși lumea se-aștepta să-l primească în noiembrie, s-a născut pe 22 august 1995. Și lui i s-au dat cantități mari de oxigen la incubator, ceea ce i-a provocat orbirea totală.

Nikola: Sunt orb din naștere. Pot să văd doar schimbările de intensitate a luminii. Am fost de două ori la Moscova să mă operez și asta-i tot ce-au putut să-mi facă.

În visele mele primează sunetul. Mai demult visam așa cum citești o carte, se desfășurau scene întregi în fața mea, dar când mă trezeam nu mai țineam minte nimic. De obicei erau scene din cărți fantasy, care-a fost dintotdeauna genul meu preferat.

Când erai mai mic aveai vise recurente?
Când aveam cinci ani, a murit bunicul, în iulie. Dup-aia, în fiecare al cincilea an, în iulie, am avut aceași vis. Visez că e frig, atât de frig că poți să-ngheți. Sunt pe câmp, știu asta pentru că simt iarba, chiar dacă e iarnă, aerul ăla aspru și, cumva, totul are ecou. E un spațiu deschis enorm și eu îl strig pe bunicul. Îl chem Milovan, dar noi toți îi spuneam Mica. Îl strig „tataie Mica", dar îmi răspunde un clopot, ca un clopot de biserică. Și am visul ăsta în fiecare al cincilea an. E mai degrabă un vis nostalgic, pentru că era bunicul meu preferat. M-a învățat să cânt la fluier. Mai cânt și la pian, la acordeon și la guslă (un instrument tradițional cu o singură coardă, practicat în anumite regiuni slave).

În copilărie visam cum cad. Cădeam și cădeam. Cădeam toată noaptea. Eram un copil ciudat, îmi plăcea când aveam febră mare. Îmi plăcea mult, pentru că mă simțeam ca și cum aș zbura. Îmi plăcea să zbor prin aer, să plutesc pe nori. Așa de frumos! Trebuia să mă bag în pat într-o anumită poziție, să mă ghemuiesc astfel încât să fiu cu capul sub gât cumva. Bănuiesc că așa se irigă altfel creierul și mie-mi dădea senzația că zbor și că pot să zbor în vis.

Citește și De ce visezi atât de intens după ce renunți la iarbă

Ți se-ntâmplă uneori să visez lucruri sau oameni pe care n-ai avut ocazia să-i atingi sau să-i auzi? Cum arată la tine-n vis?
Am visat odată niște cărți în alfabetul Braille, dar altfel decât cele pe care le folosim azi. aici avem două adaptări diferite ale alfabetului Braille și eu am visat-o pe-aia care aproape a fost uitată. Îmi place să colecționez cărți și mă plimb des pe la depozite sau mă duc la oameni în beci și adun lucruri de care alții n-au nevoie.

Așa am visat odată că eram într-un beci și-am găsit niște cărți scrise în alfabetul ăsta uitat, deși nu mi-a picat niciodată așa ceva în mână și nu pot decât să-mi închipui cum era varianta aia de alfabet Braille. Cumva le-am visat tactil și așa mi le-am și imaginat. E un pic mai greu de explicat și n-are nicio legătură cu realitatea, dar imaginea aia tactilă s-a născut din imaginația și gândurile mele. Mi-a fost greu să citesc alfabetul ăla, dar cumva m-am descurcat. Îmi amintesc că era o carte educativă, un test care probabil nici nu există, l-am inventat eu.

Câteodată visez voci pe care nu le-am auzit niciodată. De exemplu, l-am visat pe (poetul și filosoful) Njegos. Din ce-am citit, știu că era înalt. Se aude din direcția sunetului. Am mai auzit și că avea degetele lungi, așa că am visat cum ar fi fost să dau mâna cu el. Am mai visat și cum vorbea, deși nu există înregistrări cu discursurile lui.

Care e cel mai ciudat vis pe care l-ai avut vreodată?
Am avut atâtea vise tâmpite, demente, parcă erau din Alice în Țara Minunilor. Am visat odată că mă plimbam cu tata prin pădure și copacii n-aveau frunze, aveau trompete. Pur și simplu am știut că venisem la pădure ca să culegem trompetele alea ca pe fructe. Am luat o trompetă, am suflat și-a început să fluiere, așa că i-am zis lui tata: „încă nu e coaptă", trebuie să ne ducem să culegem alta. Sunetul era ca ăla de la jucăriile pentru copii, în care sufli și scot sunete ca de animale. Așa că am cules trompetele alea, păsările ciripeau, a fost super frumos, zău!

Mulțumesc Ana, Dragisa and Nikola!

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre orbi:
Cum e să petreci în club când eşti orb
De ce să îți faci un tatuaj pe ochi
Interviu cu un critic de film nevăzător

Tagged:
orbit
Vice Blog
cosmaruri
imaginatie
creativitate
vise
simturi
nevazatori