​O să ai o viață mai bună dacă renunți la iPhone

Numai întrebarea în sine pare un clișeu, dar s-a mai întâmplat ca o invenție tehnologică, de la televizor încoace, să ne transforme viața mai rapid și mai dramatic decât iPhone-ul? Pe hârtie, planul lui Steve Jobs pentru „trei revoluții în una singură " părea o simplă rafinare a mai multor alte produse care existau deja: un pas mai departe de Blackberry, un mini-laptop, o versiune sexy la Nokia produsă de Apple. Dar, în practică, a devenit gadgetul erei noastre, unul care a aterizat mai hotărât și mai rapid chiar decât internetul, căruia i-a luat peste zece ani să devină mai mult decât un videoclip porno în Quicktime și IMDB-ul într-un colț al sufrageriei tale.

iPhone-ul a schimbat nu doar modul în care comunicăm, așa cum a zis Jobs că era intenția lui la lansarea telefonului în 2007, ci și comportamentul, modul de gândire, modul de a privi lumea. În mai puțin de zece ani, iPhone-urile au devenit portaluri către exteriorul nostru: muncă, distracție, sex și cultură. Ca să consumi oricare dintre lucrurile astea, trebuie să apelezi la ele. Ca să faci parte din lumea lui 2016, trebuie să ai unul. Oamenii cu telefoane Blackberry sunt deja demodați. iPhone-ul e singura opțiune.

Dar uite că eu n-am unul. Și e o decizie pe care mă bucur că am luat-o în fiecare zi. N-a pornit de la o ideologie, ci mai degrabă din lene și teama de birocrație; sila de a intra într-un magazin, jena de a refuza diverse upgrade-uri și tarife și de a cere modelul pe care îl aveam înainte, siguranța că voi fi tratat ca o persoană care cere meniul european într-un restaurant chinezesc. Așa că am amânat momentul, iar ziua următoare s-a transformat în săptămâna următoare și apoi s-a prelungit la infinit.

La început a fost dificil și enervant și am trecut prin câteva momente nasoale în care am luat țeapă la întâlniri, am fost închis pe din afară sau am fost uitat, din cauza asta. Dar, în scurtă vreme, am început să observ că s-a schimbat modul în care privesc lumea. Am început să nu mă mai trezesc cu problemele altora în cap. Am început să separ ziua de noapte, viața de muncă, lucrurile importante de cele triviale. Oamenii au început să nu mă mai preseze să-mi iau iPhone, ci au început să se adapteze la stilul meu de viață. Am început să privesc pe fereastră în autobuz, să citesc, să fiu mai atent la mediul din jur și să mă gândesc mai puțin la mine.

Am simțit că am păcălit, cumva, sistemul. Refuzând să-mi iau un telefon și să fiu disponibil oricând pentru toată lumea, m-am eliberat de toate mizeriile tuturor. Uneori văd oameni care au conversații pe e-mail la niște ore târzii în noapte și am impresia că asist la un fel de tradiție dubioasă pe care n-o voi înțelege niciodată, cum ar fi un festival religios ciudat la care am nimerit cât eram în trecere printr-un orășel. Nu mai simt nicio legătură cu lucrurile astea.

Înainte să mă acuzi că sunt penibil, să știi că nu sunt vreun pretențios demodat care se consideră retro. Munca mea și felul în care înțeleg cultura au legătură aproape în întregime cu internetul. La fel ca majoritatea celor din generația mea, îmi plac adidașii, muzica techno, Twitter-ul și descărcările ilegale de pe internet. Cred în puterea tehnologiei.

Și multă vreme mi s-a părut dificil să justific această contradicție: cum îți poți petrece tot timpul în fața laptopului, scufundat în capitalismul internetului, și totuși să pretinzi că e foarte mișto să nu ai iPhone? Pare absurd, ipocrit, pretențios. Și totuși, am știut instinctiv că nu vreau unul și că viața mea se va îmbunătăți dacă renunț la el.

Apoi am citit un interviu cu Aphex Twin în Noyzelab, care între timp a fost șters. În el era o secțiune în care cel care ia interviul dezvăluie că, deși are o colecție tehnologică impresionantă și e fascinat de sintetizatoare, computere și programe de software, Richard D James nu deține un telefon. „Pur și simplu nu cred că le face viața oamenilor mai bună", a răspuns el.

A vibrat o coardă în mine. Am început să mă documentez despre oamenii care n-au telefoane. Kanye susține că n-are telefon de vreo trei ani (deși Google Images sugerează altceva), Werner Herzog a zis că nu-l folosește aproape deloc, iar scriitorul Mark Fisher le-a descris drept „centre de comandă individuale". Și poate cel mai important e că există un număr mare de studii și statistici îngrijorătoare despre impactul pe care îl pot avea asupra noastră. Un sondaj recent sugerează că 58 de procente dintre britanici se simt nefericiți sau stresați când nu au telefonul la îndemână. Plm.

Telefoanele astea au avut un efect fundamental asupra nivelului nostru de concentrare. Uită-te în jurul tău când aștepți metroul, sau când călătorești cu trenul sau chiar și în baruri: vei observa că oamenii sunt obsedați de telefoane la modul oribil și patetic. Se holbează în ele să caute răspunsuri, dar nu obțin nimic real. Unii au impresia că e ok să ai conversații întregi pe ecranul telefonului. Am ajuns să depindem de ele pentru orice, până în punctul în care nu mai învățăm să ne orientăm în spațiu sau nu mai știm să vorbim cu oamenii sau nu putem exista fără să avem un telefon. În punctul în care, dacă se întâmplă să-l pierdem, suntem triști și dezorientați.

Vechiul clișeu în care ființele umane sunt sclavii calculatoarelor nu s-a îndeplinit niciodată. Nimeni nu e îndrăgostit de laptopul lui. Sunt doar niște aparate pe care ne facem munca și ne uităm la seriale. Dar iPhone-urile sunt diferite. Sunt instrumentele sistemului, degetele de la capătul brațelor lungi ale capitalismului, care ne intră în viață și ne bat pe umăr să ne amintească mereu că mai avem treabă de făcut.

În ciuda faptului că îi plăceau iarba, tenișii și Bob Dylan, Steve Jobs a fost un rege al capitalismului, unul care a știut că un dispozitiv conceput doar pentru joacă nu va reuși să domine lumea. Ca o invenție să ne domine cultura, trebuie să devină parte din industrie – ca avionul, sau motorul cu combustie sau televizorul. Altfel ar fi doar un Tamagotchi cu Facebook.

iPhone-ul e o mașinărie de făcut bani, o piață total liberă. Cheltui banii pe ele și faci bani cu ele. Până și părțile distractive ale unui iPhone sunt monetizabile. Se pot cumpăra aplicații, se pot vinde lucruri, poți cumpăra spații de reclamă în jocuri. Nu sunt Snake sau Tetris. Sunt o industrie.

Nu mă înțelege greșit. Poți face multe lucruri mișto cu un iPhone, de exemplu poți trage pe el un film cum e Tangerine. Într-un fel, admir faptul că e atât de practic și ușor de folosit. Dar mă întreb ce se va întâmpla dacă ne trezim fără ele. Mă întreb ce se întâmplă cu perspectiva pe care o avem asupra noastră și dacă băiatul dependent de selfie-uri e doar începutul. Mă îngrijorez în legătură cu o cultură în care oamenii nu mai au răbdare să vadă un filmuleț mai lung de câteva secunde și cu o epidemie de tulburări mintale, în cadrul căreia oamenii sunt prea tripați pe ei înșiși.

Mă întristează și că, în ciuda tuturor minunilor științei, a tuturor lucrurilor incredibile pe care le-a adus tehnologia lumii, a tuturor viselor realizate înainte ca eu să exist și a celor cu care am crescut în minte, industria tehnologiei de azi are drept scop principal să te ajute să-ți gestionezi mai bine e-mailurile. Bine că nu s-a inventat încă un skateboard zburător, dar șeful tău își poate folosi iPhone-ul ca să afle unde ai fost și de ce ai întârziat cu raportul pe care trebuia să-l predai.

Parțial pentru că îmi permite să optez să nu fac parte dintr-un capitalism de tip nou pe care nu-l înțeleg, parțial pentru că, pur și simplu, mă simt mai bine, și parțial pentru că nu mă încântă, mă bucur că încă nu dețin un iPhone. În scurt timp cred că o să renunț și la abonamentul telefonic cu totul.

@thugclive

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre smartphone pe VICE:
Distrugi mediul cu fiecare smartphone și calculator pe care îl arunci la gunoi
Imagini artistice cu bacteriile care-ți acoperă smartphone-ul
În curând vei putea depista cancerul cu smartphone-ul