Publicitate
Chestii

Ce probleme aveau bunicii tăi când erau tineri în anii ‘50

Până ne-am dat seama ce înseamnă bolșevicii, deja miliția executa oameni în plină stradă.

de Alexandra Kaschuta
22 Mai 2015, 11:04am

Caricatură antiimperialistă din anii '50, via

Grijile tinerilor din anii '50 erau grijile unei generații obișnuite cu lipsa. Casa, hrana și familia erau bazele anxietății de atunci. Țara se reinventa, iar grija cea mai mare era să prinzi un loc plătit în renovarea neamului. Cei care nu s-au evaporat copilărind prin foametea de după război, erau o castă de supraviețuitori și faptul că tu te-ai născut și nu trăiești pe stradă înseamnă că au ieșit cât de cât învingători în lupta cu toate chestiile care conspirau în anii '50 să-i anihileze. Am vorbit cu bunici din toate zonele țării și poveștile lor converg într-un punct: era al dracului de greu să te menții pe linia de plutire în România anilor '50, și asta pentru că:

Rușii îți intrau direct cu bocancii în liniștea sufletească

Rușii ne-au iubit și ei, mai cu bocancul, mai cu bâta. Fotografie via Cotidianul

Trupele Uniunii Sovietice au intrat să salveze țara de sub jugul imperialist și fascist, dar au făcut asta mai degrabă în stilul cotropitorilor mongoli decât al cuiva versat în dialectica marxist-leninistă sub care toți eram egali.

Doamna Ecaterina, care pe vremea aceea era o adolescentă și cea mai mare fiică a unei familii din Suceava rurală, își amintește cu groază trecerea rușilor: „Aveam un adăpost săpat în curte, unde am adunat toți copiii pe care i-am găsit când au venit rușii. Aveau nevoie de hrană, așa că intrau în curțile oamenilor, omorau și luau animalele. La noi au omorât toate animalele din curte dar n-au luat nimic cu ei. Le-au omorât doar așa, de dragul omorâtului. Pe una din surorile mele mai mici au siluit-o și nu am putut să fac nimic. Dacă ieșeam din adăpost să o ajut, îi puneam în pericol pe frații mei mai mici. Așa că am tăcut cu toții și ne-am rugat măcar să n-o omoare".

Mulți au supraviețuit cu mâncarea pe care o aruncau rușii.

„Când intrau în orașe, se făcea pustiu pe stradă. Toată lumea se ascundea de 'prietenii ruși', pentru că nu era rar să se facă execuții sumare și să te trezești că te omoară din cine știe ce motiv absurd. Se comportau ca niște invadatori, nu ca eliberatori, cum pretindeau să fie", povestește domnul Petru, care pe vremea aceea era student la București.

„Adevărul e, că deși rușii au adus dezastru cu ei, au distrus localități întregi, de multe ori era mai bine să fii într-o localitate unde erau ruși. De exemplu, la Focșani, unde erau staționați, se găsea de mâncare din cauză că o aduceau ei. Mulți luau resturile bucătarilor de garnizoană, dar măcar nu mureau de foame", povestește domnul Daniel, care avea prieteni în zona Focșani, care au supraviețuit, în parte, pentru că rușii mai aruncau din mâncare.

Comunismul nou era ba oază de liniște, ba izvor de groază, depinde pe cine întrebi

Proletariatul și armata prinși în pasiunea pe care numai anihilarea iminentă ți-o poate provoca. Fotografie via Flickr

Pe vremea aceea, fiind la începutul epocii de „pornit spre comunism în zbor", o bună parte din tineri erau încă împăcați cu toată ideea, închipuindu-și că o ideologie susținută de oameni purtători de beretă din Franța și oameni purtători de Beretta (sau fie, Kalashnikov), din Rusia, are ceva potențial bun. Doamna Maria, care era la liceu când s-a petrecut schimbul puterii, povestește: „Lumea era mai liniștită pentru că de abia scăpasem de război. Mulți au trăit foametea și majoritatea eram optimiști că lucrurile se schimbă în bine. Pe vremea aceea comunismul era foarte la modă la oamenii culți și părea o soluție bună, progresivă. Dacă mă gândeam că pe vremea tatălui meu existau încă argați, adică slugi, iar în vremea recoltei li se puneau botnițe ca să nu mănânce din fructe, saltul de la așa ceva la societatea egalitariană pe care o promiteau comuniștii era uriaș."

Până ne-am dat seama ce înseamnă bolșevicii, deja miliția executa oameni în plină stradă și îi lăsa acolo.

Nu toată lumea era însă așa optimistă. Domnul Petru, pe vremea aceea la începutul carierei în învățământ, povestește: „Aproape peste noapte s-au înlocuit idolii României interbelice cu statui, steaguri și picturi cu mai marii comuniști. Au răscolit toată țara ca să își creeze o generație nouă, 'omul nou' îi ziceau. Adică au închis intelectualii sau i-au trimis la muncă silnică și au populat orașele și instituțiile cu oamenii lor de încredere, proletari, țărani. De multe ori erau oameni care nu erau calificați cu mai mult decât rudenia cu ceva șef de partid. Țara suferă și acum din cauza acestei generații de incompetenți și hoți. Mulți dintre ei au rămas și acum fix acolo unde i-au pus comuniștii. O rușine."

Doamna Corina, care își petrecea zilele studiind la facultatea de farmacie în anii '50 a fost cea mai vehementă: „Trebuia să ne luptăm cu ei de la început. Dar lumea era obosită de război și foamete și am cedat mult prea ușor. Și pe atunci tineretul nu era interesat de politică, și ăia puțini care erau interesați, cumva tot de stânga erau. Până ne-am dat seama ce înseamnă bolșevicii, deja miliția executa oameni în plină stradă și îi lăsa acolo. Nu mai comenta nimeni. Cum să comentezi?"

Făceai pe deșteptu' cu riscul vieții

Look-ul de profesor zăpăcit cu un strop de Dumbledore și lumbersexual nu avea loc la noi. Pe ăsta l-ar fi ras milița imediat. Fotografie via Flickr

Curățarea țării de paraziții intelectualimii era o prioritate, iar pe când majoritatea se ascundeau cum puteau, își luau slujbe muncitorești, se mutau, odată ce erai luat în vizor de noii stăpâni comuniști, puteai să te aștepți oricând să fii înghițit de unul dintre capetele hidrei: „Eram la băile Herculane când au venit să-l aresteze pe soțul meu. Nu mi-a venit să cred. Era ca și când m-a trezit cineva cu un duș de apă rece. Nu credeam că pot să te aresteze fără motiv. Adică aveau motiv. Motivul era că vorbea mai multe limbi străine și oricine avea contacte cu străinii, fie ele doar potențiale, era automat suspect de spionaj. Au trecut patru ani până să-l revăd."

Elitele țării: profesorii universitari, medici celebrii, scriitori, artiști plastici, toți se cutremurau de abuzurile comuniștilor. Domnul Daniel, care era și el student la litere pe vremea aceea, povestește: „Au distrus complet comorile limbii române. Tot felul de cretini au devenit celebri scriind în stilul realismului sovietic. Nu erau decât niște trâmbițari ai propagandei comuniștilor. Mulți dintre scriitorii care încă se studiază în școli scriau povești ridicole despre mame eroine și împlinirea cotelor la cereale. Asta nu se mai spune în ziua de azi. Și pe de altă parte aveam o generație de scriitori tineri, valoroși, care probabil ar fi fost de calibru european dacă nu mureau la Canal sau prin temnițele de la Sighet".

Țin minte cum am început să arătăm. Pentru că nu voia nimeni să iasă în evidență, nici nu ne mai îngrijeam.

Frica de închisorile comuniste prindea și ea contur cum se scurgeau anii '50 și mai scăpau povești de groază printre crăpăturile zidurilor. Dacă aveai orice fel de statut intelectual sau profesional în era dinaintea venirii sovieticilor, erai îngrozit de posibilitatea să ajungi și tu în beciurile de tortură: „Auzeam tot felul de povești despre cum se smulgeau ungii, urechi, se rupeau degete. Îi forțau să mănânce sare cu lingura și nu le dădeau apă. Îi ardeau cu țigara, îi biciuiau... Eu eram considerat fiu de chiabur și mă îngrozeam de ce se aude despre locurile unde au ajuns oameni pe care îi cunoșteam. Știam că dintr-un detaliu minor pot să ajung și eu acolo. Și da, nu dormeam noaptea, de multe ori."

Trenurile cu „elemente dușmănoase", adică micii și marii intelectuali, erau trimise în Bărăgan sau în alte zone rurale. Alte trenuri pline de țărani ale căror averi au fost colectivizate făceau drumul spre orașe. Ei erau răsadurile pentru noul om al industriei. Nici unii, nici alții nu făceau voluntar excursia vieții lor.

„Țin minte cum am început să arătăm. Pentru că nu voia nimeni să iasă în evidență, nici nu ne mai îngrijeam. Decolteuri, fuste elegante sau paltoane cu blană atrăgeau atenția milițienilor, care te puteau pune la punct violent. Dintr-un pulover făceam două. Făceam și haine din bucăți de materiale mai vechi, pentru că nu se mai găseau", spune doamna Maria, care în '56 trăia ca tânără căsătorită în Cluj.

Copiii chiaburilor și intelectualilor văzuți rău de partid nu mai aveau dreptul să meargă la școli superioare și facultăți și trebuiau să se mulțumească cu funcții muncitorești. Domnul Dinu, care a fugit din Moldova pentru că părinții lui erau considerați chiaburi, a găsit un fel de refugiu în Valea Jiului: „În Moldova, chiaburii erau persecutați mai rău, iar la Petroșani erau multe locuri de muncă în minerit. Dar puteai avansa până la un punct. La mineri puteai să devii șef de echipă, dar nimic mai mult. Așa că am rămas șef de echipă vreo 40 de ani cât am lucrat în mină și după aceea am ieșit la pensie. Ăsta a fost rostul meu."

Relațiile însemnau supraviețuire: la muncă, dar și acasă

Iubitule, ce ar fi să ne căsătorim, așa puțin numai, că poate nu mă mai pipăie ăia la muncă. Fotografie via

După secole întregi de agricultură de subzistență, viitorul era în industria de la oraș, iar regii industriei erau inginerii. Însă nu era ușor să devi un căpitan al industriei, pentru că facultatea nu era pentru oricine. Nenea Victor, un inginer al epocii de aur, îmi povestește cum a ajuns la facultate: „Nu mergeau mulți la facultate pe vremea aceea și concurența pe locuri era cruntă. Era să nu merg nici eu, dar am avut noroc cu părinții care m-au susținut să dau de trei ori până să intru la ingineri. Multă lume dădea de mai multe ori, nu era rușine. Erau foarte puține locuri și se intra și pe relații, așa că rămâneau și mai puține locuri, dacă nu aveai pile."

Dacă nu erai căsătorită, te luau șefii la ochi. Erai complet descoperită în fața avansurilor lor.

Pentru sexul frumos, grija ținea de un alt gen de competiție. Doamna Maria, care s-a căsătorit în '58, povestește că, „pentru fete, nu era nimic mai important decât să îți găsești un rost. Viața era grea pentru fetele nemăritate, iar pe vremea aceea era bine să găsești pe cineva care să aibe grijă de tine. Și acum e bine să te căsătorești, eu așa cred, dar pe atunci îți distrugeai viața dacă nu găseai pe cineva." Nu de alta, dar era ca la jocul ăla cu șapte copii și șase scaune. Nu voiai să fii singura care rămâne în picioare când se termină muzica, pentru că era singurul joc pe care-l puteai juca.

În același timp, era bine să te grăbești puțin cu mariajul, să nu intri în câmpul muncii domnișoară, că era minat cu perverși. Doamna Ecaterina, care a lucrat o vreme ca secretară la un combinat industrial, își amintește: „Dacă nu erai căsătorită, te luau șefii la ochi. Erai complet descoperită în fața avansurilor lor. Se tot făceau întâlniri de 'protocol' la case de vacanță și eram invitată. A trebuit doar odată să refuz, ca să mă dea afară. Fetele măritate aveau măcar puțină protecție fată de abuzurile de putere, în special dacă erau destul de deștepte să se mărite cu cineva influent, de care le era frică la restul."

Când stai și te uiți la Discovery, documentarele alea alb-negru despre război, alea dintre emisiunile cu rechini și alea cu pescuitul extrem de crabi, sunt în bună parte ce au trăit și bunicii tăi acum 60-70 de ani. Absurditatea schimbărilor de regim, a execuțiilor, arestărilor, discriminării între clasele sociale, toate astea făceau parte din cotidian. Și dacă nu li s-a întâmplat personal, cu fiecare nedreptate creștea frica, iar bunicii tăi au trăit decenii întregi cu frică: dacă mâine vin după mine?

Știu că acest articol doar a zgâriat suprafața realității anilor 50, dar nici nu putea să facă mai mult. Până la urmă nu e un subiect de-un articol. Nici măcar de o carte. E vorba de milioane de vieți care au împărțit un context social vitreg și fiecare s-a descurcat cum a putut. Povești crunte despre cum realitatea a călcat pe idealurile lor au mai toți bunicii. Așa că, dacă vrei să afli mai multe, du-te la bătrânii din familia ta, dacă mai sunt vii, și întreabă-i cum au văzut ei perioada de după război. Sunt sigură că o să afli chestii și mai sinistre. Grăbește-te, că nu o să trăiască pe veci.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre viața de pe vremea comunismului
Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în anii '70
Ce înţeleg tinerii români despre comunism din filme?
Bunică-miu era un hipster comunist şi i-am moştenit toată arta dubioasă
Viaţa de zi cu zi în România comunistă