Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor ’90

Băutura de bază era berea, cât mai ieftină și cât mai multă.

|
23 Iulie 2015, 11:17am

Ca bucureștean, în primii 10 ani de după Revoluție, aveai mult mai puține opțiuni decât acum. Nu prea erau baruri mișto, încă nu se construiseră mallurile, iar banii erau puțini, spre deloc. Când îi aveai, ieșeai din casă și-i băgai în băutură. Și poate, în cazuri excepționale, îți luai și ceva de la împinge-tava". Prin cartiere bântuiau găștile, proto-cocalarii, și haitele de maidanezi. Iar străzile erau pline de Dacii care făceau slalom printre gropi.

Centrul Vechi era în paragină, dar avea farmecul lui

Foto de Ilknur Baltaci

Când îmi venea câte un prieten prin oraș, îl căram noaptea într-un tur al Centrului Vechi. Era înainte ca locul să se umple de pub-uri și de șaormerii. De fapt, erau câteva cluburi și bărulețe, în rest era pustiu. Ca să-ți faci o idee despre cât de pustiu era, îți zic doar că rar de tot întâlneai pe acolo vreun grup de tineri, în drum spre vreun local.

În rest, dacă era vară, cei mai mulți oameni din Centrul Vechi erau cei care locuiau prin zonă, așezați pe trepte, la o vorbă. A, da, și era plin de câini vagabonzi în zonă, cu care trebuia, uneori, să te bați.

Ziceam că aveam un traseu, prin zonă. Cuprindea Hanul lui Manuc, biserica Stavropoleos, strada Covaci, unde a fost cârciuma lui Iordache și unde, cică, s-ar fi inventat micii, și Curtea Sticlarilor, unde încă mai erau ateliere și puteai să îi vezi pe meșteri cum suflă în sticla topită.

Fiind mai tânăr, eram și mai naiv, ca să nu zic altfel. Mă plângeam tot timpul, că uite cum arată Centrul Vechi. Că tot potențialul zace nefolosit. Astăzi, de fiecare dată când mai ajung prin zonă și văd cum s-a transformat într-un fel de Costinești, am atacuri de nostalgie.

Trebuia să știi cum să te bați cu câinii și cum să nu ți-o iei de la băiețași

Când ieșeai din centru, dădeai peste chestii și mai interesante. În primul rând, câinii. Oamenii se plâng azi că nu pot dormi noaptea de la schelălăituri, dar pe atunci era o problemă mare. Învățasem să ne batem cu maidanezii. Șmecheria era să alergi tu după câte unul, să îl lovești, dar să fii și iute pe picioare și să te întorci la timp, să nu te muște ăia care alergau după tine.

Și mai nasol era cu găștile de cartier. Pe vremea aia, cântecul ăsta era la modă:

Și ăsta, la fel:

Găștile de cartier funcționau de multe ori după principiul, De ce n-ai, mă, bască?". Sau, De ce te-ai dat, mă, șmecher?". S-a întâmplat să îmi iau câteva bucăți, doar pentru că mersesem într-un loc, cu niște prieteni, să luăm de acasă niște gagici.

Mergea și sexul oral, direct la masă

Pentru agățat ieșeam prin Centrul Vechi, în Club A, Hard 'n' Heavy și, mai târziu, când ăsta a devenit prea fițos, și s-a rebranduit în Backstage, băgam Fire. Aici era o bețivăneală generală, cu bere ieftină, fum de-l tăiai cu cuțitul, bude pline de vomă și muzică acceptabilă, fără bășini la modă.

În Hanul cu Tei, un subsol insalubru cu miros de mucegai în care puteai să te îndopi cu slană și ceapă, pe care ți-o serveau pe niște tocătoare de lemn, puteai să faci cam ce vrei, fără să te fută careva la cap. Știu seri în care s-a lăsat pe acolo cu sex oral, pe la o masă mai ferită. Comentariul barmaniței, când a văzut, a fost ceva de genul, Auzi, toți o facem, dar fă-o și tu acasă".

Cel mai mișto bar era Lăptăria (aia de la TNB)

Foto de Ilknur Baltaci

Lăptăria avea propriul cerșetor – Pandele – care își făcea veacul pe treptele de la TNB. Din când în când, se băga în seamă cu puștanii, cu care era gata să împartă vodca ieftină pe care o avea. Ca să urci în bar luai liftul. Te ducea fie o tanti care broda toată ziua, fie nea' Nelu, care știa să cânte la muzicuță și mai era chemat, din când în când, pe scenă.

Cam în fiecare duminică, în Lăptărie, era concert Johnny Răducanu & Friends. Johnny era bun pe scenă, dar adevăratul spectacol îl dădea atunci când avea chef, la masa lui, unde primea tineri și începea povești interminabile, în timp ce flirta cu gagicile. Dacă e ceva care chiar îmi lipsește din Bucureștiul de atunci, asta e: să o ard duminica seara, în Lăptărie, la o bere, cu Johnny.

Se consuma alcool mult, prost, dar diversificat

Băutura de bază era berea, cât mai ieftină și cât mai multă. La scriitori", o terasă din spatele Muzeului Literaturii, beam Gambrinus din niște halbe ciobite. În restul barurilor, era pe bază de ieftin, defuncta Hopfen Koening fiind la loc de cinste. La fel și berea neagră la halbă (Ciuc sau Silva, nu mai țin minte).

Erau și combinații mai tari. În MASH, o bodegă din tablă construită în jurul unui semafor, undeva pe bulevardul Ferdinand, la fiecare bere băgam o tequila ieftină, iar în Club A aveau o ofertă la gin și vodcă tonică.

Piatra de încercare era, însă, în Blues Café, care pe vremea aia era mult mai mic, 3-4 mese înăuntru și vreo două afară. În Blues aveau Lacrima lui Ovidiu – probabil că îl știi, vinul ăla licoros și dulce – și de fiecare dată când mergeam pe acolo ceream un pahar și câteva cuburi de gheață.

Primul pahar mi se părea grețos din cauza dulceții, al doilea era ceva mai suportabil, la al treilea mi se deschidea deja ficatul. Până când mă hotăram să o tai, beam ceva mai mult de o sticlă.

Dincolo de asta, era băutul, mult mai haotic, de la chefuri, care nu diferea cu ceea ce se întâmplă azi: un amestec de tării, vinuri de casă, ieftinăciuni de la supermarket și ce ne mai cădea la mână.

Puteai să bei și să fumezi ca spartul, fără să-ți ceară careva buletinul

Niciodată, nici măcar la 15 ani, nu mi-a cerut cineva buletinul când am cumpărat alcool, iar cu țigările chiar eram încurajați să băgăm cât încape. Prin baruri și terase umblau fete de la diferite companii care îți dădeau un pachet întreg, în schimbul pachetului tău

Au fost luni bune în care nu a trebuit să cumpărăm țigări. Ne împrietenisem cu fetele de la LM, care aveau cam același circuit al barurilor ca și noi, așa că ne întâlneam de 2-3 ori în fiecare seară și, de fiecare dată, ne făceam cu câte un pachet.

Lumea lua droguri foarte rar. Nu mi-e clar dacă eram mai cuminței sau era doar chestia că nu prea aveai de unde să faci rost de marfă. Cine făcea d'astea, băga Ketamină cu tărie. Îți făcea creierul varză.

Am avut un prieten care, după un tratament d-ăsta, a umblat toată noaptea prin fața blocului, strigând la taică-su să-i arunce cureaua, ca să poată lua liftul. Altul, după porția de pastile și tărie, s-a pus să se culce și a avut o viziune cu Kurt Cobain, cântând la el în cameră. Asta era melodia.

Dacă voiam să agățăm pe net, o făceam în orb

Internetul era în perioada aia pe la începuturi. Adresele de mail erau de multe ori chestii fanteziste, care nu aveau nicio legătură cu numele omului, iar, când se comunicau, @" era coadă de maimuță".

Chiar dacă oferta nu era la fel de variată ca acum, o frecam online destul de mult. Normal, în majoritatea timpului pentru agățat și vrăjeală. Pentru prieteni și cunoscuți aveai messengerul de la yahoo sau de la hotmail, dar vadul ăl mare era pe mirc.

Ăsta era un program special pentru chat, pe care ți-l instalai pe computer și care îți dădea acces la mii de canale unde erau zeci de mii de utilizatori.

Bineînțeles că habar n-aveai cine se ascundea în spatele câte unui nickname, putea fi oricine și orice, de oriunde. Nu era ca acum, pe facebook, când arunci o privire pe profil, poze și lista de prieteni.

După ce vreun nume îți atrăgea atenția și te băgai în seamă urma, invariabil, întrebarea asl?". Adică: – age/sex/location. Dar nici asta nu-ți garanta că persoana de la celălalt capăt este cine spune că este.

Cu toate astea, se agăța la greu pe mirc. Doar la revista la care lucram eu, eram trei în birou – eu, student, o tipă de douăzeci și ceva de ani, aproximativ single și un tip de vreo 30, însurat – și toți ne-am tras-o cu persoane agățate pe mirc.

Oamenii aveau pe net nickuri gen Curcanul" sau BlueAngel"

Evident că se luau și țepe. Un amic de-al meu s-a vrăjit câteva luni cu o tipă dintr-un oraș aflat la vreo 500 de kilometri, până când aia s-a hotărât să se pună pe tren și să vină la el în București. Când a văzut-o, însă, tot entuziasmul i s-a dus dracului. Dar tot și-a luat o cameră de hotel, peste drum de Gara de Nord.

După ce și-au tras-o, tipul a pretextat că are de luat ceva de acasă (era puștan și stătea cu părinții), dar că revine în cel mult o oră, să o plimbe prin București. Și a dispărut cu nesimțire, fără să-i mai dea vreun semn timp de câteva săptămâni.

Cea mai ridicolă fază cu mircul era cu membrii unui canal privat. Ăsta - spre deosebire de canalele generale, unde găseai, de-a valma, copii de 12 ani și femei măritate și plictisite, de 40 - avea un gen de filtru, cu niște moderatori care te primeau dacă îndeplineai anumite condiții. Adică, te întâlneai cu ei la bere, în oraș.

Atâta că, atunci când ne vedeam, habar n-aveam care ne sunt numele reale. Așa că ne strigam după nickuri, gen FoxyLady, dă-mi și mie scrumiera aia", Poftim, Curcanule", sau Bă, da' BlueAngel și Lolita mai apar sau nu?".

Urmăreşte VICE pe Facebook

Citește și despre alte metode de a te face praf:
Alcoolul praf m-a îmbătat în cel mai nasol mod cu putință
Te poți face praf cu droguri digitale?
Toate tipurile de conversații pe care le ai când ești praf