Povestea copiilor nevăzători din România, care se caţără în beznă

Alex Nedea

Alex Nedea

Să pui pe cineva să se cațere fără să poată vedea e ca și cum ai încerca să citești finalul acestui text cu ochii închiși

Fotografie de Vlad Brăteanu

„Domnu', domnu', da' ne mai depășesc mulți?", întreabă alergătorul în timp ce aude tropotele celor care trec în viteză pe lângă ei. Are 13 ani și, în timp ce fuge, ține privirea goală, agățată de un punct fix din lateral. E nevăzător.

„Domnu" care aleargă cu el de mână, să îi arate pe unde e traseul, îi răspunde printre gâfâituri: „Gata, Aline! Accelerăm. Și ne apucăm să-i depășim!". Are 31 de ani, odinioară a fost unul dintre cei mai buni sportivi ai României, dar pentru el cursa asta de la Semi-maratonul București e la fel de grea ca pentru un nevăzător. Acum trei ani era imobilizat la pat și nimeni nu îi dădea șanse să se mai ridice vreodată. De atunci nu a mai alergat din pricina durerilor. „Domnu', domnu', da' mai sunt mulți de întrecut?".

Alin și cățărătorul Claudiu Miu termină cursa de 1,4 kilometri nici primii, nici ultimii. Au venit să alerge și să strângă banii pentru școala de cățărat pentru copiii cu deficiențe pe care Claudiu Miu a înființat-o și unde Alin se antrenează.

Claudiu Miu și Alin. Fotografie de Vlad Brăteanu

În urmă cu 13 ani, cei doi erau pe două trasee diferite, care nu păreau să se întâlnească vreodată. Dacă ai alerga înapoi în timp, în 2001, în orașul Alexandria, l-ai găsi pe Alin la maternitatea din oraș, mic cât un biberon, așezat de o asistentă într-un incubator pentru născuți prematur, care era defect și avea să-i prăjească băiatului vederea și să-l lase în întuneric.

Dar dacă în același an ai fi dat o fugă și până la București, l-ai fi găsit pe Claudiu Miu antrenându-se în una dintre puținele săli de escaladă pe care le avea la vremea aceea România. Copilul era o revelație, se cățăra pe pereți înclinați în unghiuri imposibile la fel de ușor cum urci tu scările în autobuz. Cam de pe-atunci, Claudiu s-a tot cățărat și, încet-încet, s-a ridicat deasupra tuturor. A devenit repede campion național. O dată, de două ori, de trei ori. Apoi, la campionatul Balcanic, a fost deasupra sârbilor, a bulgarilor, a grecilor și a altora.

Claudiu Miu a câștigat Cupa Balcanică. Fotografie de Claudiu Rică

Apoi, cu tricolorul desenat pe costum, Claudiu ne-a reprezentat pe noi toți la Cupa Mondială. Veniseră acolo americani, francezi, englezi, oameni care au săli de escaladă în sufrageria casei. Cu atât de puține cluburi de escaladă și atât de puține săli dotate, România nici nu exista până atunci pe harta lumii la acest sport.

Claudiu era acolo o prezentă exotică, aproape ca și cum ai vedea un eschimos aterizat de la Polul Nord în cojoace direct la o competiție de fotbal pe plajă. Și totuși, Claudiu a reușit să ajungă pe locul 30, cea mai mare performață a României din toate timpurile. Presa scria frumos despre el, cu litere mari: „ Mai tare ca stâncile!", așa suna un titlu pe care îl citise o țară întreagă.

Era momentul când, pentru Claudiu, sălile de cățărat nu mai aveau tavane care să-l oprească și el tot urca. Tot urca. A ajuns în vârful munților Europei, în vârful munților din Statele Unite. Uite-l aici într-un video, cum termină un traseu dificil în Rocky Mountain Colorado. „You motherfucker, nice job man!", strigă extaziat colegul american.

Numai că de acolo, din vârful lumii, Claudiu a cazut brusc într-o zi, în 2010. Atunci s-a trezit anchilozat. A crezut că e de la cățărarea pe care o făcuse cu o zi înainte, dar avea să afle că suferă de artrită reumatoidă, care s-a combinat în organismul lui cu o bacterie producătoare a bolii Lyme, transmisă prin mușcătura de căpușă. Și a urmat să tot cadă, indiferent de cât de bine se agăța de prize.

În 2012 a ajuns la pat. Din tânărul care se cățăra pe piscurile abrupte al munților, acum nu se mai putea urca singur nici într-un nenorocit de pat înalt de-o șchioapă. „Atunci mă gândeam eu cum să mor mai repede... Aveam dureri infernale, era totul negru și nu vedeam cum s-ar mai putea îmbunătăți situația mea", povestește Claudiu. Prietenii lui au văzut totuși cum s-ar putea îmbunătăți situația lui și au făcut atunci o colectă de fonduri pentru a-l trimite la analize în străinătate.

Afișul campaniei de strângere de fonduri pentru salvarea lui Claudiu în 2012

Apoi s-a găsit și tratamentul. Niște medicamente care costau enorm, câteva mii de euro pe an, dar pe care compania farmaceutică s-a oferit să i le doneze. A fost pastila minune care nu numai că l-a ridicat pe Claudiu din pat, dar l-a transformat din campionul Miu, în „Domnu", cel care a pornit să facă din sportul lui un refugiu pentru copiii cu probleme de sănătate.

Nevăzători, semi-paralizați, autiști. „Am ajuns din nou în sala de cățărări și a fost un șoc. Am zis: «Băi, uite ce tare e! ». E o stare de libertate, experimentezi viața altfel. Și mi-am zis că, dacă eu așa ciung și șchip pot să mă cațăr și e atât de tare, de ce să nu o facă și alții în situația mea?".

Claudiu a înființat asociația Climb Again, pentru copii cu deficiențe de vedere. Fotografie de Vlad Brăteanu

Astăzi a ajuns să antreneze gratuit 80 de copii cu probleme de sănătate, care ajung să în sala lui să trăiască sentimentul puternic și încurajator că pot face lucruri complicate, pe care oameni sănătoși nu sunt în stare să le facă.

Alexandru face cățărări de un an. Fotografie de Vlad Brăteanu

„Hai! Stânga-sus!". Claudiu stă cu ceafa lipită de spate și se uită în sus la Alexandru, ajuns la zece metri deasupra sa, încercând să-și arunce mâinile spre ultimele prize ale panoului de cățărat. „Ai obosit?". „Da! Dar urc!". Are 16 ani și suferă de o formă de pareză care îl împiedică să-și folosească mâinile și picioare cu lejeritatea cu care o facem noi. Se apropie de prize cu eforturi înzecite, își împinge mâinile de parcă i-ar fi legate de piept cu un elastic.

Când a venit pe lume, nimeni nu îi dădea vreo șansă că va ieși din scaunul cu rotile. Mama lui a rămas fără lichidul amniotic și nu s-a găsit un medic în tot spitalul care să îl scoată la timp. Așa că, dintre pereții albi ai maternității, a ajuns între pereții albi ai secțiilor de neurologie, neurochirurgie, ortopedie și kinetoterapie. Toată copilăria lui a stat numai prin spitale și prin săli de operație. Când ajungea la școală, privirile colegilor erau câteodată mai ascuțite decât bisturiul și aproape că i se făcea dor de sala de operație. „Colegii îmi spuneau că sunt strâmb".

Acum are 16 ani și niciun prieten. Ar vrea să iasă cu cei din clasa lui în oraș, să vorbească despre el, despre alții, despre fete. Dar colegii îi spun în față: „Ești strâmb, ne faci de rușine!". E la vârsta în care ar putea să aibă prima întâlnire în oraș cu o fată. Dar în lumea asta strâmbă nu poate decât să se mulțumească cu aceleași ieșiri de weekend cu părinții în parc.

Singurătatea asta dispare în sala de escaladă. Acolo, urcat în vârful panoului, simte că mâinile lui, alea la care se uită fetele din jurul lui și dau ochii peste cap, mâinile alea îi sunt prietene sigure. În ele se bazează că nu va cădea de sus.

Fotografie de Vlad Brăteanu

În sală, Alex se întâlnește cu alții cu aceleași afecțiuni ca ale lui și aici își dă seama că nu el este cel strâmb, ci strâmbe sunt privirile celorlalți. Aici l-a cunsocut pe Ianis. Are aceeași afecțiune ca el, după ce la naștere medicul l-a ștrangulat cu cordonul ombilical. Acum își folosește cu greu mâna dreaptă și piciorul drept. Și el a trebuit să treacă peste răutatea de la școală. Un coleg i-a spus că îi lipsește și jumătatea dreaptă a creierului. Dar în sala de cățărări, Ianis e mai bun decât un copil sănătos.

Mi-am dorit să îi învăț că escalada e sportul care îi va ajuta să fie mereu în echilibru cu ei înșiși și cu lumea asta care e cel mai grozav perete de cățărare. - Claudiu Miu

Dar de departe cele mai fascinante evoluții le simte „Domnu" când lucrează cu copii nevăzători. Să pui pe cineva să se cațere fără să poată vedea e ca și cum ai încerca să citești finalul acestui text cu ochii închiși.

Fotografie de Vlad Brăteanu

Dar după zeci de ore de exerciții și un om care să aibă răbdare să le explice priză cu priză cum ajung sus, nu mai pare imposibil. „Ei au dezavantajul că priza următoare e mică, că e mare, dar acum și-au dezvoltat motricitatea și reflexele și știu unde să caute. Pentru unii ajunge să fie atât de ușor ca mersul pe stradă", povestește Claudiu. Suntem la concursul organizat de el pentru elevii săi cu deficiențe de vedere.

Claudiu trebuie să îi așeze pe copiii nevăzători în dreptul traseului Fotografie de Vlad Brăteanu

Vrea să vadă fiecare la ce nivel sunt. E aici și Alin, băiatul cu care, cu o lună înainte, alergase de mână la Semi-maratonul București. Pe panourile de cățărat de pe pereții sălii sunt mai multe trasee, semnalizate cu diferite culori. Verde, albastru, galben. „Trecem la traseul verde!", care are opt metri înălțime, îi anunță Claudiu pe competitori. „Iubesc traseul verde!", strigă Alin, deși pentru el culoarea nu are nicio semnificație. Flavius, competitorul direct al lui Alin, termină ultimul traseu fără greșeală. Are locul întâi asigurat, așa că Alin e obligat să termine și el traseul, pentru a nu rămâne pe poziția a doua.

Flavius face cățărări de doi ani. Fotografie de Vlad Brăteanu

Alin își apropie urechea de panou de parcă ar vrea să îi asculte vibrațiile. Mătură cu buricul degetelor suprafața peretelui de escaladă, aspră ca cimentul, și caută în întuneric primul punct de care să se spirjine. Apoi testează aceeași suprafață cu piciorul, dă de câteva ori pe lângă, pedalează în gol, până când vârful adidasului găsește ceva tare de care să se sprijine. Flavius, competitorul lui, e așezat la baza traseului, așteaptă rezultatul. Alin urcă fără greșeală, dar se împotmolește exact la ultima priză. „Domnu', nu mai pot!". E agățat cu stânga iar cu dreapta bâjbâie în zadar după ultima treaptă. Treapta pentru locul întâi. „Nu pot!".

Alin face cățărări de doi ani. Filmare de Mircea Topoleanu

Când totul părea că se termină aici, se întâmplă un lucru incredibil. O voce subțire vibrează pereții escaladei: „Haide, Aline, că poți". E Flavius, competitorul. Strigă la el să-l încurajeze, alături de ceilalți din sală. Nu strigă, doar așa, cu jumătate de gură, ci din toți rărunchii, ca pe stadion: „A-lin! A-lin!".

Pentru nevăzători, cățăratul înseamnă mai întâi găsirea prizelor potrivite. Fotografie de Vlad Brăteanu

Potrivit Ministerului Muncii, în România trăiesc 3 200 de copii nevăzători. Pentru ei există câteva zeci de școli speciale unde se predă în limbajul Braille, cel destinat citirii cu ajutorul simțului tactil. Dar realitatea de pe piața muncii arată clar că școala românească nu e suficientă pentru ei. Autoritățile române nu au programe speciale de integrare socială astfel încât majoritatea acestor copii sunt condamnați să depindă de alții întreaga viață.

Potrivit unui raport Euractiv, țara noastră are rata cea mai ridicată a șomajului din UE, în rândul persoanelor nevăzătoare. Doar unu din zece adulți reușește să-și găsească un loc de muncă. Comparativ, în Suedia aproape jumătate din nevăzători au un serviciu stabil. În acest peisaj, programe precum cel al lui Claudiu Miu, în care copiii cu pasiuni comune se întâlnesc cu alții ca ei, sunt cele care îi scot din izolare.

Alex, elev la Școala pentru Deficienți de Vedere din București, este unul din primii nevăzători care au venit la clubul sportiv Climb Again acum 2 ani. E coleg cu Alin și Flavius. Fotografie de Vlad Brăteanu

„Îl văd schimbat. Dacă înainte era mai mohorât, acum îl văd tot timpul fericit. Îmi zice că acolo, când se cațără, e în al nouălea cer. Se simte altfel. Eu cred că el o să fie mai puternic decât alți copii. Îmi zice: «Eu de aici o să devin mare forțos!», explică Ioana Cojoacă, mama lui Alin.

Și iată-l pe Alin împotmolindu-se la ultima priză, în prima lui competiție. „Nu po...", zice să se audă în toată sala, dar nu mai apucă să pronunțe „t"-ul, că dreapta lui prinde, cu o ultimă forțare, guguloiul din perete și se ridică deasupra panoului. A câștigat. Flavius aplaudă. La final primesc amândoi premiu un singur ham, pe care ar trebui cumva să-l împartă. Când l-am întrebat de ce l-a încurajat, Flavius mi-a răspuns de parcă nu a înțeles întrebarea: „Păi suntem amândoi în aceeași echipă!".

Claudiu Miu are nevoie de ajutorul nostru pentru ca proiectul lor să meargă mai departe. Puteți dona oricât cu un click aici. Vă ia doar un minut să ajutați. Mai puțin decât îi ia unui nevăzător să-și pună hamul pe el.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre ochi:
Mitul ochilor de drogat
Unde îți fug ochii când te uiți pe un site
Secretul stă-n privire

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE