De ce generația noastră e lipsită de viață

Nu trece o zi fără să auzim de un alt studiu care a descoperit ceva șocant sau deprimant despre noua generație de tineri, așa-zișii „mileniali". Suntem o generație analizată în timp real; comportamentul și deciziile noastre sunt compilate în statistici care ne declară grupul cel mai vegetarian, impotent și flexibil ca gen din istorie. Dar săptămâna trecută s-au publicat rezultatele unui sondaj cu o concluzie suficient de alarmantă cât să-mi atragă atenția timp de cel puțin un minut. Se pare că două treimi dintre „mileniali" sunt „plictisiți de viață". 27 de procente dintre ei sunt sătui de televizor, unul din șase e sătul de rețelele sociale și 25 de procente dintre ei s-au plictisit să tot încerce să adoarmă. Ne-am pierdut interesul pentru orice. Ne-am săturat de sentimente. Ne-am săturat să existăm.

Dar e ceva ciudat la expresia asta, „plictisiți de viață". E un diagnostic sec, din care lipsesc, parcă, niște cuvinte. Ca o concluzie disperată la care s-a ajuns după multe încercări de a defini adevărata problemă. Una e să fii plictisit de mate sau de seriale, dar să fii plictisit de existență înseamnă să respingi toate elementele din univers. În viață există destule lucruri care să te țină ocupat între momentul nașterii și cel al morții.

Dacă îmi evaluez experiența de viață de zi cu zi, instinctul îmi zice că nu sunt plictisit de ea. Evident că se petrec multe lucruri. În fiecare zi vorbesc cu persoane interesante, citesc despre suferințele lumii și despre Drake și mă uit la videoclipuri filmate cu go-pro-ul cu urși care aleargă după bicicliști. De obicei beau câteva tipuri diferite de băuturi fierbinți, uneori fumez câte o țigară și regret, mănânc niște alune și mă piș de câteva ori. Seara dau pe gât halbe de bere și mă uit la seriale sau merg în cluburi și mă prefac că nu sunt obosit. Și asta e doar suprafața. În capul meu se petrec și mai multe lucruri, zici că e parc de distracții. Mă bucur când îmi văd iubita, mă întristez când îmi văd burta, mă enervez când citesc comentarii pe internet, râd cu prietenii și plâng o dată la doi-trei ani. Uneori e un pic obositor, dar nu pot zice că e plictisitor.

La fel ca majoritatea tinerilor, nu reușesc să mă țin de nicio activitate. De exemplu, nu reușesc să termin o carte. Am vreo trei cărți în rucsac și abia progresez cu fiecare dintre ele. Îmi place să citesc, dar după trei pagini îmi e distrasă atenția. Știi și tu cine e vinovatul: smartphone-ul. Se știe că apariția interacțiunilor sociale constante prin telefonul mobil ne-a limitat tuturor capacitatea de atenție, dar nu despre asta vorbesc. Plictiseala nu înseamnă neapărat incapacitatea de a te concentra. Plictiseala e lipsă de interes sau lipsă de lucruri care să ne intereseze. Plictiseala înseamnă să te holbezi în gol fără niciun scop.

Și atunci se pune întrebarea: cum poate să susțină o generație care are mai multe de făcut decât oricând că e plictisită de viață? Oare am reușit să creăm un nou tip de plictiseală? O plictiseală născută dintr-o multitudine de opțiuni, și nu din absența opțiunilor. Dacă mă gândesc cum mă simt zi de zi, aș zice că am senzația că aș vrea să fac altceva. Vreau să-mi fac o cafea, vreau să verific Twitterul, vreau să schimb muzica pe care o ascult. Vreau să termin de văzut un sezon dintr-un serial, dar și să citesc toate articolele păstrate în taburile browserului. Plictiseala asta se manifestă ca o agitație ; nu sunt plictisit de viață, ci aștept constant să se întâmple ceva. Plictiseala asta agitată e un fel de tehnică de supraviețuire. Singura modalitate naturală prin care putem gestiona volumul imens de conținut care ne atrage atenția e să ne dedicăm timpul câte unei activități pe rând, prin rotație; un zgomot de fond pe care l-am dezvoltat ca să dăm mai încet volumul tuturor lucrurilor care se întâmplă deodată.

Dacă te gândești la toate astea, realizezi că plictiseala clasică, în care te holbezi în gol, ar fi aproape o binecuvântare. Într-un articol din The Guardian de anul trecut, Gayatri Devi, profesoară de engleză la universitatea Lock Haven, a descris plictiseala ca pe „privilegiul suprem al minții libere". În cuvintele ei, plictiseala e „o experiență intensă a timpului neatinsă de frumusețe, plăcere, confort și alte senzații temporale." Practic, adevărata plictiseală, adevăratul spațiu gol, e perioada pe care o petrecem complet singuri cu gândurile noastre. Singura perioadă în care gândurile ni se plimbă libere prin cap fără să fie deranjate de sex sau droguri sau fotbal. E infantil și deprimant să spui că ești plictisit de viață, dar poate că nu e ceva atât de rău, la urma urmei.

Urmărește-l pe Angus pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre noua generație pe VICE:
Generația asta tristă nu știe când trebuie să termine cu petrecerile
Ghidul VICE despre cum să devii adult
Proiectul Urăsc prezintă foarte bine problemele generaţiei actuale