Publicitate
Chestii

Cum e să crești într-un oraș mai friguros ca Marte

Oamenii din orașul Winnipeg au dezvoltat abilitatea de a rezista la -50°C prin vânt.

de Kristel Jax
22 Februarie 2016, 9:49am

Chiar și The Simpsons știu cum e. Screenshot din The Simpsons

M-am împiedicat de un documentar despre cum Winnipeg ar fi mai friguros ca Marte și asta mi-a trezit o undă de simpatie pentru copilăria mea. M-am luptat cu situația asta an după an în orașul natal. Pe cât de nasoale erau iernile în Ontario, pe atât de liniștită sunt acum cu iernile pseudo-călduroase din Toronto.

În 31 decembrie 2013, pe rețelele sociale bubuia știrea că sunt -29°C pe Marte. Concomitent, în Winnipeg era mult mai frig de atât, vreo -38°C ca să fiu mai precisă.

Ziua aia a ajuns în primele pagini ale ziarelor. Temperaturile din Manitoba tind să fie mereu sub cele de pe Marte. Copil fiind, am înțeles că -20°C înseamnă o zi suportabilă, iar -10°C una nemaipomenită, în timp ce -30°C însemnau vremuri grele. În Toronto, valorile cresc cu vreo 10 grade.

Dacă privesc în urmă, perioada aia pare o victorie născută din disperare: nu puteai fi sigur cum aveai să treci de hopul ăsta sau dacă aveai cum să repeți experiența. (Îi salut pe toți prietenii care încă locuiesc acolo.)

Autoarea pe sanie, ca bebeluș, într-un oraș mai friguros ca Marte. Fotografie din arhiva personală.

Când eram copil, nu obișnuiam să comparăm iernile înghețate din Winnipeg cu Marte. Nici măcar nu știam că Marte are atmosfera rece: planeta roșie părea mângăietoare pe lângă albul care ne orbea în fiecare dimineață, când ne confruntam cu troiene proaspete.

Înainte să apară internetul, era mai complicat să compari clime diferite. Nouă, copiilor, ni se spunea că „e mai frig decât în Rusia, dar nu mai frig ca în unele orașe rusești" – o etichetare bizară (și ușor neadevărată). Dar tânjeam să fim cei mai buni, cei mai cumva, la superlativ într-un domeniu sau altul, încercam să ne agățăm chiar și de titlul dubios de „Capitala Crimei".

Știam că e mai frig în nord (inclusiv pe teritoriile misterioase unde „nu trăia aproape nimeni"), dar în comparație cu orașele care invadau știrile, era evident că la noi e cel mai nasol. Aveam o mătușă care confirma aspectul ăsta de fiecare dată când temperatura scădea sub -40°C sau când viscolea câte 30 cm de zăpadă. Obișnuia să ne sune din Vancouver cu o oarecare satisfacție. Am crescut cu gândul că, vreme de jumătate de an, orașul în care trăiesc și cu mine suntem ratații planetei.

Și poate că a fost nevoie de sentimentul ăsta ca să trecem prin fiecare iarnă. Strămoșii mei nu au fost tocmai niște coloniști ostili când au imigrat în Canada, acolo unde se întâlnesc râurile Red și Assiniboine. Au fost mai degrabă niște refugiați luați de fraieri. E de înțeles că au suportat condițiile dure din vale, probabil ca dovadă de putere și ca scuză pentru eșecurile lor.

E mai ușor să fii înțelegător cu orice, fie mediocritate sau manifestări excentrice, într-un oraș în care tu și vecinii tăi sunteți prizonierii unui îngheț nemilos vreme de șase luni.

Winnipeg e recunoscut pentru toleranța la ciudățenii. Exemple bune sunt arta bizară a lui Guy Maddin și Royal Art Lodge, sau muzicienii care s-au izolat în bârlog și au scos albume. Dar e cunoscut și pentru o acceptare stoică și o deschidere către laturile mai puțin plăcute ale naturii umane, de la abuz de substanțe la probleme psihice. Dacă privesc în urmă la discuțiile pe care le-am avut despre rude sau maladii, realizez că atitudinile de care m-am lovit în Winnipeg mi-au format tendința de a fi suspicioasă și chiar compătimitoare în fața unor familii aparent perfecte sau a instituțiilor. Mă întreb deseori ce secrete groaznice s-ar putea ivi din ograda lor după un dezgheț.

Citește și Fotografii cu oamenii din „Orașul înjunghierilor"

Am învățat că masca nemulțumirii e eficientă. Cum îmi imaginez că se întâmplă cu pomii din Red River Valley: după ce stau criogenizați jumătate de an, încep să crească primăvara ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, străduindu-se să recupereze timpul pierdut în fierbințeala uscată a verilor din Winnipeg. Pe măsură ce trec anii, își întortochează trunchiurile în forme pe care nu mi-a fost dat să le văd în altă parte.

Dacă încerc să descriu acum viața în Winnipeg, îmi dau seama că pomii ăștia urziți pe albia râului sunt cea mai dezinvoltă metaforă de care sunt capabilă. Asta dacă partenerul meu de conversație nu a văzut cumva tributul avangardist My Winnipeg, al lui Guy Maddin. Filmul ăsta a făcut-o pe maică-mea să se prăpădească de râs și m-a ajutat să sparg gheața în conversații cu mulți cinefili, care tind să fie foarte impresionați de faptul că sunt o reprezentantă în carne și oase al locului.

„Chiar puteți să păstrați cheile apartamentelor în care ați locuit și să intrați oricând?", m-a întrebat cândva un australian, cu referire la una din născocirile lui Maddin.

Nu-mi pot imagina cum vreunul din noii chiriași ar putea să mă refuze. Fie pentru că Winnipeg e un orășel unde toată lumea se știe cu toată lumea, fie pentru că și-a primit eticheta de capitală a crimei. Îmi imaginez mai degrabă că s-ar posta în fața ușii cu un zâmbet politicos și cu teama că, în orice clipă, gașca mea ar putea veni să le vandalizeze casa. E ca mersul pe sârmă: generează o stare de anxietate, dată de combinația dintre toleranță ridicată și infracționalitate. Iar asta imprimă o expresie tipică pe chipurile locuitorilor de aici.

Aveam 17 ani când cineva mi-a direcționat atenția spre asta. Mai exact, un fiu risipitor întors în Winnipeg după ani buni de hălăduit. Eram cu el în autobuzul 60 când mi-a spus că nu a mai văzut chipuri similare nicăieri pe tot continentul. Am înțeles mai târziu ce încerca să-mi transmită, atunci când am experimentat pe pielea mea șocul confruntării cu moștenirea culturală.

De-a lungul anilor, fețele oamenilor au început să semene tot mai mult cu pomii. Sunt fizionomii rigide, care nu au încă textura scoarței de ulm, dar sunt brăzdate de încercări mai dure decât oriunde în altă parte. În momentele de vanitate, mă întreb dacă iernile copilăriei au contribuit la trăsăturile mele fizice.

M-am născut în februarie, luna în care toți prietenii mei din Toronto decid că nu mai e cazul să iasă din casă până când vremea le permite să treacă din nou la geaca de piele. Îmi aduc aminte clar de petrecerile de ziua mea, care implicau sărituri de pe stânci.

Nu știu cum le-a venit ideea asta părinților mei (probabil că lipsa banilor le-a stimulat creativitatea), dar țin minte că în weekenduri mă înghesuiam în camioneta lui tata cu o gașcă de copii, majoritatea fete, și mergeam până la Red River în costume de schi.

Citește și Fotografii din „Oraşul morţilor" din California

Acolo, ne aruncam de pe malul râului direct în mormanele de zăpadă. Făceam asta iar și iar și iar, până când vreuna din noi ateriza prea brutal și începea să plângă sau cădea inertă ca un soldat la datorie, în costumul roz de schi. Apoi ne târâiam demne de milă spre casă, unde ne străduiam să scăpăm de costume, pline de zăpadă înghețată prin toate locurile posibile și pregătite pentru un festin cu ciocolată caldă.

I-am povestit unui coleg din Toronto despre petrecerile astea și s-a mirat că părinții mei nu au fost dați în judecată. Mă amuz copios când îmi amintesc de discuția asta. Uneori, oamenii pur și simplu nu înțeleg cum stau lucrurile acolo de unde vin eu.

Stereotipurile sunt amuzante. Însă chiar m-am plimbat cu sania, trasă de un ciobănesc german. Ne construiam în spatele curții igluuri și săpam peșteri în munții de zăpadă până ne plictiseam sau ne era prea frig ca să ne mai obosim.

Mitul că în Winnipeg ar fi mai frig decât pe Marte îmi aduce totuși aminte de o întâmplare anume.

Aveam 12 sau 13 ani. Eram deja măricică pentru cazemate, dar nu suficient de mare cât să nu-l ajut pe frățiorul meu să sape un bivuac în zăpadă. Mergeam prin viscol spre școală, pe unul din cele mai crude geruri pe care mi-l pot aminti. Imaginează-ți un film despre o călătorie la Polul Nord, fără protagoniști care se luptă cu natura pentru vreun scop nobil. Îmi aduc aminte că am vrut să mă întind în zăpadă și să renunț.

Un autobuz a oprit lângă mine, ceea ce a fost ciudat ținând cont de faptul că mergeam pe o stradă secundară. Șoferul a deschis ușile și m-a întrebat dacă merg spre școală. Când s-a oferit să mă conducă, aproape că mi-a venit să plâng. Am urcat în autobuzul miraculos, care mă ducea spre școală pe măsură ce gheața mi se topea de pe gene.

Școala reprezenta o clădire de cărămidă unde majoritatea ne petreceam zilele ca într-un coșmar monoton. Unii copii erau deja acolo, alții rămăseseră acasă. Nimeni nu s-a arătat impresionat că mi-am târât trupul micuț prin temperaturi extreme, iar salvarea eroică mi s-a șters din memorie pentru ani buni.

Caut fotografii pentru articol și îmi dau seama că nu am aproape nicina. Nu facem fotografii la -20 sau -40 de grade. Ne acoperim mănușile cu mânecile și belim ochii în caz că vreun șofer de autobuz sau vreo navă spațială se oferă să ne ducă unde avem treabă.

Marte are acum un mic teritoriu numit după Winnipeg, însă există un articol din Winnipeg Free Press care subliniază faptul că Vancouver ar putea fi de fapt mai friguros ca Marte.

Încă n-am văzut Colder Than Mars, dar e grăitor că trailerul începe cu un citat din TheSimpsons care face referire la Winnipeg: „Noi ne-am născut aici. Scuza ta care e?"

Citește și Peisajele astea cu zăpada de pe Postăvaru par rupte din ultimul film al lui Tarantino

Noi, ăștia din Winnipeg, ne simțim veșnic subapreciați pentru abilitatea de a rezista la -50°C prin vânt. Și nu îndrăzni să spui că vântul nu contează. Suntem la fel de obsedați de identitatea noastră ca de competiția pentru ultimul loc și căutăm admirație ca niște fani însetați.

Cu toate astea, mi-e dor de fetele care se plimbă pe la Whiskey Dix. Pentru cei mai mulți, nu e atât de greu să supraviețuiești unei ierni în Winnipeg. Însă cei care trăiesc acolo fac un efort emoțional susținut: se duc la dans, transformă troiene în parcuri de distracție, încearcă să nu adoarmă prin mormanele de zăpadă...

Winnipeg m-a transformat în multe feluri. Spre exemplu, nu las obiecte personale în mașină fără să le ascund, obicei bizar pentru oamenii din Toronto. Dar sunt recunoscătoare pentru iernile dure, care m-au învățat că izolarea și situațiile grele pot genera apucături ciudate, dar și sfidare sau genialitate. Exemple bune ar fi Saddest Music in the World, filmul lui Maddin, sau artista Kelly Ruth, care și-a transformat ghergheful în instrument muzical. Sau modul în care Venetian Snares și-a băgat picioarele în muzica electronică. Sau curajul de a purta tocuri cui atunci când zăpada are un metru înălțime, pentru că putem și pentru că, futu-i, weekendul ăsta avem chef de distracție, dragă Ashley.

Winnipeg m-a învățat ceva important: dacă reușim să trimitem oameni pe Marte, putem duce cu noi mai mult decât simpla existență – vom genera viață.

Traducere: Alexandra Andrieș

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre frig:
Am înghețat în ultimul hal într-un bazin cu gaz nitrogen, ca să mă simt mai fericită
Fotografii cu furtuna care a îngropat New York-ul în zăpadă
Cinci motive să NU ieși la deszăpezire în fața blocului, în România