Într-o epocă în care producția video se îndreaptă tot mai mult spre conținut la cerere (on demand), care să răspundă punctual unei nevoi de informare sau unei dorințe de divertisment sau consum cultural, televiziunea publică ar putea deveni furnizorul tău preferat de filmulețe pe care să le vezi pe calculator sau de podcasturi pe care să le-asculți la volan sau la jogging. Sună utopic? Da, câtă vreme nu-ți pasă ce fac politicienii cu banii tăi. Nu, dacă ar începe să-ți pese.

Sigur că e „boring" programul TVR. Dar, spre deosebire de televiziunile comerciale, care sunt niște întreprinderi ce trebuie să aibă în vedere, în primul rând, eficiența investițiilor, adică rating, share și câștiguri din publicitate, televiziunea publică permite specializarea unor jurnaliști în domenii de care ai nevoie. De la cultură la „how to do". De la literatura transformată în filme, teatru tv și chiar desene animate, până la interviuri cu specialiști reali, dar de interes prea restrâns ca să facă audiență satisfăcătoare la o televiziune comercială.

Ieri s-a votat consiliul de administrație pentru TVR - și sunt o grămadă de persoane contestate și contestabile acolo - iar bătălia pentru postul de președinte-director general (PDG) e încă în curs. Însă, deși bătălia politică este aprigă, aceasta e doar pentru prestigiu și, eventual pentru sinecuri, pentru că la ce audiență are, TVR nu mai contează electoral. Iar financiar, TVR a mers din rău în mai rău, fiind acum într-un faliment nedeclarat. Dar măcar așa aflăm cum este răsplătit un analist politic pentru analizele lui sau în favoarea cui erau imparțiali anumiți jurnaliști.

Nu prea ne interesează ce se întâmplă la TVR. Așa zic cifrele: televiziunea publică are o audiență medie de 60-75 de mii de persoane pe zi, iar seara, în prime time, la TVR se uită între 100 și 150 de mii de oameni. Dintr-un public potențial de, să zicem, 18 milioane de români - includ și copiii ce încă nu știu să citească, pentru că și ei se pot uita, măcar la desene animate. TVR nu e în top 5 nici pe întreaga zi, nici pe prime-time, nici pe public urban, nici măcar la nivelul întregii țări.

Cu toate astea, toți plătim, atât direct, prin taxa tv, cât și indirect, prin alocări de la buget și prin bugetele de publicitate cheltuite de companii la TVR, cheltuieli ce se regăsesc în prețul produselor. Un fel de miel blând ce suge la trei oi. Dar, e vorba până la urmă de o cheltuială directă de 48 de lei pe an pe familie, ceea ce comparativ cu alte taxe e chiar puțin. „Oricum nu mă uit, n-au decât să facă ce-or vrea cu banii ăia, că oricum fac ce vor!", ne-am zis ani de-a rândul. Nu e chiar așa, însă.

În primul rând pentru că e un drept democratic să te intereseze ce se întâmplă cu banii tăi, pe care, dacă nu ți-l exerciți, îl pierzi. Apoi, pentru că pe lângă și din orice buget de-ăsta public trăiesc tot felul de „experți", care încasează un fel de „taxă de șmecher", deși nu opinia experților ar trebui să conteze la un „serviciu public", ci fix părerea publicului.

Pentru că avem calculator și tot felul de alte jucării electronice, pentru că există nenumărate siteuri cu filme și seriale, unde le vezi nu chiar legal. Pentru că programul nostru nu prea are legătură cu cel al televiziunilor, seara ne-o petrecem la muncă sau făcând teme sau cu prietenii în oraș sau cu copilul în parc, nu în fața televizorului.

Nu ne interesează și pentru că nu prea mai are ce. Majoritatea programelor sunt slabe, majoritatea filmelor sunt vechi - dar nu de cinematecă, știrile - în caz că ne interesează - sunt mereu susceptibile că prezintă doar varianta oficială a realității, când nu ignoră, pur și simplu, evenimente de impact social enorm, cum s-a întâmplat după tragedia din Colectiv, din motive de birocrație stupidă.

Când ai peste jumătate din programele proprii talking heads sau talk show înseamnă că nu ești doar sărac - ceea ce ar fi oricum de neînțeles, în condițiile celor trei surse de finanțare - ci și că ești incapabil, inept profesional. Sau doar leneș și sufocat de o birocrație susținută politic. Când nici măcar să transmiți meciurile echipelor naționale, fie acestea de fotbal, handbal, rugby sau gimnastică, ce așteptări de audiență să mai ai? Când renunți la Cinematecă, dar cumperi show-uri stupide pe milioane de euro, de ce-am mai vorbi de serviciu public și rol cultural?

România are puțin peste 8 450 000 de locuințe, și circa 650 de mii de companii. Toate acestea trebuie să plătească, lună de lună, câte patru lei, dacă sunt persoane private, familii, sau persoane juridice fără salariați, 15 lei dacă sunt microîntreprinderi, 50 de lei pentru celelalte companii și câte 7,7 lei/cameră pentru hoteluri și alte unități de cazare. Există și câteva scutiri, pentru persoanele ce trăiesc din ajutor social sau pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin televizor, sub sancțiunea unor amenzi pentru declarații false.

Taxa e reglementată prin Legea nr. 41/1994 privind organizarea si functionarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune și HG nr. 978/2003. Foarte interesantă este filozofia din spatele acestei taxe: legea spune că persoanele și companiile trebuie să plătească aceste taxe în calitate de beneficiari ai serviciului de televiziune. Cum beneficiază o companie de aceste servicii sau cât de repede l-ar da afară un antreprenor pe un angajat ce stă și se uită la tv în loc să muncească legea nu ne mai spune.

Cu banii luați, televiziunea publică face ce știe mai bine orice instituție de stat: îi alocă prost și/sau îi sifonează. Scandaluri au fost destule, cu o grămadă de oameni ce-au beneficiat de diverse parteneriate public-private cu TVR, un mod sofisticat de-a spune că publicul plătește și privații - nu toți, doar „premianții" - încasează. Cele mai recente scandaluri au fost cele legate de Politică și delicatețuri a lui Mircea Dinescu,Biziday a lui Moise Guran, sau salariile unora ca Liviu Mihaiu, Florin Iaru, Cornel Nistorescu.

Mai există o formă cel puțin ciudată a risipei, nu știu dacă se încadrează la „să se dea câte una singură, s-ajungă la toți", ca în communism, sau la „mașina cu cinci locuri în față": există cel puțin trei emisiuni - Tot ce contează, Prim-Plan și Vorbește liber! - cu câte patru-cinci prezentatori realizatori. Și dacă te uiți câte reportaje face un angajat cu „spate" politic de acolo - unul la zece zile.

Există o glumă: dacă strigi „mama!" sau „nașule!" în curtea TVR, se deschid toate ferestrele. Angajările în TVR se fac „pe pile", sau, altfel spus, concursurile sunt „de formă" - așa sună mitul urban, care are însă o mare doză de adevăr. Doar că, pe alocuri, asta e destul de firesc, așa se întâmplă în toată industria. Pe de altă parte, asta e boala întregii birocrații românești - concursurile „aranjate".

Un exemplu: după ce în anii '90 prezenta Jurnalul TVR, apoi Din dragoste la Antena 1, Mircea Radu s-a întors la TVR în 2010. A dat concurs pentru un post la Departamentul Minorități. Nu știu dacă o fi apucat să facă vreun reportaj despre minorități, cert este că la două luni după concurs prezenta ÎnTrecerea anilor, o emisiune de divertisment, fără legătură cu departamentul la care dăduse concurs.

E și multă stupizenie în regulile astea de angajare, pentru că oriunde în lume, cu vedetele se poartă negocieri, nu le chemi la concursuri aranjate, pentru că notorietatea nu reiese din examen. Dar acest sistem de „pile" a fost salutar pentru însăși funcționarea instituției și a televiziunilor în general. La începutul anilor '90 nimeni nu pregătea, în România, cameramani sau monteuri de televiziune.

Iar până în 1989, TVR emitea două ore, așa că avea foarte puțini. Așa că cei care deja lucrau și-au adus rude, cunoscuți și prieteni, pe care i-au învățat „la locul de muncă" să filmeze sau să monteze sau să facă încă o mulțime de astfel de operațiuni tehnice.

Am văzut asta peste tot, știu o grămadă de tehnicieni de televiziune foarte buni care au intrat în televiziune ca șoferi sau portari sau la carat decoruri, când erau foarte tineri. Nici școală de jurnalism n-a existat la noi, așa că, cel puțin în anii de după 1989, în presă s-a intrat tot prin prieteni sau cunoștințe. Problema cea mare nu din asta vine, ci din lipsa de criterii de performanță. La televiziunile private, limitările financiare operează o selecție suficientă, la TVR, care e în afara pieței, s-au inventat evaluările.

În 2013, de exemplu, TVR a fost în centrul unui scandal legat de o astfel de evaluare, în urma căreia au fost concediați peste 600 de angajați, dar au fost păstrați 55 care au fost considerați „cazuri sociale", în ciuda notelor mici obținute la evaluare. Una dintre vedetele ce-a scăpat atunci de concediere a fost Corina Dănilă, pentru că era divorțată și avea un copil în întreținere.

Dacă noi tăcem, experții-căpușă vor fi cei care vor pretinde că reprezintă părerea publicului. Adică a noastră. Și vor spune că programele TVR sunt slabe pentru că nu sunt bani, că BBC-ul ia taxe mult mai mari și astfel o să crească taxa. În plus, pentru că volumul de bani de publicitate rămâne relativ constant, faptul că televiziunii de stat i se permite să încaseze și publicitate va face ca televiziunea ta preferată, dacă există, să ajungă la faliment.

În plus, dacă tot plătești niște oameni, mulți dintre ei profesioniști în domenii în care la televiziunile comerciale nimeni nu-și permite să se specializeze, de ce să nu ceri ca aceștia să facă ceva util, care să-ți folosească și ție?

De exemplu, ți-ar plăcea mult mai mult să mergi la operă dacă ai pricepe ce se întâmplă în aceasta, ca „acțiune". Textul unei opere dramatice (operă, operetă, oratoriu etc.) are o denumire tehnică, libret îi zice, dar acesta este de regulă în italiană sau germană, mai rar franceză sau engleză și latină în cazul artei religioase. N-ai vrea să găsești pe YouTube o pastilă de cinci-zece minute în care să ți se explice ce-i cu opera respectivă, înainte de-a te duce s-o asculți? Ei bine, TVR avea și poate mai are oameni capabili să producă astfel de emisiuni. Ca filmulețul acesta despre Flautul fermecat al lui Mozart.

Exemplele din zona culturii ar putea continua la nesfârșit. Eu unul aș putea să uit de mizeriile și pilele și sinecurile „lor", dacă reapar canalele TVR Cultural, News și, eventual, unul muzical. Sunt, pe YouTube, zeci de filmulețe cu oameni vorbind, în românește, despre filozofie sau fizică sau economie sau teologie, cu mii, uneori zeci de mii, de vizualizări. Niște chestii ce nu-s nici actuale, nici nu țin de foame, dar sunt oameni care se uită. La concertele lui Andre Rieu a fost buluc de lume, că el are marketing deștept, dar s-ar putea ca și concertele de la Ateneu să aibă publicul lor.

Și multe altele, la care eu nu mă pricep și nici nu mă interesează, dar s-ar putea să te intereseze pe tine sau pe alte mii sau zeci de mii de români. TVR are bani și oameni (și dacă n-are, îi poate găsi sau „crește") încât să ofere conținut de calitate și să-și îndeplinească „misiunea". De-aia îmi pasă și de-aia ar trebui să-ți pese cine va conduce acest mamut.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre politica românească:
Feministele mi-au explicat de ce nu există femei în politica românească
Scurtă istorie recentă a implicării serviciilor secrete în politică
Învață un pic de politică, la naiba