FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Ce ştim despre LSD la mai bine de 70 de ani de la inventarea lui?

Nu cauzează leziuni cerebrale, dar îţi poate agrava psihozele.
9.6.15

O maşină decorată artistic sub formă de unicorn la Burning Man. Imagine: Michael & Sandy/Flickr

Foarte puţine experienţe pe droguri sunt celebre pentru milioane de oameni. Una e doza de mescalină pe care a luat-o Aldous Huxley şi a consemnat-o în The Doors of Perception (1954). Alta e viziunea indusă de opiu pe care a avut-o Samuel Taylor Coleridge, pe care a imortalizat-o în poemul său „Kubla Khan."

Dar una dintre ele e atât de faimoasă încât are propria sărbătoare în calendar: Bicycle Day, 19 aprilie, 1943. Primul trip pe acid din istorie.

Despre ce-i vorba: chimistul elveţian Albert Hofmann lucra pe atunci în laboratoarele Sandoz Chemicals şi a absorbit LSD-25 din greşeală, prin pielea degetelor. Substanţa, care mai târziu a fost comercializată sub numele de „Delysid " de către Sandoz, a fost una din multele molecule sintetice create Hofmann în timp ce încerca să creeze o substanţă care să prevină hemoragia post-natală. (Omul care a creat cel mai îndrăgit halucinogen din lume nu încerca decât să prevină moartea femeilor la naştere. Şi a dat lovitura cu ambele descoperiri.) După câteva ore, cât mergea pe bicicletă înspre casă, lumea din jurul său a căpătat o sclipire aparte.

Complet neexperimentat într-ale drogurilor recreaţionale, Hofman a fost uimit şi a decis să „experimenteze pe el însuşi" ca să înţeleagă mai bine ce i se întâmplase. Pe 19 aprilie, Hoffman a ingerat 250 de micrograme de LSD la 4:20 după-amiaza, una dintre cele mai trippy coincidenţe din istorie.

Primul trip din istorie n-a fost nici pe departe amuzant. „Un demon intrase în mine, îmi posedase trupul, mintea şi sufletul", a scris Hofmann în cartea sa. Deşi senzaţia ulterioară a fost plăcută, lui Hofmann nu i-a plăcut stimulul iniţial. „Ultimul lucru la care mă aşteptam era ca substanţa asta să poată fi folosită ca drog recreaţional." În schimb, el spera ca LSD-ul „să reprezinte pentru psihiatrie ce reprezintă microscopul pentru biologie şi telescopul pentru astronomie." O unealtă pentru a sonda mintea umană. O datorie, nu o plăcere.

Spre dezamăgirea lui Hofmann, acidul „s-a răspândit precum o epidemie şi a devenit cunoscut pentru proprietăţile sale halucinogene." „Copilul-minune" al omului de ştiinţă se transformase într-un „copil-problemă." LSD-ul era peste tot şi căpătase o reputaţie proastă.

Acidul lisergic suferea de un stigmat: cele trei litere din LSD deveniseră sinonime cu psihoza, suicidul şi leziunile cerebrale. Existau, totuşi, dovezi ştiinţifice care să stea la baza percepţiei publice asupra LSD-ului?

Articolele de presă au dat tonul. Revista Time urla că America suferă de „O epidemie de acid" în 1966, iar victimele LSD-ului „veneau în turmă" la Institutul Neuropsihiatric al UCLA. Alte publicaţii spuneau că „15% dintre pacienţii spitalelor de psihiatrie" erau victimele psihozei induse de acid. Părinţii se îngrijorau că plozii lor s-ar putea arunca pe geam pentru că acidul „le dădea impresia că pot zbura." Unele studii pretindeau că LSD-ul cauzează „leziuni cromozomiale." Alte studii de caz sugerau că acidul provoacă leucemie.

Temerile variau de la problemele de sănătate, la haosul social. În special, persoanele „boeme" erau considerate vulnerabile. Substanţele halucinogene „manifestă o forţă de atracţie asupra unor anumiţi indivizi neadaptaţi psihologic şi social," inclusiv „persoanele «boeme» precum scriitorii rataţi, pictorii şi muzicienii," scria într-un buletin informativ al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Dacă s-a întâmplat vreodată ca cineva să cadă de la etaj în timp ce era pe LSD, miturile urbane au pus asta în seama «iluziei că poţi să zbori pe care ţi-o dă acidul.»

Dacă vrei să vezi cât de periculos era considerat LSD-ul în perioada aia, atunci Operation Julie e cel mai bun exemplu. După o investigaţie de doi ani şi jumătate, pe 26 martie 1977, 120 de oameni au fost arestaţi şi 6,5 milioane de doze de LSD au fost confiscate. Dozele, numite şi „microdots" se vindeau pentru o liră bucata şi erau distribuite în scopuri filosofice şi nu financiare. „Credeam că LSD-ul era o unealtă care-i ajuta pe oameni să descopere frumuseţea transcendentală a căminului nostru," scria Leaf Fielding, unul dintre cei arestaţi şi încarceraţi, în memoriile sale To Live Outside The Law . „Tripperii nu distrug planeta." Doamne ajută.

Imagine: Psychonaught/Wikimedia

Odată, Fielding a absorbit o cantitate enormă de acid după ce a scăpat pe jos câteva mii de cristale de LSD şi apoi a încercat să le culeagă cu mâna. „M-am lăsat în genunchi şi m-am afundat în ele şi nu m-am mai mişcat de acolo timp de patru milioane de ani", scria el.

E imposibil de estimat cât acid a absorbit cu ocazia aia, „dar sigur erau câteva mii de tripuri", mi-a spus Fielding din casa sa, din sudul Franţei. L-a schimbat iremediabil experienţa asta? „Am fost spart timp de vreo săptămână," s-a amuzat el. „Dar n-aş zice că am suferit vreo schimbare permanentă." Sincer să fiu, dacă mă întrebi pe mine, atunci când am vorbit cu el la telefon mi s-a părut perfect lucid.

Fielding mi-a explicat, dacă LSD-ul ar fi avut într-adevăr capacitatea de a cauza leziuni cerebrale permanente, atunci mult mai mulţi consumatori ar fi fost internaţi în spitalele de psihiatrie.

În prezent, nu numai că putem pune lucrurile în perspectivă (spoiler alert: substanţele halucinogene nu au adus pacea pe glob), dar avem la dispoziţie şi extrem de multe date pe care le putem analiza. Aşadar, ce ne spun cifrele?

Cele mai multe dintre temerile iniţiale au fost eliminate. E adevărat că LSD-ul distruge ADN-ul? O lucrare publicată în jurnalul ştiinţific Science în 1971 a demontat ipoteza asta. E adevărat că LSD-ul te face să crezi că poţi să zbori? Probabil că nu, dar cu siguranţă halucinaţiile induse de acid te pot face să te răneşti. Lisa Zimmerman, un consilier pe probleme de droguri în Ottawa, Canada, a fost de faţă când o fată aproape că şi-a rupt picioarele cât călărea un inorog uriaş. Inorogul chiar exista: era vorba de o maşină decorată artistic, inspirată din desenul animat „Charlie The Unicorn," care rula prin deşert cu ocazia festivalului The Burning Man.

„Maşina noastră «The Bleachers», decorată cu un stadion de fotbal, aproape că s-a izbit de maşina cu inorogul în miez de noapte. Şoferilor le era foarte greu să conducă pe întuneric. Toţi cei din faţă şi-au strâns picioarele când au văzut că se apropie Charlie, " şi-a amintit Zimmerman. „Mai puţin o fată, care şi-a întins picioarele entuziasmată şi aproape că a sfârşit cu ele zdrobite între cele două maşini. Tipa era pe acid şi credea că Charlie era făcut din perne."

Maşina „Bleachers".

Majoritatea oamenilor nu ar nega că acidul, la fel ca alcoolul şi marijuana, te poate determina să faci chestii stupide. „Au fost cazuri de oameni care au murit cât timp erau pe LSD, dar trebuie să ţii cont şi de faptul că oamenii au consumat peste jumătate de miliard de doze de acid de-a lungul anilor şi aşa ceva era inevitabil să se întâmple", mi-a spus Teri Krebs de la Departamentul de Neuroştiinţă din cadrul Norwegian University of Science and Technology din Trondheim.

„Dacă s-a întâmplat vreodată ca cineva să cadă de la etaj în timp ce era pe LSD, miturile urbane au pus asta în seama «iluziei că poţi să zbori pe care ţi-o dă acidul»" mi-a spus Pål-Ørjan Johansen, psiholog clinician şi asistent ştiinţific al lui Krebs. „Mitul zborului e speculaţie pură. Astăzi ştim că accidentările serioase care au legătură cu LSD-ul sunt extrem de rare."

Krebs şi Johansen militează pentru accesibilizarea controlată a psihedelicelor şi strâng fonduri pentru a crea un stoc de psilocibină medicinală.

Krebs şi Johansen mi-au spsus că problema reală se pune în felul următor: Sunt persoanele care iau substanţe psihedelice mai predispuse să dezvolte psihoze, tendinţe suicidale şi alte forme de afecţiuni mintale? Cei doi cercetători au analizat datele furnizate de studiul US National Survey on Drug Use and Health (NSDUH), efectuat pe un eşantion de 135 de mii de persoane, între 2008 şi 2011. Analiza lor, publicată în urmă cu două luni, a scos la iveală faptul că nu există „nicio legătură" între consumul de substanţe psihedelice şi afecţiunile mintale dezvoltate ulterior de unii dintre consumatori. Alt studiu, publicat în acelaşi Journal of Psychopharmacology, a arătat că persoanele care consumă substanţe psihedelice nu sunt mai predispuse decât celelalte persoane la a dezvolta tendinţe suicidale.

E, totuşi, adevărat că psihedelicele nu provoacă niciodată psihoze?

Dr Henry David Abraham a început să documenteze cazurile de „tulburări persistente ale percepţiei cauzate de halucinogeni (HPPD)", adică perturbări vizuale pe termen lung, încă din 1971. El este cel care a redactat criteriile „HPPD-ului" pentru DSM (biblia psihiatriei). Unii cercetători, printre care şi Krebs şi Johansen, dispută existenţa acestei tulburări şi indică faptul că alte studii au descoperit că simptomele HPPD-ului, supranumit şi „zăpadă vizuală," apar şi la persoanele care nu au folosit psihedelice niciodată. Abraham, la rândul său, indică existenţa unor studii care demonstrează că 4% dintre oamenii care au consumat substanţe psihedelice au manifestat ulterior simptome vizuale persistente.

Deşi articolele care avertizau că acidul te face să ai «flashback-uri» erau mult exagerate, consumul de LSD nu e lipsit de riscuri.

Krebs, Johansen şi Abraham au, însă, ceva în comun. „În principiu, sunt de partea celor care vor să exploreze aspectele pozitive ale consumului acestor substanţe, după atâţia ani în care cercetările legitime în acest domeniu au fost demonizate, " a spus Abraham, care a precizat că este în favoarea studiilor care investighează utilizările potenţiale ale narcoticelor ilegale. Totuşi, efectele secundare nocive nu ar trebui ignorate. „Mulţi cercetători noi din domeniu nu iau în calcul efectele secundare," a mai adăugat Abraham. Cu alte cuvinte, orice substanţă, farmaceutică sau de altă natură, poate atât să vindece cât şi să facă rău.

„Deşi articolele care avertizau că acidul te face să ai « flashback-uri» erau mult exagerate, consumul de LSD nu e lipsit de riscuri, în special pentru persoanele predispuse către psihoză", mi-a spus Amanda Feilding, directoarea Beckley Foundation. Feilding s-a aflat timp de decenii în avangarda cercetărilor asupra beneficiilor medicinale ale substanţelor interzise: canabisul poate fi folosit pentru diminua durerea, iar LSD-ul pentru a diminua anxietatea pacienţilor bolnavi de cancer în fază terminală. „E indubitabil faptul că LSD-ul este o substanţă foarte puternică şi trebuie folosit într-o manieră responsabilă, pentru că altfel acesta poate perturba stabilitatea mintală, în special dacă este luat în condiţii improprii. Victimele consumului abuziv trec printr-un proces foarte lung de recuperare," a precizat Feilding.

Albert Hofmann, apropo, a luat LSD în doze mici până la vârsta de 96 de ani şi a trăit până la 102.

„Albert a fost una dintre cele mai şarmante şi fericite persoane pe care le-am cunoscut vreodată. Chiar şi la vârsta de o sută de ani avea o sclipire în ochi, probabil pentru că ştia ce dar minunat făcuse el omenirii", mi-a spus Feilding. „Pentru o vreme a fost foarte trist din cauză că mulţi oameni i-au folosit abuziv «copilul-minune» şi l-au transformat într-un «copil-problemă», dar acum, sperăm noi, urmează să intrăm într-o eră în care elixirul său va fi folosit cu scrupule."

Traducere: Mihai Niţă

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre LSD:
Colecţionarul de timbre LSD Steve Jobs nu lua orice fel de LSD Am vorbit cu omul de ştiinţă care le-a dat pisicilor LSD în anii '70