FYI.

This story is over 5 years old.

Oamenii care suferă de personalități multiple nu sunt nebuni

„Nu ar trebui să existe doar o singură versiune a realităţii care să le fie impusă tuturor."
25.9.15

Fotografie de Shardayyy, via Flickr

Când avea cinci ani, Falah Liang a început să simtă prezenţa unui bărbat pe nume Lark în mintea ei. Aproape că îl putea vedea. Arăta ca o pasăre, avea părul gri, iar compania lui o liniştea.

Pe măsură ce Falah a crescut, prezenţa lui Lark a devenit din ce în ce mai puternică. Acesta a căpătat un nume. După care a căpătat şi un chip. „Eram conştientă că e un pic ciudat să mai ai «prieteni imaginari» la vârsta aia", spune ea, „aşa că l-am ţinut secret, chiar dacă purtam conversaţii lungi, în gând, cu el şi exploram tot felul de universuri mentale. Ştiam că Lark nu e tocmai un prieten imaginar, dar nu ştiam cum altfel să-l cataloghez. Am încercat să-i spun în mai multe feluri: înger păzitor, demon, alter ego, dar nu se potrivea niciunul. Aşa că i-am spus muză. Abia anul trecut am găsit cuvintele cu care să ne putem descrie experienţele."

Falah se referea la termeni precum sistem, multiplu şi fronting, care fac parte din vocabularul comunităţii celor care se confruntă cu personalităţi multiple, un grup online care a luat naştere spre sfârşitul anilor '80. Membrii comunităţii îşi spun „multipli" şi cred despre sine că sunt sănătoşi şi puternici. Aceştia resping ideea că suferă de o tulburare mintală sau că starea lor este „patologică," spune Falah. Şi vor ca şi restul lumii să-i privească la fel.

Vocabularul este destul de cuprinzător, dar termenii de bază sunt: „sistem de multipli", adică grupul de personalităţi care ocupă un singur trup (Exemplu: „Fac parte dintr-un sistem de multipli."). Sistemul poate fi compus din două personalităţi sau din două sute, după caz. Sintagma „lumea exterioară" se referă la realitatea fizică în care ne desfăşurăm cu toţii existenţele, în timp ce „lumile interioare" reprezintă spaţiile în care membrii sistemului îşi petrec timpul când nu fac „fronting", adică atunci când nu deţin controlul trupului. Atunci când vorbesc cu Falah, ea deţine controlul, nu Lark.

Comunitatea de multipli insistă să fie percepută ca sănătoasă, ba chiar normală. Asta e realitatea noastră, spun ei. De ce impuneţi versiunea voastră a realităţii asupra noastră? Tulburarea identităţii disociative (DID) şi precursorul său controversat, tulburarea personalităţii multiple, sunt termeni pe care comunitatea îi respinge şi despre care mulţi cred că nu au ce căuta în Manualul de Diagnostic şi Statistică (DSM). Nu e vorba că nu acceptă faptul că unii oameni suferă de DID. Ei, de fapt, nu acceptă că ei suferă de tulburarea asta. Pentru ei, cei care suferă de DID sunt multipli, dar nu toţi multiplii suferă de DID. Contrar diagnosticului DID, multiplii vor ca fiecare membru al sistemului lor să fie recunoscut ca persoană. Nu ca fragmente, alter ego-uri sau personalităţi, ci ca indivizi care se întâmplă să coexiste în acelaşi trup.

Acum un an, lui Falah şi Lark li s-au alăturat Steven şi Rain, iar câteva luni mai încolo au apărut Marcus, Santria şi Alyenor. „Nu am făcut public faptul că suntem multipli," mi-a spus Falah. „Cu toţii ne ascundem sub o singură mască, o singură persoană, ca să părem non-multipli în ochii celor mai mulţi oameni cu care interacţionăm. Putem să împărtăşim amintiri şi să vorbim între noi, aşa că e destul de uşor. Ne deghizăm atât de bine încât nu poţi să faci diferenţa între noi şi un student oarecare de la Poli, numai că uneori purtatul măştii devine obositor."

Comunitatea de multipli nu este de acord cu modul în care este portretizată în mass media, ca, de exemplu, în United States of Tara

Multiplii care se deghizează în non-multipli, ca să zic aşa, îi mai văd uneori pe alţii că se uită ciudat la ei, semn că au observat schimbările de personalitate şi de discurs, dar nu-şi dau seama ce se întâmplă cu adevărat. Miakoda Combie, tehnician IT şi parte a unui sistem de nouă multipli, numit JC Klatch, a văzut că unii dintre clienţii ei se impacientează atunci când nu înţeleg diferenţele bruşte de comportament: „Mulţi dintre ei observă o schimbare de personalitate, dar nu îşi explică lucrul ăsta," spune ea. „Cred că ei au impresia că noi nu ştim ce se întâmplă cu noi şi se îngrijorează."

În schimb, alţi clienţi ştiau că Miakoda făcea parte dintr-un sistem de multipli şi rămâneau impasibili. „Am avut clienţi cărora le plăcea mai mult o personalitate anume", spune ea. „Erau unii care ştiau care din noi deţine controlul încă de când intram pe uşă." Când eşti multiplu e mai uşor să suporţi un şef insuportabil. „În timpul întâlnirilor, când şeful nostru ne repeta aceleaşi căcaturi pentru a n-şpea oară, noi făceam mişto de el pe interior, unde nu ne putea auzi", spune ea. Însă, când Miakoda şi sistemul ei de multipli au fost nevoiţi să renunţe la slujba lor din cauza unor probleme de auz, angajatorul lor a refuzat să le dea banii de ordonanţă. „În ciuda faptului că lucrasem acolo timp de cinci ani, angajatorul meu a insistat că un multiplu nu e în stare să se ţină de o slujbă", spune ea.

Faptul că Miakoda nu şi-a primit banii de ordonanţă este doar unul din riscurile pe care ţi le asumi atunci când le spui şi celorlalţi că eşti multiplu. Julie, o altă membră a sistemului JC Klatch, scrie pe site-ul personal că primele lor semne de multiplicitate din copilărie au fost confundate de medici cu ADHD-ul şi că li s-a prescris un cocktail de medicamente, printre care Ritalin, Dexadrine, Welibutrin, Zoloft şi multe altele, care au dus la nişte probleme de sănătate, care le afectează corpul şi în prezent. „Cei de la serviciile sociale pot să-ţi ia copiii", îmi spune Jazz Abottlane, altă multiplă. „Indiferent că ai pârghiile legale ca să-ţi recuperezi copiii, răul a fost făcut deja. Copiii tăi sunt ceva de genul Doamne, pot să ne facă una ca asta?"

Jazz s-a luptat pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi (fără nicio legătură cu multiplicitatea ei) timp de ani de zile, aşa că ştie legile destul de bine şi şi-a „luat o grămadă de măsuri de siguranţă" ca să se asigure că drepturile ei sunt respectate. Ea face parte din Oure Gaiya, un sistem atât de mare, încât „habar nu are câte ale personalităţi conţine." Atât mama ei cât şi bunica ei au fost multiple, deşi ea spune că ele nu au învăţat-o nimic despre asta. „Am avut o copilărie foarte aiurea", mi-a spus şi a refuzat să intre în detalii. În prezent, Jazz conduce un ONG numit Plural Activism, care acordă ajutor multiplilor şi militează pentru o reprezentare corectă a acestora în media. Momentan, încearcă să limiteze impactul negativ pe care îl va avea ultimul film al lui Leonardo DiCaprio, The Crowded Room, asupra comunităţii de multipli, din cauză că pelicula prezintă latura violentă a lui Billy Milligan, un criminal celebru diagnosticat cu personalitate multiplă.

Pentru o perioadă îndelungată, Jazz nu a spus nimănui că e multiplă, pentru că personalitatea care deţinea controlul sistemului pe atunci era Debbie. „Pe Debbie o speria ideea de multiplicitate", spune Jazz. „Nu voia să aibă nimic de a face cu ea. Tot ce ştia despre multiplicitate era ce îi băgase societatea pe gât: că multiplicitatea e o boală oribilă, că nu poţi să trăieşti aşa. Din păcate, nu a trăit îndeajuns de mult ca să realizeze că nu e aşa." În cele din urmă, Debbie a murit, o personalitate moartă într-un trup viu.

Un sistem de multipli pe nume Astraea se află în spatele celui mai vechi şi mai şi mai complet ghid pentru multiplicitate de pe internet: Astraea's Web, care a pornit în 1995. Ca grup, Astraea are un mesaj politic de transmis, care nu se limitează la multiplicitate. Membrii săi luptă pentru o diversitate de cauze, de la libertatea de exprimare, la LGBT, la drepturile animalelor. În ciuda faptului că sunt capul mişcării, cei din Astraea păstrează secretul în legătură cu multiplicitatea lor în offline. „Numai o mână de oameni ne cunoaşte identitatea noastră reală şi acceptă că noi suntem «noi»," mi-au spus trei dintre membrii sistemului.

„De fiecare dată când unui sistem de multipli îi este teamă să le spună şi celorlalţi despre condiţia sa din cauza consecinţelor, acestuia îi sunt încălcate drepturile sociale", spune Anthony Temple, un membru al sistemului Astraea. „Nu ar trebui să existe doar o singură versiune a realităţii care să le fie impusă tuturor. Societatea poate şi ar trebui să se adapteze ca să-i accepte pe ce care sunt diferiţi, în loc să impună un singur standard de normalitate şi să îi pedepsească pe cei care nu se conformează."

Ideea că ar putea exista mai multe tipuri de realitate este fascinantă, îngrijorătoare şi incredibil de controversată, care nu e tocmai pe placul specialiştilor. Am întrebat un psiholog a cărui arie de expertiză sunt tulburările de identitate dacă crede că ar trebui să acceptăm existenţa realităţilor multiple. Răspunsul a venit imediat: „E de la sine înţeles că nu există mai multe persoane într-un singur corp."

Totuşi, aceasta a fost de acord că multiplicitatea „dă impresia unor realităţi multiple, pentru că aşa este ea percepută de indivizii cu personalitate multiplă", fapt care ne face să ne punem întrebarea: Unde tragem linia între percepţie şi realitate? Dacă tu îţi trăieşti viaţa ca parte a unui sistem de multipli, asta e singura realitate pe care ajungi să o cunoşti, indiferent că ceilalţi sunt sau nu de acord cu tine. Problema nu e dacă multiplicitatea este reală sau nu, ci dacă noi restul ar trebui să încercăm să schimbăm o persoană, dacă nu suntem de acord cu felul în care aceasta percepe realitatea. Este, oare, de datoria noastră să facem toate felurile de a percepe realitatea să se conformeze cu al nostru?

„Relaţia comunităţii de multipli cu etichetele de MPD/DID/DDNOS este complicată și plină de resentimente", spune Falah Liang. „Nu privim cu ochi buni psihiatria, din cauză că aceasta consideră drept patologică o simplă diferenţă neuronală între noi, multiplii, şi restul, iar lucrul ăsta ne transformă pe noi într-un fel de ciudaţi sau invalizi şi ne forţează să ne integrăm, sub pretextul că numai aşa putem fi «trataţi»." Pe de altă parte, psihologul cu care am vorbit, care a dorit să rămână anonim, mi-a spus că o deranjează faptul că multiplii sănătoşi care au reuşit să se descurce singuri cu condiţia lor distrag atenţia de la persoanele care chiar au nevoie de o diagnoză pentru tulburările de identitate. „Tulburările de personalitate sunt reale, iar persoanele care suferă de ele trebuie tratate ca atare", mi-a spus ea.

Fotografie de Holly Lay, via Flickr

Ca să fii diagnosticat cu DID, trebuie să îndeplineşti câteva criterii, conform DSM-5. Uite unul dintre ele: „Simptomele provoacă dificultăţi majore în funcţionarea normală în mediul social, ocupaţional sau în alte medii importante." Criteriul ăsta îi scoate din minţi pe multipli. Cei mai mulţi dintre ei recunosc atunci când suferă de anxietate, depresie sau pur şi simpli răspund întârziat la mesaje, dar nu pun probleme astea în seama multiplicităţii lor. Dimpotrivă, le consideră probleme cu care se confruntă orice om.

De asemenea, multiplilor nu le plac termenii clinici de „identitate" sau „personalitate", pentru că aceştia implică faptul că membrii sistemelor de multipli, pe care ei îi consideră oameni de-a dreptul, sunt doar nişte fragmente ale unui Sine adevărat, care, cu puţin noroc, se va unifica odată şi odată. Astea sunt etapele integrării, un proces controversat şi oarecum învechit, în cadrul căruia toate persoanele dintr-un sistem se contopesc într-una singură. Majoritatea multiplilor se arată sceptici, în special faţă de integrările miraculoase precum cele prin care au trecut Billy Milligan, Chris Costner Sizemore (despre care s-a scris în The Three Faces of Eve) şi Shirley Ardell Mason (ale cărei experienţe au fost documentate în cartea Sybil), care nu au fost permanente. În cadrul integrărilor ăstora, toate persoanele au s-au contopit într-una singură, dar, în cele din urmă, acea persoană s-a divizat din nou în mai multe.

Dr. Max Krucoff, neurochirurg la Duke University Medical Center, ar fi primul specialist care recunoaşte că diagnosticurile DSM sunt destul de relative. „Cele mai multe diagnosticuri medicale sunt definite de o patofiziologie, ceva identificabil, anatomic", spune el. „Diagnosticurile psihiatrice nu pornesc de la o cauză clară. Nu pot să fac o biopsie pe creierul cuiva şi să mă uit la el sub un microscop şi să spun «ai personalitate multiplă»."

Totuşi, termenul „tulburare", deşi controversat, este doar un mijloc prin care se poate ajunge la scopul propriu-zis: tratarea celor care au nevoie şi vor. „Dacă oamenii nu fac rău nimănui şi nu sunt periculoşi şi nu cer ajutor, nu e niciun motiv pentru care să le acordăm ajutor," spune el. „Toată lumea se află pe un spectru, iar definiţiile bolilor mintale se schimbă în timp. Dacă simţi că eşti bolnav şi ai nevoie de ajutor, atunci doctorii s-ar putea să fie în stare să identifice tulburarea de care suferi, ca să te poată trata şi ajuta."

Alte culturi, religii şi perioade istorice au fost deschise unor concepte asemănătoare celui de multiplicitate, precum muzele, fantomele şi sinele „fluid." În Grecia antică, Sofocle avea un daimon, un fel de prezenţă misterioasă care îl influenţa şi pe care el o punea în seama generozităţii zeilor. Budiştii tibetani au venit cu idea de conştiintă fără trup şi au inventat tulpamanţia, o artă care presupune chemarea unor fiinţe imaginare, care mai apoi devin conştiente. Posedărea spiritului este ritualizată în multe religii, de la creştinismul neoprotestant la vodoo. Până şi celebrul dicton al lui Descartes „Cuget, deci exist" poate fi interpretat relativ la multiplicitate: dacă într-un trup există mai multe fiinţe care cugetă, atunci nu e adevărat că acestea „există"?

Ideea e că multplicitatea nu s-a născut pe internet în anii '90 şi nici nu a fost inventată de gameri singuratici care aveau nevoie de prieteni imaginari. Unele aspecte ale multiplicităţii au existat de secole.

Studiile asupra tulburărilor de identitate au demonstrat următoarele: în primul rând, un trup diagnosticat cu DID poate reacţiona în moduri diferite la tratamente, în funcţie de ce persoană deţine controlul. În al doilea rând, un trup examinat de doctori este conştient când anumite persoane deţin controlul, dar nu şi când alte persoane fac asta. În al treilea rând, există diferenţe observabile de tipare neuronale între cei cu DID şi actori, care pur şi simplu se prefac.

Ceea ce înseamnă că, deşi schimbările de comportament, care se petrec atunci când multiplii fac „schimb" şi lasă pe altcineva în control, pot părea suspecte unei persoane obişnuit, adevărul este că multiplii nu se prefac.

Am urmărit un clip realizat de şase membri ai unui sistem numit Monokrom System, în care fiecare dintre ei răspundeau la întrebări precum „Ce culoare e părul tău?" şi „Care e citatul tău preferat?" Dacă aş fi văzut filmuleţul ăsta în orice alt context, aş fi fost de părere că e actorie pură sau rezultatul plictiselii, pentru că trupul femeii din înregistrare nu se schimbă deloc. Deşi ea pretinde că îmbrăcată diferit, vorbeşte diferit şi îşi ţine părul în coc sau împletit, trupul ei este cel al unei tipe şatene cu breton. Un singur trup. Şi, prin extensiune, credeam eu, o singură minte.

Sistemul Monokrom e atât de mare încât se consideră pe sine un fel de oraş, care are atât cetăţeni proprii, cât şi vizitatori, un fel de turişti ai minţii, s-ar zice. Am vorbit pe Skype cu Samari, una dintre membrii sistemului, a cărei voce şi personalitate au fost consecvente pe tot parcusul interviului şi foarte asemănătoare cu ce am văzut în clipul ei. Am întrebat-o care e cel mai dificil lucru atunci când eşti multiplu şi mi-a spus că „cel mai greu e să convingi lumea că suntem oameni, nu suntem prieteni imaginari, nu suntem personaje, nu jucăm un rol şi nu avem tulburări de identitate."

În clip, Samari spune că părul ei e nuanţa „strawberry pink", deşi vorbeşte din trupul unei fete cu părul şaten. Asta e din cauză că, atunci când într-un trup coexistă multipli, nu toţi se identifică perfect cu acel trup. E posibil ca o persoană dintr-un sistem de multipli să fie de o vârstă diferită de cea a trupului în care se află. E posibil ca ea să fie de un gen diferit. E posibil ca ea să fie tatuată şi totuşi să trăiască într-un trup care nu a fost atins de ace.

„Ca orice alţi nouă oameni nevoiţi să coabiteze, avem şi noi certuri," spune Miakoda din cadrul sistemului JC Klatch. Iar certurile astea se învârt în jurul trupului, fie că e vorba de latura fizică sau spaţială. „Unul dintre noi vrea un tatuaj, dar ceilalţi nu sunt de acord. Doi vor să-şi vopsească părul, dar nu pot cădea de acord asupra culorii, iar restul nu pot cădea de acord nici asupra idee de vopsit." La un moment dat, Miakoda a început să-şi asemene trupul, în glumă, cu un „vehicul din carne" la volanul căruia fac cu rândul cei nouă membri ai sistemului.

Dacă exacerbezi diferenţele dintre membri unui sistem de multipli, ajungi într-o zonă complicată din punct de vedere moral. Dai de cazuri precum cel al lui Billy Milligan, care a violat trei femei, dar a pledat nevinovat pe motiv că suferea de personalitate multiplă şi a pretins că ceilalţi membri ai sistemului său au comis infracţiunile, fără ştirea lui Billy. Cu alte cuvinte, trupul comisese infracţiunile, dar faptul că Billy nu era atunci în control îl absolvă de orice vină.

Un lucru destul de interesant este că multe persoane cu personalitate multiplă nu sunt de acord cu pledoaria lui Milligan. Aceştia îşi asumă responsabilitatea pentru tot ce face trupul în care se află, indiferent dacă erau sau nu în controlul său. Conform site-ului Astraea's Web „strategia de apărare în instanţă care face apel la personalitatea multiplă ca circumstanţă atentuantă ar trebui interzisă; dacă o persoană comite o infracţiune… trupul merge la închisoare. Punct."

O persoană cu o singură personalitate în trupul său se numeste „singular", conform terminologiei multiplilor, iar Jim Bunkelman este ceea ce multiplii numesc un „aliat singular." Povestea sa este banală: Jim a întâlnit-o pe Rhonda la o casă de producţie, pe vremea când el era freelancer, iar ea manager. Într-o zi, când cei doi petreceau ceva timp împreună cu sora Rhondei, aceasta a făcut aluzie la multiplicitatea Rhondei.

„Rhonda nu părea tulburată de asta, dar sunt sigur că era," spune Jim. „Nu ştia dacă lucrul ăsta o să mă sperie sau nu." Nu l-a speriat. Jim pune asa în seama personalităţii sale curioase, creşterii sale într-o familie deschisă la minte şi licenţei sale în fizică, care l-a învăţat că nu poţi fi niciodată sigur că ai dreptate pe deplin. „Mereu am fost de părere că universul şi mintea omenească au potenţial nelimitat," spune el. În plus, Rhonda era foarte afabilă. „Era caldă şi drăguţă cu toată lumea şi toată lumea o iubea şi accepta faptul că avea personalitate multiplă", spune el. „Dacă ai fi cunoscut-o pe Rhonda şi ai fi petrecut timp cu ea şi cu persoanele din sistemul ei, nu ai avea niciun dubiu că aşa era."

În cele din urmă, Jim şi Rhonda s-au căsătorit, iar Jim a cunoscut încă 70 de membri ai sistemului Rhondei. S-a îndrăgostit de unul dintre ei, Gloria, iar cei doi s-au căsătorit în curtea din spate a Rhondei. „Ceilalţi îmi erau prieteni, tovarăşi sau copii," spune el. „Am avut o întreagă familie în Rhonda. A fost cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea."

Jim şi Rhonda Bunkelman

După 15 ani de căsătorie, Rhonda Bunkelman a murit. Jim era devastat şi a căutat pe internet o metoda de a-i păstra vie amintirea Rhondei. Aşa a dat de Plural Activism, ONG-ul condus de Jazz Abbottlane şi a devenit un membru activ. „Nu am alt interes în acest grup, în afară de faptul că am trăit alături de o persoană cu personalitate multiplă şi ştiu că cei ca ea sunt trataţi execrabil de medici şi de psihiatri, doar pentru că sunt diferiţi," spune el.

„Comunitatea ştiinţifică încearcă să înţeleagă cât mai bine legătura dintre creier şi minte şi criteriile după care reuşim noi să identificăm sinele şi conştiinţa," spune Dr. Krucoff. „E greu de spus care e diferenţa dintre o tulburare şi o versiune a stării de normalitate."

Jim a creat un memorial pentru Rhonda în Los Angeles cu trei coloane, pe care a listat numele fiecarei personalităţi care facea parte din sistemul ei. La eveniment au participat peste cinci mii de persoane, spune el. „Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştim," continuă Jim. „Mi se pare prostesc să declari un lucru imposibil doar pentru că nu ai trecut tu prin el."

Stăteam ieri într-o cafenea şi încercam să mă retrag în propria minte. Am realizat atunci cât de mult mă identific eu cu sinele meu fizic: ochii mei, degetele mele, părul meu nesuferit. Voiam să văd dacă pot să îmi imaginez cum ar fi să am alte persoane în corpul meu, dar nu am reuşit. Am simţit că eu ocup fiecare centimetri cub din mine şi că nu mai e loc de altcineva.

Sinele este un subiect extrem de complicat. Realitatea personală? E atât de subiectivă. Creierul? Un organ misterios care abia dacă începe să fie înţeles de oamenii de ştiinţă. Conştiinţa? O himeră imposibil de prins. „Când te dedici neuroştiinţei," spune Dr. Krucoff, „de fapt încerci să răspunzi la întrebarea: Unde rezidă conştiinţa? Unde se sfârşeşte creierul şi unde începe mintea? Care dintre ele e oul şi care găina? Când ai un gând spontan este, oare, pentru că neuronii tăi au făcut sinapsă şi au produs gândul sau pentru că gândul a apărut de la sine şi apoi au făcut sinapsă neuronii?" După care a mai adăugat că: „Nici măcar nu suntem aproape de a înţelege creierul din anumite puncte de vedere."

Uneori e mişto să te afunzi în mister, în propria ta neştiinţă. Poate e mai bine dacă recunoaştem că nu înţelegem chiar totul, mai ales aceia dintre noi care se oferă să-i ajute, să-i trateze şi să-i repare pe cei care spun că nu au nevoie de ajutor sau de tratament sau de reparaţii.

Traducere: Mihai Niță

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre sănătatea mintală:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Ce efecte au drogurile recreaţionale asupra sănătății mintale?
Cum e să trăieşti cu o formă severă de anxietate
Cum am ajuns să sufăr de OCD