Fotografii cu oameni abia ieșiți din club la cinci dimineața

Viața de noapte e plină de fantezie și poți să fii oricine îți dorești.

|
15 Noiembrie 2016, 6:00am

După ani de zile în care-a tras în poză necunoscuți, fotograful Richard Renaldi și-a îndreptat obiectivul aparatului către o lume în care-a trăit în ultimele trei decenii. Manhattan Sunday e o serie senină de portrete alb-negru care surprinde oamenii din cluburile de noapte ale New York-ului înainte ca restul orașului să se trezească – și e și o dovadă pentru forța pe care-o au petrecerile.

Richard Renaldi

Richard Renaldi a fost pentru prima oară-n club la 11 ani. Era o discotecă à la Saturday Night Fever din Chicago numită Zorine's și o privire aruncată pe furiș într-o lume fantastică, plină de paiete, ruptă de grijile vieții cotidiene. Apoi, pe măsură ce s-a făcut mai mare, prin intermediul muzicii New Wave, al cluburilor pentru toate vârstele, al iubiților mai mari și al intratului pe șest la Danceteria, în timpul excursiilor la New York, Renaldi a dezvoltat la rândul lui o grămadă de astfel de griji.

A început să studieze la NYU în 1987, în timpul epidemiei de SIDA care deja domnea peste New York de șase ani. Cufundarea în scena de petreceri underground din oraș s-a dovedit a fi o evadare carnală, catartică, din teama care atârna permanent asupra capetelor multor bărbați gay. Dar, în același timp, printre frumusețea și exotismul de la Palladium și de la Sound Factory, printre feromoni și droguri de petrecere, se ascundea întunericul. În cele din urmă, iubitul lui și-a pierdut viața din cauza SIDA, iar el s-a trezit că o amenință și pe a lui.

Din fericire, Renaldi a beneficiat de un tratament nou, care i-a salvat viața, în timpul perioadei de sero-conversie HIV. Apoi s-a hotărât să-și dea demisia din jobul de documentarist foto și să se concentreze pe propriile lui fotografii. A luat și o pauză de la scena de clubbing, înainte să se avânte din nou în ea, împreună cu un nou iubit și-un optimism renăscut pentru un viitor incluziv.

„Hotarele dintre etnii, genuri și orientări sexuale au fost întotdeauna mai fluide într-un club de noapte, decât ar fi permis politica de dincolo de ușile sale", scrie el în introducerea de la Manhattan Sunday, noul lui album de portrete alb-negru fericite, realizate în afara (și uneori înăuntrul) cluburilor de noapte din New York duminică dimineața.

„Gradele de permisivitate și alte mici semne prevestitoare de stil și comportament sunt indicii pentru niște atitudini care vor fi, poate, vizibile peste tot într-o zi – de la balurile extravagante în travesti inspirate de Casa de Bourbon, date de Susanne Bartsch la Copacabana, în anii '80 și '90, până la petrecerile contemporane poli-sexuale, incluzive pentru toate genurile, Holy Mountain, date de Ladyfag, care cu siguranță nu-și asumă niciun gen. Nopțile astea prevestesc de multe ori ce va să vie." Am vorbit cu fotograful despre nostalgia legată de cluburi, forța petrecerilor și motivele pentru care duminicile în Manhattan sunt atât de speciale.

Citește și Am întrebat clubberi dacă există viață pe alte planete

De ce-ai optat pentru alb-negru în seria asta?
Datorită ideii de-a preda ștafeta de la o generație la alta în viața de noapte. Oamenii spun adesea: „Cluburile erau tare mișto pe vremuri", dar ce-am constatat e că există o continuitate a vieții de noapte, de la Studio 54 la Paradise Garage și Sound Factory și de la Roxy la Cielo în anii 2000. Acum se mută spre Brooklyn — Output și alte locuri și petrecerile lui Ladyfag, gen Holy Mountain, care sunt absolut fantastice.

Lumea se gândește: „Era mai bine când eram eu mai tânăr", pentru că atunci ieșeau ei în oraș. Filtrul alb-negru e atât nostalgic cât și clasic, așa că mi se pare că abordează direct [fenomenul]. Un alt motiv a fost decorul new-yorkez. Voiam să arăt un pic din simplitatea, dar și din grandoarea orașului.

Tu ieșeai des în club când erai mai tânăr. Mai faci asta?
Încă mai ies des. Îmi place la nebunie. Nu la fel de mult, asta-i clar, dar am început să ies și mai mult pentru proiect. Mai ales când m-am apucat să fac poze înăuntru, în cluburi, chestie care s-a întâmplat abia acum 16 luni. Când am conceput proiectul inițial mă gândeam în primul rând c-o să fie cu oamenii ăștia care se distrează în cluburi când intră în zona aia de duminică, de deșertăciune și abandon, după ce orașul a tras pe dreapta. N-am intrat în cluburi până n-am început să mă gândesc la secvențe și la structura narativă a albumului.

Atunci s-a schimbat și felul în care fotografiam, pentru că voiam ceva mai pe atmosferă [decât obișnuitele fotografii golașe de club], așa că am tras niște expuneri foarte lungi în cluburi, doar cu luminile de-acolo și pe aparatul meu mare. A fost ceva demență, pentru că riscam să se-mpiedice lumea în el.

În mod normal, ai experiențe diferite când tragi în cluburi decât când tragi în afara lor? Încerci să surprinzi niște emoții diametral opuse?
Nu diferă atât de mult. Când lumea e-n club, e ideea asta de strălucire și toți sunt la patru ace, se simt bine. Cei care-au ieșit, au aproape un soi de liniște, mai degrabă decât să zică: „O, Doamne, nu, arăt ca dracu'". De multe ori există un spațiu de trecere de la mediul ăsta întunecat la lumină și există liniștea asta. Adică, da, poate vrei să-ți pui ochelarii de soare.

Dar oamenii nu-s beți, nu se-mpiedică și nu-s varză. Tocmai au spart niște bani sau sunt cu energia pe ducă. Asta dacă nu dansează încă, dacă n-o simt. Am câteva poze în care oamenii se mișcă de parcă încă ar mai simți ceva din fericirea aia.

Când faci pozele astea devii nostalgic despre tinerețea ta, sau entuziast să-ți imaginezi viitorul? Sentimentele astea se bat cap în cap sau co-există în pace?
Nu-i nimic special. Îți vine când îți vine. Sentimentele pe care le ai când vezi aceiași oameni și când îmbătrânești în spațiile alea, de-a lungul anilor – chestiile astea nu se schimbă. Se schimbă spațiile – se schimbă presiunea de-a fi la New York. E mai greu să ai un mega-club – au demolat Roseland Ballroom și au demolat The Palladium.

Există, din păcate, victime ale presiunii permanente de a construi în New York. Dar există atât de multe clădiri în oraș încât se deschid tot timpul locuri noi și lumea găsește feluri noi de a da o petrecere într-un alt spațiu, sau de-a deschide un nou club. Se schimbă muzica un pic, dar, în același timp, muzica e de multe ori auto-referențială datorită sampling-ului și-al remixurilor.

Într-un fel, experiența în sine e un remix continuu. Ideea de a te duce să scoți din tine grijile și de-a te duce să dansezi și să uiți de tine și să fii vulnerabil – asta nu se schimbă. Nici împăunarea – viața de noapte e ocazia perfectă să te dai mare dacă mergi des la sală sau dacă-ți place să te costumezi. Uită-te la pozele de la Studio 54, lumea face chestii pe care le mai face și azi. Uită-te la poze de la Battle Hymn al lui Ladyfag. E fabulos.

Probabil ai niște conversații super interesante cu unii dintre oamenii ăștia. De obicei cât de mult te apropii de ei?
Uneori sunt doar niște întâlniri scurte, însă pe unii dintre ei chiar am ajuns să-i cunosc bine și să mă-mprietenesc cu ei. Acum când ies mă văd cu prieteni pe care chiar i-am fotografiat. E un tip pe la-nceputul cărții care se cam bulănește cu un alt tip – e destul de sexy – și-l știu de ani de zile.

Oamenii sunt un amestec de persoane complet necunoscute cu cunoștințe apropiate și prieteni, ceea ce-i cu totul diferit de aproape toate celelalte proiecte pe care le-am făcut vreodată. Sunt, parțial, din lumea asta. Lumea fotografiei și a artei e destul de izolată și uneori te simți ca și cum ai sta de vorbă cu un grup mic de oameni.

Citește și Cum petrec sute de clubberi ruși în stradă ca hăndrălăii

Ce te-atrage de obicei la un subiect? Ținuta sau dispoziția?
Cred că sunt reprezentate tipuri diferite de oameni, dintr-o gamă destul de variată, dar sunt atras de anumite chestii. Sunt atras de oamenii care au un aer experimental sau cumva punk. Doar persoane care au o personalitate puternică – te uiți la ei și-ți zici: „Ăsta are o poveste." Mă atrag moda și persoanele care chiar s-au gândit la ținuta lor și care pun ceva din personalitatea lor în hainele pe care le poartă. Îmi place chestia asta de mor și vreau s-o omagiez.

Unii poate nu-s atrăgători în sensul tradițional, dar în lumea aia poți să-ți creezi o persoană și-o identitate bazată pe elemente noi, pe care le aduci la conceptul de glam. Glam-ul nu e ceva ce aparține unui anumit tip de caracteristici fizice. Îmi place enorm că poți să ieși și să-ți creezi o personalitate alternativă, diferită de lumea de zi cu zi. Poți să fii orice vrei. Viața de noapte conține atâta fantezie.

Manhattan Sunday e expusă la Benrubi Gallery din New York până pe 23 decembrie. Albumul va fi publicat în curând, la Aperture.

richardrenaldi.com

Mai citește despre clubberi:
Ce experiențe tâmpite ai când ești fotograf de club

Istoria MDMA, de la clubberii efeminați la cultura violului din hip hop

Am vorbit cu clubberul care petrece câte zece ore fără să bea sau să ia pastile