Viața de militar român în Somalia era o mizerie: dacă nu te omorau rechinii, te rupea abstinența

Prima misiune a militarilor români în afara țării, de după 1945, a fost în Somalia, în cadrul contingentului ONU, care a fost acolo din '93 până în '95. Dacă ai văzut filmul „Black Hawk Down", despre o operațiune ratată a americanilor care au încercat să îl captureze, la Mogadiscio, pe liderul unei miliții somaleze, știi despre ce e vorba. Cu americanii s-ar fi bătut atunci, pentru prima oară, și jihadiștii din Al Qaida, sau cel puțin așa s-a lăudat Bin Laden.

România a contribuit la misiunea ONU cu un spital militar. N-a fost ușor: climă oribilă, ape infestate de rechini, riscul unor atacuri de-ale somalezilor, un flux continuu de răniți din război.

Ca o bomboană pe colivă mai era și obsesia unora, atât de la București cât și din tabără, ca nu cumva vreo asistentă sau vreun militar să și-o tragă pe-acolo.

Am întâlnit militari români prin Afghanistan și Irak și știam că, înainte de țările astea, România mai avusese oameni prin locuri ca Bosnia și Angola, dar habar n-aveam că gheața fusese spartă în Somalia. Când un amic mi-a spus că dăduse în Kosovo peste un tip care făcuse Somalia mi-am închipuit că înțelesese greșit. M-am convins că așa e doar după ce am pus mâna pe cartea pe care Cristian Crâmpiță a scris-o, Kaalay! Kaalay!, despre experiența lui în Somalia. Ulterior am și stat de câteva ori la bere (eu, că el bea doar câte un pahar de vin) cu el și mi-a mai povestit chestii pe care nu le scrisese.

Tipul a fost ofițer de carieră, trecut în rezervă cu gradul de colonel. A prins de toate: și muncă de birou, dar și teren, cu salturi cu parașuta din avion și trageri cu arme grele din cauza cărora, acum, aude mai greu cu una dintre urechi. Nu îi dai cei 77 de ani pe care îi are: e un tip vânjos, prietenos și cu un aer tineresc, fără pic de scorțoșenie: de cum ne-am cunoscut mi-a zis să îl tutuiesc și să îi spun, dacă am chef, Cic.

Prima lui plecare într-o zonă de conflict a fost în Somalia, când a fost locțiitor de comandant al celui de-al doilea eșalon românesc, ajuns acolo la câteva luni după povestea din Black Hawk Down.

Somalia i-a stârnit lui Cic cheful de drum. După ce a ieșit în rezervă a prins un job pentru OSCE în Kosovo, unde a lucrat mai întâi ca logistician pentru alegeri, apoi ca ofițer cu securitatea personalului. După OSCE, la o vârstă la care alții chibițează prin Cișmigiu sau te boscorodesc în autobuz, Cic a mers în Somaliland, un stat-fantomă care nu este recunoscut de nicio altă țară.

Somaliland e în partea din Somalia care a fost colonie britanică (restul țării a fost sub italieni, iar diferențele se văd de la o poștă) și și-a proclamat independența la începutul anilor '90. Asta i-a ferit, în mare, de haosul din restul Somaliei, dar să nu-ți închipui că pe acolo e vreun colț de paradis.

Când a ajuns Cic pe acolo, în toată capitala era un singur hotel la care puteau trage străinii și se întâmpla frecvent să vadă, pe stradă, cirezi de cămile. Nivelul de educație era atât de ridicat încât, de exemplu, medicamentul-minune pentru ei, care vindecă orice, este laptele de cămilă, băut la pint. În rest băieții creșteau capre – dar aveau grijă să pună sârmă ghimpată în jurul puținilor copaci pentru ca astea să nu îi halească – și băgau la greu khat. Asta e o plantă ușor euforică foarte populară prin țări ca Yemen și Somalia.

Cic a încercat-o și spunea că te energizează, chiar dacă ai privirea un pic nesigură. Pentru somalezi e boală: dacă un tip câștigă doi dolari, e în stare să bage unul din ei, sau chiar pe amândoi, în khat, și abia dup-aia vede dacă mai ia și niște orez, să aibă ce mânca. Cum bărbații sunt niște mici Dumnezei, în cortul lor femeia nu zice nici pâs.

Presupun că ai auzit și tu de foametea care, cu regularitea, bântuie Somalia: doar cea din 2010 – 2012 a omorât peste un sfert de milion de oameni. Chiar dacă ți-au scăpat știrile despre asta, nu se poate să nu îți fi trecut pe la urechi vreunul din zecile de bancuri cinice cu somalezi super-slabi care circulau acum câțiva ani. Războiul și perioadele prelungite de secetă amplifică fenomenul, însă nici în vremurile mai relaxate n-o să dai acolo de Cornul Abundenței, așa că malnutriția e ceva obișnuit.

Una dintre imaginile care l-au marcat pe Cic e cea a „oamenilor scheletici" care trăiau în zona unde cei din baza militară aruncau gunoaiele. Când apăreau camioanele, amărâții ăia se adunau în jurul lor și în timp ce militarii descărcau gunoiul cu lopețile, căutau mâncare:

În fiecare an ai câte un sezon secetos, Jilaal, care te termină: o căldură sufocantă cu temperaturi care depășesc și 50 de grade, soare orbitor care, dacă nu ești de-al locului, îți termină ochii imediat ce ți-ai scos ochelarii de soare, furtuni de nisip de care nu te poți adăposti nici măcar prin corturi, pentru că praful se strecoară peste tot și se depune în straturi groase. Chiar dacă ești lângă ocean, briza nu te ajută deloc și nici măcar nu poți să te răcorești, când ai o zi liberă, făcând o baie: apele sunt infestate de rechini.

Cât sunt americanii acolo e instalată o plasă pentru a-i opri, iar golful de lângă bază este monitorizat din elicopter, însă nimeni nu poate garanta că nu o să treacă vreunul. După ce pleacă americanii, trei români sunt mușcați, iar unul dintre ei își pierde mâna.

Iar toate astea reprezintă doar decorul, pentru că jur împrejur e războiul. Se trage asupra convoaielor ONU, se trage, deseori, și înspre tabără, iar când n-au treabă cu forțele internaționale somalezii se măcelăresc între ei: sunt războaie între triburi, clanuri, miliții, un întreg haos, greu de descâlcit. Războaiele astea ajung chiar și în spitalul de campanie românesc, unde rudele celor internați încearcă să le strecoare arme pacienților, ca ăia să îi rezolve pe rivali.

În cartea lui Cristian Crâmpiță sunt trecute și jurnalele câtorva asistente și te înfiori de ce au văzut femeile alea: răniți cu intestinele afară, cu creierii ieșind prin urechi, răni supurânde, amputări, muribunzi. Majoritatea celor aduși la spitalul de campanie românesc sunt civili. Mulți dintre ei sunt copii și femei.

Iar oamenii ăia nu se confruntă doar cu rănile războiului și bolile aduse de sărăcie, mulți sunt nenorociți din cauza unor metalități tribale, primitive. Cic mi-a povestit, de exemplu, despre o fetiță de patru ani, cu clitorisul și labiile interioare extirpate și vaginul cusut cu fibră de palmier. Cretinii care i-au făcut asta au vrut să fie siguri ca nu cumva, când va crește, să fie tentată de sex: femeia trebuie doar să se reproducă și să îl servească pe bărbat.

Dacă ai de gând să mergi prin zone de conflict, trebuie să te pregătești sufletește pentru o perioadă de abstinență. De localnice e cam riscant să te atingi prin țări tradiționale, pentru că se feresc și, chiar dacă dai peste unele mai emancipate, te poți trezi împușcat de familie. Expate sunt puține: cam la toate chefurile la care am fost prin Baghdad și Kabul, raportul era de o femeie la cinci bărbați. Pentru militari e și mai nașpa: acolo se poate întâmpla să fie doar cinci-șase femei într-un batalion de câteva sute de militari.

E aproape imposibil să fraternizezi: majoritatea au familii pe acasă, mai trebuie să țină cont și de disciplina militară, relațiile de colegialitate, gura lumii. Chiar și dacă treci peste toate astea, nu ai unde: fiind bază, se stă la comun, în corturi care sunt grupate în aceeași zonă. Ai o groază de oameni tineri, atletici (cel puțin teoretic) care trăiesc câte juma de an în stres, departe de casă și nu pot avea parte nici măcar de descărcarea asta.

Urmărește documentarul VICE despre camionagii din Africa de Vest

În Somalia era și mai nașpa. Oamenii mai aveau pe cap și un gen de poliție a abstinenței care avea grijă să îi urmărească și să facă controale inopinate, ca nu cumva să cadă în păcat vreunul de acolo. Nu-ți închipui vreo chestie oficializată, cu uniforme, carnețele pentru trecut amenzile, centuri de castitate în loc de cătușe și flacoane cu bromură pentru militarii mai năbădăioși. Nu s-a ajuns chiar până acolo, dar din ce povestește și scrie prin carte Cristian, nici prea departe nu au fost băieții.

Existau turnători care scriau acasă despre cine cu cine și-o trage (sau se presupune că și-o trage) tipi puși să țină un ochi pe oameni și chiar să îi urmărească, nu cumva să meargă la futut, și inspecții-fulger, doar-doar or fi prinși unii asupra faptului. Serios. Una dintre cele mai amuzante faze din carte este când comandantul spitalului, care i se plânsese lui Cristian că „ăștia se regulează!, domnule colonel […] în tabăra noastră se regulează!" începe raziile pentru a-i prinde în fapt pe ăia. Cristian și colegul lui de cameră – ditamai ofițerii, unul colonel, celălalt locotenent-colonel – se trezesc noaptea cu ușa trântită de perete și comandantul spitalului, cu o lanternă în mână, să vadă dacă nu e cineva în cameră la ei.

Ăsta a fost, însă, doar începutul, pentru că dup-aia tipul a luat-o, metodic, prin toată tabăra, scotocind cort după cort, uitându-se pe sub paturi și prin dulapuri. Nu știu dacă realizezi absurdul și ridicolul situației. Ești la dracu în praznic, în Somalia, în plin război, iar un colonel, medic cu vechime, șef peste sute de oameni, om despre care ai presupune că are destule pe cap – că, na, spitalul e plin de oameni care trag să moară, somalezii îs doar la o aruncătură de băț și nu știi când li se pune pata să deschidă focul – umblă cu lanterna pe sub paturi și prin dulapuri.

Șefu' nu era singurul care se ocupa cu urmărirea potențialilor porumbei. Cristian mi-a povestit despre o asistentă care se combinase cu un american și era urmărită de un tip care fusese pus să țină ochii pe ea. Tipa s-a dus în zona în care erau budele ecologice, s-a ascuns într-una și l-a văzut pe ăla cum trece și o caută înnebunit, după care a ieșit liniștită și a mers să își vadă de treabă.

Să nu-ți închipui că doar un colonel mai sărit de pe fix avea obsesia asta cu sexul. Încă de la primul eșalon în Somalia, niște tipi s-au apucat să trimită anonime acasă că și-ar trage-o unii, așa că printre indicațiile pe care le-a primit Cristian de la șeful lui, generalul Cioflină, înainte de a pleca din țară, a fost să aibă grijă să nu mai ajungă anonime de genul ăsta.

Nu era vreo reglementare oficială care să interzică ceea ce un colonel a numit „relațiile neprincipiale" dar, na, de ce să nu le faci oamenilor viața mai grea, dacă se poate? Evident că, odată ce ăștia se întorceau acasă erau întrebați de sex: cum sunt somalezele, cum e cu libidoul la tropice sau dacă și-o trăgeau în mini-vacanțele pe care le petreceau prin Kenya.

Povești ca alea de mai sus o să găsești în cartea pe care Ciprian Crâmpiță a scris-o despre Somalia. Îți va trebui un pic de răbdare pentru că lectura este, uneori greoaie: autorul a vrut să bage în carte cât mai multe, chiar și întâmplări care au doar o legătură vagă cu Somalia.

Nu-i vorbă, și pe aici găsești momente savuroase, ca vizita comandantului armatei germane, pe care ai noștri l-au pus să danseze perinița și care, în timp ce generalul român care-l însoțea dormea buștean, a lansat bomba că România și Germania vor fi parteneri în NATO.

Probabil că toată povestea Somaliei ar fi putut fi spusă și în 150 – 200 de pagini, scrise ceva mai telegrafic, decât în 300. În varianta asta pe alocuri se mai pierde firul narativ care ar trebui să închege cartea de la un capăt la altul, iar fragmentele scrise de alții – jurnale ale asistentelor, impresii ale unor ofițeri – mi s-au părut excesive.

Se ghicește și o pudoare a ofițerului, care nu vrea să dea chiar totul totul din casă și o nostalgie pentru camarazii și întâmplările din Somalia. Nostalgia asta se vede și din titlul cărții, care înseamnă, în somaleză, „Vino! Vino!".

Pare ciudată chestia asta, cum dracu să fii nostalgic după un petic de deșert în care te bate soarele în cap în timp ce, la doi pași de tine, ăia se bat ca chiorii? Dar toți cei care au fost prin zone d-astea îți vor spune că, într-un mod ilogic și absurd, par să te cheme înapoi odată ce ai plecat.

Citește și alte chestii despre Africa:
Ce am învățat ca român care lucrează în Africa
Cocaina săracului câștigă tot mai multă popularitate în Africa de Sud
Noile rute ale cocainei distrug Africa de Vest