Foto

Fotografiile astea de la comemorarea Colectiv îți arată cât de ușor uităm o tragedie

La comemorare au participat câteva sute de persoane.

de Alex Mihăileanu
01 Februarie 2016, 11:45am

Îmi propusesem, în zilele dinaintea Crăciunului, ca pe 30 decembrie, în ziua în care se împlineau două luni de la tragedia din Colectiv, să merg acolo, să văd cine, printre pregătirile de Revelion, îşi mai aduce aminte să aprindă o lumânare. N-am mai reuşit, dar am fost pe 30 ianuarie, la împlinirea a trei luni.

„Au venit mai mulţi oameni în decembrie", mi-a spus Cristina Hurdubaia, fost ziarist şi actual voluntar în povestea asta complicată post-Colectiv. Şi o cred, pentru că sâmbătă, în răstimpul celor două ore în care am îngheţat în piaţeta de lângă Maternitatea Bucur, nu s-au perindat mai mult de două sute de oameni.

„Păi, ce mai e de văzut acolo?", m-a întrebat taximetristul care m-a dus la Colectiv. „Oricum nu mai produce nimic Pionierul, acolo ar trebui demolat tot şi făcut un parc". Şi-mi pare că are dreptate. La Pionierul, nu mai e nimic de făcut. Spaţiul acela are, acum, o însemnătate diferită şi dureroasă pentru multă lume.

Nu intru în detalii birocratice legate de costurile demolării sau despre despăgubirea proprietarilor, dar piaţeta aia are aerul de loc blestemat, cu o încărcătură emoţională puternică. Oricum, acolo nu va mai face nimeni, vreodată, vreo afacere, iar un parc e o idee bună. Un parc cu o placă comemorativă pe care ar putea să scrie aşa: „Aici au murit 63 oameni din cauza indiferenţei, ignoranţei şi nepăsării autorităţilor române".

Sâmbătă, la Colectiv s-au adunat prieteni şi familii ai victimelor. Ba au venit şi câţiva dintre cei răniţi, cu arsurile de pe mâini acoperite de mănuşi sau de bandaje.

N-are cum să nu te mişte imaginea părinţilor sau fraţilor celor care, acum, se regăsesc în fotografiile în faţa cărora se aprind lumânări sau pe afişele printate şi lipite pe uşa de termopan din dreapta porţilor metalice.

În acelaşi timp, realizezi că, încet-încet, suferinţa se transformă în amintire. Iar amintirea unei întâmplări oribile se transformă în comemorarea şi, mai ales, rememorarea amintirilor frumoase care, prin repovestire, stârnesc râsete zgomotoase. Rănile se cicatrizează, indiferent de felul lor, că-s arsuri pe piele, sau că-s arsuri adânci în mentalul colectiv. Şi oricât de clişeic sună, cicatricea aia rămâne să-ţi amintească, chiar dacă durerea se estompează în timp.

Şi totuşi, există o doză de ironie în întâmplarea de sâmbătă. Cele trei stingătoare plasate lângă gard, la un metru de lumânări, şi mutate ulterior de pompierii prezenţi la datorie, sunt exact simbolul nepăsării celor de la ISU. Sunt un reminder al durerii în fund de dinaintea incendiului şi al durerii fizice şi sufleteşti de după.

La fel cum autobuzul RATB parcat lângă, deşi nu are nicio doză de simbolism, spune un adevăr dureros, prin marcarea atât de vizibilă a unei dotări care ar trebui să fie standard, acel „Aer condiţionat" atât de vizibil şi de ironic.

După trei luni, ce-am reuşit să schimbăm, în afară de un guvern? Concret, ce s-a schimbat în legislaţie şi în procedurile ISU? De fapt, după trei luni, cât ne mai pasă de schimbări? Şi cât ne mai pasă, în general, de noi?

Cine ţine socoteala şi cât ne mai doare pe toţi ceilalţi, dintre zecile de mii care am ieşit în stradă, dar care n-am mai trecut măcar să aprindem o lumânare? Ne mai pasă, ori deja am închis subiectul?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte despre tragedia de la Colectiv:
Am aflat cum se vor recupera supraviețuitorii incendiului de la Colectiv, de la psihoterapeuți
Fotografiile de la concertul pentru Colectiv îți arată cum se îmbină tristețea cu fericirea
Cum ne-a transformat tragedia de la Colectiv într-o comunitate