Zece zile de meditaţie în tăcere îţi dau halucinaţii ca pe trip şi fantezii cu căţei

Când te înscrii la un curs de Vipassana, trebuie să semnezi un formular în care scrie că n-o să pleci. Când ajungi acolo te întreabă aceeaşi chestie, iar apoi, când ai despachetat şi îţi bei ceaiul de plante în cantină, te întreabă din nou dacă eşti într-adevăr pregătit să rămâi pe toată durata cursului şi să respecţi toate regulile cu stricteţe. Dacă eşti mai sensibil, ajungi să crezi că nu eşti dorit acolo.

Regulile sunt simple: Trebuie să meditezi în jur de zece ore pe zi. N-ai voie să vorbeşti, să citeşti, să-ţi foloseşti telefonul, să fumezi, să îi priveşti pe ceilalţi participanţi în ochi sau să te masturbezi şi nu poţi să pleci până-n dimineaţa celei de-a 11-a zi. Nici n-ai voie să omori pe cineva.

Pe profesorul nostru îl chema Davide şi seamănă cu Buddha. Era rotunjor şi dolofan şi avea zâmbetul ăla permanent pe faţă, iubit deopotrivă de evlavioşi şi de drogaţi. Îi măsura pe toţi din privi şi căuta semne de îndoială. Zâmbea când nu vedea niciunul, ne cerea să îi predăm telefoanele, carneţelele, portofelele (am încălcat regula asta şi nu i l-am dat), apoi putea să înceapă cursul.

Vipessana e un fel de puşcărie mută în care intri din proprie iniţiativă. Cât eşti acolo duci o viaţă de călugăr, adică nu munceşti şi nu te distrezi. Respiri, înghiţi şi te pişi când îţi vine, astea-s singurele tale responsabilităţi.

Perioada minimă e de zece zile, dar cei care meditează pe bune stau chiar şi 90 de zile. Tehnica a fost inventată de insuşi Buddha, acum mai bine de 2500 de ani, dar s-a pierdut până-n anii 1950. În anii '70, au început să apară centre Vipassana în California şi-n Europa care ofereau oamenilor şansa să-şi schimbe viaţa. De exemplu, John Frusciante s-a lăsat de heroină după un curs de Vipassana.

În urmă cu vreo jumătate de an, m-am apucat de droguri psihedelice, pentru că era distractiv, dar şi pentru că vedeam că au un efect terapeutic. Când am auzit că meditaţia poate avea un efect asemănător, am găsit un curs de zece zile intens de meditaţie în tăcere, pe care îl puteam urma în Italia. Lista de aşteptare e dovada popularităţii de care se bucură: M-am înscris acum şapte luni şi abia ce-am intrat pe poartă. Când mi-a venit rândul, mi-am activat mesajul automat de „plecat de la birou" pe mail, mi-am mai dat o dată drumul în cearşafuri şi m-am îmbarcat în avionul spre Toscana şi tăcerea deplină.

Prima zi de Vipassana e o iluzie, pentru că încă ai voie să vorbeşti şi să socializezi. Femeile şi bărbaţii, vreo 80 la număr, stau jos, vorbesc şi mănâncă supă într-o cameră mare de relaxare. Se aud râsete şi se flirtează un pic. A doua zi, o lovitură puternică de gong se aude la patru dimineaţa şi mergem în beznă până-ntr-o sală de meditaţie, unde bărbaţii şi femeile sunt separaţi cu cruzime.

Sunt repartizat într-o cameră cu cinci băieţi pe la vreo 20 de ani care, dacă e să mă iau după hainele şi taliile lor îndesate, sunt italieni. Dar nu-s sigur, pentru că în afară de sforăielile din timpul nopţii, n-avem voie să vorbim între noi. Îi ştiu şi după miros, pentru că de-obicei pe perioada cursului porţi aceleaşi haine în fiecare zi, şi dormi în hainele alea pentru că noaptea se face frig şi pentru că ni se spune să economisim apă, iar duşurile zilnice nu înseamnă mai mult decât câţiva stropi de apă pe faţă. Uneori mirosul e călduţ, alteori prăfuit şi din când în când aduce a picioarele unui câine ud care-a adulmecat o zi întreagă bălegar de vacă.

La început, cea mai nasoală parte e că trebuie să stai nemişcat. Îţi dau o singură pernă şi o pătură şi se aşteaptă să stai acolo cu picioarele încrucişate, oră după oră, toată ziua. Te doare spatele, genunchii îţi iau foc, iar noada (osul ăla de care-ţi aminteşti doar când aterizezi pe el de la înălţime) începe să pulseze sub tine. După poziţia corpului, cea mai grea parte din Vipassana e timpul. Corpul se fărâmă sub tine, în timp ce tu stai acolo şi aştepţi să treacă minutele, ca să poţi să-ţi întinzi picioarele şi să bei pe fugă un ceai. Am un ceas la mână. De fiecare dată când deschid ochii şi mă uit la el, nimic nu s-a schimbat. Jur că-i stricat. Îl dau jos, scot bateria, suflu, frec bateria de braţ, o pun la loc şi aştept. Ceasul funcţionează perfect. Timpul e, de fapt, cumva stricat.

În seara aia, merg la culcare şi-mi strecor pe furiş telefonul, dar n-am semnal. Îmi promit că mâine, în loc să merg în sala de meditaţie la patru dimineaţa cu toată lumea, o să ies, o să escaladez un deal şi-o să găsesc semnal.

Dar dimineaţa următoare sunt mult prea năucit ca să plănuiesc vreo ieşire. Sună gongul şi înainte să apuc să mă dezmeticesc, o altă zi de tortură mă aşteaptă, pentru că stau deja cu picioarele încrucişate pe pernă, înconjurat de ceilalţi care meditează şi ascult instrucţiuni despre cum să-ţi controlezi respiraţia.

Pe locul de lângă mine stă un bărbat mai în vârstă. Poartă un hanorac roşu ţipător, inscripţionat pe mânecă: Surf, Life, Love. Est. 1987

Ca să treacă timpul mai repede, transform inscripţia într-un cod, unde fiecare literă reprezintă poziţia sa numerică din alfabet, plus unu. Deci Surf e 19, 21, 18, 6. Şi 1987 e A, I, H, G. Fac asta toată ziua şi, deşi timpul nu trece mai repede, transform toate numerele şi literele pe care le văd. Până la lăsarea nopţii, sunt mai convins ca niciodată că o să plec. Următoarea dimineaţă sigur o să-mi duc telefonul până-n vârful unui deal, să-mi contactez prietenii, să plec, să beau vin, să mănânc mozzarella, să vorbesc, să mă masturbez şi să trec printr-o aventură în Italia.

Când mă trezesc dimineaţa următoare, sunt pregătit de luptă. Îmi pun jacheta şi mă furişez pe lângă ceilalţi, sar gardul pe care am promis că n-o să-l trecem niciodată şi fug spre deal prin iarba înaltă şi umedă. Primul lucru pe care-l observ e cât de inerte îmi sunt picioarele, după ce-am stat în poziţia aia două zile. Genunchii fac un zgomot asemănător unor mânere vechi. Coapsele încep să mă doară după doar câţiva paşi. Când ajung într-un final în vârful dealului, semnalul e atât de prost că doar Whatsapp funcţionează. Îi trimit un mesaj prietenei mele Andrea:

Mâine plec. Pot să stau cu tine?

Odată ce-am trimis mesajul, mă simt uşurat. Cobor dealul şi mă întorc la culcare. La micul dejun, beau nes şi mănânc terciul rece cu ifosele unui om care ştie că de mâine nu va mai pune gura decât pe croissante şi cappucino. Şi, când gongul sună un pic mai târziu în ziua aia, merg până la sala de meditaţie, urc cele 49 de trepte (le-am numărat şi pe-astea) şi mă aşez cu calm lângă bărbatul cu hanorac roşu. Încep instrucţiunile: Concentrează-te pe respiraţie. Doar că de data asta, pentru că decid că n-are rost să mă opun unei chestii pe care o voi abandona oricum, fac ce mi se spune. Închid ochii şi mă concentrez pe respiraţie. Mă concentrez atât de tare că simt că-mi cade capul.

Doar că, nu-i vorba de cap, ci de o schimbare care s-a produs în el. În secunda doi, camera a devenit uimitor de tăcută. Spun uimitor, pentru că de fiecare dată până acum erau măcar doi care tuşeau, strănutau sau horcăiau. Dar acum era o tăcere de mormânt. Capul îmi cobora un pic mai jos şi apoi mi s-au aprins tot felul de lumini pe creier. Vedeam forme, ca nişte mandale, după care vedeam rachete şi o bubuitură mare luminoasă care era atât de puternică, că trebuia să-mi deschid ochii. Mi-am pierdut echilibrul, am alunecat de pe perne şi am căzut peste tipul în hanorac roşu de lângă mine.

„Scuze," îi spun din reflex, iar el se uită la mine cu ochi blânzi şi îmi face semn să tac.

Când eşti la curs, în caz de urgenţă, ai voie să vorbeşti cu Davide, profesorul care se ocupă de Vipassana. Am mers până-n cămăruţa lui. Stătea pe un tron alb, înalt şi plin de perne. Te aşezi în faţa lui pe jos şi te simţi instant ca un copil mic la mall, care a stat 40 de minute la coadă să-l vadă pe Moş Crăciun.

„Davide", spune eu, „Tocmai m-am tripat ca naiba."

„Ma che?" spune Davide.

„Am halucinat. În sala de meditaţii. A fost atât de tare că am căzut de pe pernă. Ce înseamnă asta?"

„Înseamnă că a început să funcţioneze," a spus Davide şi m-a trimis la loc.

Aveam pauză de prânz. Prânzul era mereu foarte simplu la Vipassana: vegan, cu foarte puţină făină, dar era singurul moment din toată ziua, când aveai ceva de făcut, aşa că entuziasmul pe care-l simţi când se apropie e uriaş. Meniul e cam acelaşi în fiecare zi: orez, legume, supă şi câteva verdeţuri, urmate de fructe. Mâncam în tăcere. Vizavi de mine era un tip într-un poncho care mânca o banană cu furculiţa şi cuţitul. La trei scaune de el, cineva ţine o foaie de salată în lumină şi-o lingea. Gura mea era plină cu linte rece. Închideam ochii şi imaginile în formă de mandala reapăreau în colţul ochilor ca nişte pene care ies dintr-o pernă. Orice-aş fi făcut, am reuşit să accesez o parte din creier pe care neurochirurgii ar putea s-o numească „droguri gratis."

M-am întors în sala de meditaţie şi îmi controlam din nou respiraţia. De data asta, simţeam cum electricitatea îmi trecea prin braţe. Burta îmi ghioţăia şi o bulă de aer a călătorit din stomacul meu, mi-a trecut prin gât şi a ieşit prin vârful capului ca un cutremur. E ca şi cum eram pe ecstasy, dar fără muzică, dans, fumat excesiv şi nu făceam nimic altceva, decât să închid ochii şi să mă concentrez.

Am decis să rămân. Era o chestie prea tare ca s-o ratez. În noaptea aia, în timp ce ne întoarceam în dormitoare, m-am furişat din nou, am mers până pe deal şi am trimis un alt mesaj.

Anulează planul de salvare. Tutto bene.

În pat, am închis ochii şi am avut trip după trip până dimineaţa.

Dar ziua următoare era una tristă. Bătrânul cu hanorac roşu a plecat. Nu era în sala de meditaţie lângă mine. În locul lui, era o pernă şi mirosul subtil rămas în urma fundului care stătuse timp de trei zile acolo. Am închis ochii, m-am concentrat pe respiraţie şi aşteptam halucinaţiile frumoase şi adrenalina care să-mi zbârlească pielea. Dar nu se întâmpla nimic. Nici nu puteam să mă concentrez. Din nu ştiu ce motiv, nu puteam să mă gândesc decât la sex. Am stat acolo în linişte şi m-am gândit la fiecare femeie cu care m-am culcat şi-mi imaginam toate partidele în timp real. Trebuia să-mi acopăr erecţia cu o pătură. După pauză, fanteziile continuau. Nu puteam să fac nimic să scap de scenele de sex din capul meu. Nu-s prea atractive şi majoritatea implică saltele rupte şi beţie, în nişte camere cu postere prinse de tapet cu piuneze.

Un prieten, care a mai făcut cursuri Vipassana înainte, mi-a spus să am grijă de asta. De fapt, ăsta e motivul principal pentru care separă sexele.

După pauză, m-am întors în sală. De data asta, eram hotărât să nu mă gândesc la sex. Voiam să halucinez din nou. Determinarea aia schimbă ceva, dar nu aşa cum mi-am dorit. Acum mă gândeam la sexul cu bărbaţi. Tipi cu barbă şi păr pe piept. Dup-aia, părul de pe piept se transforma în păr de câine şi îmi apăruse o imagine cu câinele vecinilor, îl chema Rascal şi era o chestie flocoasă şi galbenă. Rascal se urca pe pieptul meu, scotea limba, iar eu aveam o erecţie, aşa că m-am ridicat, mi-am aruncat pătura pe jos şi am ieşit din sală înspre lumina zilei.

Era o zi frumoasă de primăvară târzie în Toscana. În valea de dedesubt, erau fermieri care împingeau tractoare prin bălegar proaspăt şi femei bătrâne care culegeau mentă de pe marginea dealului, iar eu realizasem că patru zile de meditaţie intensă mi-au arătat că-s nimfoman sau m-au transformat într-unul.

M-am dus să vobesc cu Davide.

„Da?"

„Davide, ceva nu-i OK. Ieri eram euforic, iar astăzi sunt prins într-o lume depravată sexual."

„Deprivazione?" spunea el.

„Si," i-am răspuns. „E oribil."

„Legea efemerităţii," a continuat Davide, „nimic nu durează o veşnicie. Asta-i învăţătura Vipassanei."

„Deci mâine nu va mai fi la fel?"

„Nimic nu durează o veşnicie," a explicat Davide şi a zâmbit din nou.

I-am mulţumit, apoi am recitat o serie de numere şi mă întreb dacă Davide avea dreptate şi dacă mă voi mai întoarce vreodată la fanteziile sexuale cu toate fiinţele care au gaură sau la o vreme în care nu transformam toate literele în cifre. Ne-au dat paste penne la cină. Sute de particule de ulei mă priveau. Le mâncam cu o erecţie.

În cea de-a cincea zi, a plecat altcineva. Unul dintre italienii grăsuţi din camera mea. M-am întors după o dimineaţă de meditaţie şi am văzut că patul îi era aranjat şi lucrurile lui au dispărut. Sforăitul lui era ca un motoraş şi mirosea a cauciuc vechi şi talc. Dumnezeu ştie cum îl chema, dar o să-mi lipsească.

Să-mi încrucişez picioarele în sala de meditaţie era la fel de comod cum e să-mi scot aşchii, iar fanteziile sexuale îngrijorătoare continuau, deşi eram uşurat că nu mai includeau animale sau bărbaţi păroşi. Nici halucinaţiile nu se întorceau. Aveam senzaţia că am ajuns de unde-am plecat. În ziua aia, după prânz, am fugit din nou pănâ pe deal şi am trimis încă un mesaj.

Plec. De data asta pe bune. Ne vedem curând. Un bacio.

Am coborât şi am mers să vorbesc cu Davide. Ne tutuiam deja. Am intrat în cămăruţa lui şi m-am aşezat cu picioarele încrucişate în faţa tipului, dar înainte să încep să vorbesc, îmi arată înspre picior.

„Uite."

Mi-am suflecat pantalonii şi am văzut o căpuşă mică. Dealul nostru se află pe teritoriul căprioarelor. Sunt semnale de atenţionare, pe care le-am transformat de mult într-un cod, care-ţi spun să nu mergi prin iarba înaltă. Davide s-a aplecat şi mi-a scos căpuşa cu o măiestrie impresionantă. O ţinea în palmă şi mi-o arăta. Căpuşa sigur avea o gaură, dar nu simţeam nicio dorinţă sexuală faţă de ea. Printr-o singură mişcare, Davide m-a salvat de boala Lyme şi mi-a vindecat depravarea sexuală care escalada rapid.

„Ce întrebare aveai?"

Nu i-am răspuns nimic.

După toate astea, ştiam că trebuie să rămân. În zilele şapte şi opt, am mers la fiecare şedinţă de meditaţie, chiar şi la cele opţionale. Meditam în timpul liber şi meditam chiar şi înainte de-a mă culca. O făceam de parcă era un sport, meditaţie de competiţie, primul care se transformă într-o bilă de lumină câştiga.

Plouase în timpul acelor două zile şi poate că era de vină vremea sau faptul că de la brâu în jos am putrezit cu toţii într-un chin lent, dar oamenii se purtau ciudat. Un puşti italian din camera mea le vorbea obiectelor. Noaptea ajungea în pat şi spunea „ciao latte" şi dimineaţa când se încălţa, îşi încuraja pantofii cu „andiamo." Un alt tip a apărut în sala de meditaţie cu pantalonii de trening puşi invers şi partea superioară a bucilor la vedere. Şireturile îi atârnau peste cur ca o pisică cu două cozi. Tot în ziua aia, ceva mai târziu, o femeie din cealaltă parte a sălii a început să sforăie. Un profesor a sculat-o, dar ea continuă să adoarmă. Nimic nu putea s-o ţină trează, nici măcar durerea din picioare, foamea sau oboseala care vine din lipsa de ocupaţie.

În noaptea aia, am părăsit sala de meditaţie şi ne-am plimbat pe deal, înainte să ne întoarcem în dormitoare. Era o noapte înstelată şi luminoasă. Una dintre stele a căzut de pe cer şi a lăsat o dâră în urma ei. Era cea mai luminoasă stea căzătoare pe care-am văzut-o vreodată. Nimeni nu a spus „wow."

În cea de-a opta zi, m-am sculat înainte să sune gongul şi am mers în sala pustie de meditaţie ca să meditez. Zici că picioarele mele erau de cretă. Fundul mă durea de parcă m-ar fi lovit cineva foarte, foarte tare. Spatele mi se încovoia de durere. Îmi controlam respiraţia. Eram atent la senzaţiile mărunte care îmi treceau prin corp. Le examinam ca un chirurg, aşa cum spun instrucţiunile şi apoi ceva minunat şi neaşteptat s-a întâmplat. Valuri mici, care se mişcau precum nişte eşarfe lungi de mătase, îmi traversau membrele inflamate. Îmi simţeam corpul incredibil de uşor. Fundul mi-era amorţit. Poate s-a dizolvat în perna de sub mine. Umerii îmi cădeau şi o energie puternică mă lovise brusc în stomac, apoi în craniu, după care se revărsase asupra mea ca nişte găleţi cu apă caldă şi mătăsoasă. Aveam senzaţia că levitam, că mi-am depăşit corpul şi mi-am lăsat în urmă oasele şi carnea. Toate astea continuau în următoarea oră şi, când gongul a sunat de prânz, nu m-am ridicat, nu mi-am întins picioarele, ci am rămâs acolo şi am plâns.

Bhang Nana e termenul pe care profesorii de Vipassana îl folosesc pentru a descrie dezintegrarea corpului. E o experienţă extrem de puternică prin care treci de orice durere corporală. Şi cam aşa mi-am petrecut a noua şi a zecea zi, într-un fel de stare suspendată de senzaţii exacerbate şi foarte multe lacrimi.

Când Davide ne-a spus că-i OK să vorbim din nou, am mers până pe deal şi ne-am uitat unii la alţii de parcă tocmai am fi ieşit din comă. Cineva şi-a făcut curaj şi a spus „buno giorno," după care logoreea italienilor a intrat în joc şi a început pălăvrăgeala.

Se pare că unii n-au simţit mare brânză. Raphael, tipul care vorbea cu obiectele, mi-a spus că n-a avut nicio viziune, nicio senzaţie catifelată, doar un cur amorţit timp de zece zile.

„Atunci, de ce n-ai plecat?"

„Mâncarea şi încă un bilet de tren ar fi costat prea mult."

Cu două ore înainte de plecare, li s-a dat voie bărbaţilor şi femeilor să se reîntâlnească. Dar două ore nu erau de-ajuns. Toată lumea era atât de excitată, că dacă ne-ar fi lăsat mai mult timp, mănăstirea noastră liniştită din Toscana s-ar fi transformat într-un bâlci BDSM.

E frumos în Toscana. Poate că-i unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa. În tren, pe drumul spre aeroport, am avut senzaţia că treceam prin grădina Edenului, deşi singura grădină a Edenului pe care o ştiu e o florărie în apropierea Dublinului, unde se vând trandafiri de plastic.

În aeroport, mă uitam la nişte imagini cu cutremurul din Nepal şi nu mă puteam opri din plâns. O femeie s-a apropiat şi m-a întrebat dacă-s OK. „Ai pierdut avionul?" Mă uitam la dinţii ei proeminenţi. Îi atârnau deasupra buzei ca nişte plăci de faianţă. Mă gândeam la cât de greu trebuie să-i fi fost în adolescenţă şi chestia asta mă facea să plâng şi mai tare. Lacrimile continuă de parcă valul constat de erecţii s-a transformat într-o formă de ejaculare optică sauo reînviere a compasiunii, aşa cum o numesc cei care practică Vipassana.

Cele zece zile de tăcere în care am învăţat să meditez au fost o experienţă frumoasă în cele din urmă, în ciuda durerilor de fund, genunchi şi şolduri şi chiar dacă era cât pe ce să iau boala Lyme.Vezi lucrurile mai clar când te întorci în lumea reală. Durerea şi plăcerea sunt temporare şi ideea de bază e că n-o să atragi decât tristeţe dacă fugi după oricare dintre cele două. Şi, chiar dacă toate astea sună ca nişte reguli simple, asta nu înseamnă că-i uşor să le pui în practică. Timpul ăla petrecut într-un spaţiu închis, în care m-am concentrat pe filosofia asta, are efectul de-a o transforma în felul tău propriu de-a vedea viaţa. Devine caracteristică ţie, exact ca accentul pe care-l ai, felul în care mergi sau dinţii proeminenţi ai acelei femei. Aşa că, atunci când viaţa ia o turnură nasoală, îţi aminteşti de durerea pe care-ai simţit-o în timpul cursului de Vipassana şi ştii că poţi să alegi între a te stresa din cauza asta sau să mergi mai departe.

Pe termen scurt, cred că Vipassana a avut efectul de-a încetini timpul, probabil pentru că în zilele imediat următoare cursului nu te mai stresezi aiurea şi aşa ai mai multe ore libere la dispoziţie. În plus, e mult mai uşor să iei decizii. Oricât de stupid ar suna asta, corpul tău îţi spune de fapt ce să faci, pentru că ai reuşit să întri într-o legătură profundă cu el.

Cât despre toate deviaţiile alea sexuale, tot ce pot să zic e că n-am simţit nimic nici la primul şi nici la al doilea bărbat gay cu barbă zărit. La fel şi cu Rascal. L-am pupat pe cap şi basta.

Traducere: Alice Yehia

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre meditaţie:
Şamanii ayahuasca te pot ucide în concediu Melodia lui Miley Cyrus despre peştele ei mort e o meditaţie incredibilă asupra morţii Cel mai liniştit loc din lume m-a panicat la maximum