M-am dat turistă străină în București și un paznic m-a îndrumat către un metrou imaginar

Se urcă în autobuz cu un pix și un carnețel în mână și-o întreabă pe tipa din primul scaun unde să coboare dacă ea și prietena ei vor să ajungă în centru. Le explică, într-o engleză chinuită, că Universitatea e stația lor, i-o scrie în carnet și-i zice să urmărească afișajul electronic. Dar nu știu nici cum să valideze cardurile cu călătorii, așa că le validează ea.

Două turiste stau acum cu ochii pe afișajul din 783, în speranța că nu-și ratează stația. S-au urcat de la aeroport, n-au smartphone sau vreo hartă care să le ghideze, așa că drumul lor până la cazare se bazează pe instinct, pe celebra amabilitate a românului și pe engleza celor de la ghișeele de bilete.

Anul trecut, prin București au trecut peste două milioane de turiști, dintre care mai bine de 500 000 au rămas pe aici, iar Primăria vrea să atragă și mai mulți. Pentru asta, Consiliul General al Municipiului București aprobă proiecte precum „Bucureștiul Destinație Turistică”, care ar trebui să transforme Capitala în micul Paris, dar în care nu găsești nici măcar o acțiune concretă în sensul ăsta. Și dacă asta nu-i suficient, Firea tocmai a mărit bugetul Companiei Municipale Turistice, pentru a crea centre de informare turistică.

În timpul ăsta, în autobuze nu există instrucțiuni de validare a cardului, în engleză, în stații nu găsești harta STB (fostul RATB), iar cu cei de la casa de bilete te înțelegi prin semne dacă nu știi română. Ca să nu zică doamna Primar că vin cu critici fără dovezi, am umblat cu transportul în comun și am vorbit engleză, să văd cum se descurcă un turist prin București.

Tipa de la bilete lipește de geam două degete și repetă obsesiv „press” încercând să îmi explice cum să validez cardul pentru două persoane. Mă urc în autobuz și caut orice afiș pe care să scrie ceva în engleză, fie că sunt instrucțiuni pentru validarea cardului de călătorii, valoarea amenzii sau numărul la care poți trimite SMS pentru o călătorie, dar e doar un „I love you B” scris cu carioca.

Și când pierd orice speranță, undeva înainte de Victoriei, șoferul dă play instructajului audio în engleză, în loop. A trecut o oră de când a pornit autobuzul, e plin de oameni care fac naveta Otopeni – București, cei câțiva turiști care s-au urcat de la Aeroport și-au validat deja cardurile și oricum n-ar mai auzi instrucțiunile, pentru că lumea vorbește mai tare, ca să le acopere.

Apropo, pentru autobuzele care duc la Aeroport, biletul costă 3.50 lei, cu 2.20 lei mai mult decât unul obișnuit, deși nu există spațiu special pentru bagaje sau, de multe ori, spațiu în general.

Ies din metrou, la Universitate, cu gândul să trec pe la INFO point-ul din pasaj, pentru o hartă și apoi să descopăr cum ajung la gară sau înapoi la aeroport. Mă uit în toate direcțiile, pe peron, după un indicator pentru pasaj și, când nu găsesc, mă bazez pe știința mea de fată născută și crescută în București. Ajung sus, o iau înainte pe coridor, e întuneric și gol, lipsesc magazinele și nu apare ieșirea spre pasaj. Am luat-o greșit, așa că fac dreapta împrejur.

În pasaj, intru în magazinul înghesuit de vederi, magneți și căni tricolore, îi dau „hello” tipei și-o întreb de hartă. Se uită la mine: „what?”. „Map”, îi răspund, dar ne înțelegem abia când îi desenez cu mâinile în aer un pătrat imens pe care trasez cu degetu’. Mă trimite lângă, într-o sală goală, cu un birou din spatele căruia văd doar un smoc de păr. Reiau salutul, întreb de hartă și-o primesc instant. Îl întreb de o hartă a transportului de suprafață, dar așa ceva nu există, s-o folosesc pe asta de metrou.

O folosesc, dar mă uit la ea ca bou’ în calendar, că legendele sunt doar în română și văd linia de metrou spre aeroport, dar n-am cum să știu că ea e imaginară. Ș-acum începe distracția. Cobor la casierie și mă ia în primire paznicul, pe care îl întreb de unde iau metroul spre aeroport.

În 2010, România a semnat un acord cu Japan International Cooperation Agency (JICA), prin care ei ne dau un împrumut de 320 de milioane euro, pentru co-finanțarea Magistralei 6, care ar conecta centrul Capitalei cu aeroportul. În a doua jumătate a lui 2017, când perioada de rambursare către japonezi începuse deja, statul și-a dat seama că trebuie să solicite fonduri Comisiei Europene pentru lucrare. După un du-te-vino cu Comisia, care a zis că traseul e prea lung și costurile prea mari, România încă mai are câteva explicații de dat. Teoretic, magistrala ar trebui să intre în construcție anul ăsta. Practic, ea rămâne o linie punctată pe harta Metrorex.

Paznicul nu știe asta și cu degetul pe hartă tot zice „cum să-ți explic eu, nu știu cum se zice”, încearcă prin semne să-mi arate că fac stânga spre Gară, apoi dreapta spre 1 Mai și pe urmă mă urc în metroul de aeroport. Bingăne două cuvinte în italiană, un „how to say”, mai un semnal cu mâinile, până mă trimite la casieriță. O întreb și pe ea cum e treaba cu linia punctată și-mi arată un x cu degetele, „don’t exist, just bus”. Și autobuzul ăsta de unde îl iau, întreb. Răspunsul e scurt: un bilet pe care scrie 783, o mână îndreptată spre tavan, urmată de o privire hotărâtă.

Există, ignorate de pasageri, automate pentru bilete, cu care interacțiunea ar fi mai scurtă, dar nici ele nu au descoperit engleza. Nu dau nici rest. Și poate limba n-ar mai fi o barieră dacă ai putea urmări harta Metrorex pe peron, dar nici ea nu se găsește.

După vreo jumătate de oră de confuzie la metrou, urc la suprafață. Din pasaj, aleg o ieșire la plesneală și caut o casă de bilete, ca să îmi iau bilet pentru linia 362. De autobuzul ăsta habar n-aveam, dar mi-a zis cineva că face un tur al muzeelor. Când o întreb, tipa de la bilete îmi pune în față pliantul cu Bucharest City Tour, autobuzul ăla mare și roșu. No, no, îi zic de 362 și îmi dă o hartă pe care scrie „Bucharest cultural itinerary”, cu traseul și stațiile autobuzului. Scot banii să îmi cumpăr bilet, dar nu pot lua de la ea. Îmi face semn că stația e la spitalul Colțea. În stația de la Colțea, 362 n-apare pe nicio plăcuță, așa că scot harta și mă duc după ea în stația de la Rosetti. 362 n-apare pe nicio plăcuță. Cică trece o dată la 45 de minute, dar oamenii din stație nu l-au văzut până acum. Mă plimb, după hartă, prin toate punctele din jurul Universității în care ar fi stație, dar renunț după vreo 40 de minute de umblat în cerc.

Mă proptesc într-o stație și mă uit la autobuzele și troleele care trec. Scrie pe toate destinația finală, dar habar n-ai pe care să-l iei dacă te oprești undeva pe drum. Mă gândesc la toți străinii care se cazau în apartamentul meu de pe Airbnb și la cât de mult mă enervau când îmi trimiteau mesaje în care mă întrebau cum să ajungă la adresă, la ce stație să coboare, în ce bus să se urce, dacă pot să vin după ei. Mulți dintre ei nu-și foloseau telefoanele și Google Maps-ul, obișnuiți de prin alte capitale că te poți descurca doar cu hărțile din mână și alea din stații.

Consiliul General al Muncipiului București, cu Gabriela Firea în frunte, a aprobat în august proiectul Bucureştiul digital, care cuprinde, printre altele, un sistem digital de informare a cetățeanului, în stații, despre când îi vine autobuzul și care se va conecta la o aplicație în care poate vezi și traseul. Proiectul ăsta valorează 161 de milioane lei și a fost pasat Companiei Municipale Tehnologia Informației. Compania asta, una dintre cele 22 înființate de Firea, a început să preia mai toate proiectele de mentenanță colectivă și predictivă pentru echipamentele hardware, soluții și aplicații software, dar nu știm ce a făcut până acum. Așa că digitalizarea transportului în comun rămâne un vis, iar turistul rămâne la mâna destinului atunci când vrea să ajungă undeva.