O să încep cu o informație inconfortabilă: în luna octombrie a anului trecut, am încercat să mă sinucid. N-am reușit. O săptămână mai târziu, am încercat din nou și am dat iar greș. Pentru mine, aceea a fost ziua în care lumea a început să se fărâme. Nu mai pot scăpa de sentimentul de disperare. Mi-am pierdut interesul pentru toate lucrurile care îmi plăceau. M-am izolat de lume și mi-am neglijat responsabilitățile la job. Alcoolul mi-a fost singurul prieten.
A doua și apoi a treia șansă la viață pe care le-am primit nu m-au ajutat să apreciez mai mult viața. M-am adâncit tot mai mult în groapa deprimantă pe care mi-am săpat-o singur. Am început să iau tot mai multe benzodiazepine, până când corpul meu s-a obișnuit prea tare cu ele și nu mai aveau niciun efect. Odată, am luat 15 pastile doar ca să simt efectul pe care îl doream. Am simțit că am niște frunze subțiri în loc de mușchi. Nu mă mai puteam ridica în picioare.
Atunci a avut loc marea schimbare. Am avut impresia că viața mea e o copie după personajul lui Bradley Cooper din Limitless. Dozele mari de sedativ nu mă mai slăbeau, ci îmi deschideau mintea. N-am mai avut probleme cu insomnia. Am devenit tot mai creativ la muncă și mai vorbăreț. Nu mai puteam fi oprit. O vreme, echilibrul fragil dintre consumul de alcool și medicamente m-a ajutat să trăiesc normal.
Depresia e foarte răspândită în lume, dar aici în Indonezia nu se vorbește despre asta. Zece procente din populația totală, aproximativ 2,5 milioane de oameni, suferă de depresie din diverse motive. Depresia e una dintre principalele cauze pentru sinucidere și, conform World Health Organization, pe glob are loc o sinucidere la fiecare patruzeci de secunde.
Eu sunt unul dintre milioanele de indonezieni care se luptă cu depresia, dar înainte de 2014 nu știam nimic despre asta. Nu știam că o să ajungă să-mi controleze viața. Nu m-am gândit că mi s-ar putea întâmpla așa ceva vreodată.
Să mergem un pic înapoi în timp, la perioada de după nunta mea. Eu și soția mea am fost binecuvântați cu un copil. Știam că trebuia să fiu fericit. Dar după nașterea fiicei mele, ceva a început să mă bântuie. Atunci n-am putut să-mi tratez depresia cu benzodiazepine. După arestarea unui actor indonezian, care avea în posesie treizeci de pastile cu benzodiazepine, farmaciile n-au mai avut voie să le vândă fără rețetă. Pe piața neagră, dealerii au început să le vândă mai scump, odată cu creșterea riscurilor. Nu mi le-am putut permite. Mă simțeam gol pe dinăuntru.
Am hotărât să merg la un psihiatru abia după ce am avut o cădere nervoasă la muncă. Știam foarte bine de la prietenii mei cât de greu e să primești un tratament corect pentru probleme mintale în țara noastră. Nu e ușor să găsești psihiatrul potrivit și să iei antidepresive fără să devii dependent de ele. Dar de data asta n-am lăsat poveștile prietenilor să mă descurajeze. După mai multe vizite prin spitale care n-au avut niciun sens, am contactat o clinică psihiatrică din sudul Jakartei.
Nu era un loc elegant, dar auzisem multe lucruri bune despre el. M-am prezentat și mi s-a spus să aștept. Asistenta, subțirică și îmbrăcată în hijab, mi-a recomandat să mă așez și să mă relaxez.
„Cum vă simțiți? Sunteți trist?”, m-a întrebat în timp ce lua notițe pe o foaie de hârtie.
„De unde știți?”, am întrebat-o.
„Se vede pe fața dumneavoastră”, mi-a răspuns.
Mi s-a părut ciudat ca o necunoscută să își dea cu presupusul atât de direct despre sentimentele mele. Și nici măcar nu mă simțeam trist, doar amorțit. Mă simțeam ca la un interviu de job. M-a întrebat dacă aud voci, dacă mănânc bine, dacă pot dormi.
Următoarea persoană cu care m-am întâlnit a fost un doctor de patruzeci și ceva de ani. Întâlnirea a avut loc într-o cameră mică, cu o masă și două scaune înguste. Nu arăta ca un cabinet de psihiatru din filme, luminos, spațios, cu canapea. Doctorul mi-a citit notițele pe care le luase asistenta și m-a întrebat: „Care e problema?”
Nu știam care e problema. Încă nu știu. Poate am moștenit-o din partea mamei. Poate era din cauza căsniciei sau a jobului. Dar nu știu nici acum și n-am putut să-i răspund nici atunci. Voiam să-i spun ceva, dar nu știam cum. Citisem niște cărți de David Hume și de Emil Cioran care mă făcuseră să mă întreb dacă oamenii chiar pot fi fericiți. Asta spun că își doresc, dar dacă nu există lumină la capătul tunelului?
Ca să-i dau doctorului un răspuns cât mai concret, am fost de acord cu tot ce mi-a zis, inclusiv cu faptul că viața mea domestică era cea mai mare povară. A părut satisfăcut și a notat ceva pe un formular.
Apoi m-a întrebat dacă sufăr de schimbări de stare. Da, i-am zis. De fiecare dată când iau benzodiazepine.
„Ai tendințe bipolare”, mi-a zis, privindu-mă în ochi. „Benzodiazepinele tratează anxietatea, n-au legătură cu tulburarea bipolară.”
Am fost uimit. Tulburare bipolară? Eu credeam că sunt deprimat. Și cum a venit doctorul cu diagnosticul după doar câteva minute de dialog cu mine? Mai ales că îi îndrugasem numai minciuni. Mă îndoiesc că poți trage concluzii despre sănătatea mintală a unei persoane după o singură conversație.
La finalul consultației, doctorul mi-a prescris mai multe medicamente, inclusiv unul care conține litiu și un altul care conține Aripiprazole și Trihexyphenidyl. Niciunul nu face decât să mă amețească de cap. Aș vrea să existe un tratament simplu pentru mine, dar trebuie să accept că e mult mai dificil decât credeam să găsesc un expert care să-mi prescrie tratamentul corect.
Până atunci, trebuie să încerc să învăț mai multe despre tulburarea mea, în timp ce mă simt gol pe dinăuntru. Poate că într-o zi voi găsi doctorul potrivit… sau poate că nu. Dar sper asta din toată inima.
*Ajo Kawir e un pseudonim.
Articolul a apărut inițial în VICE ID.