Cum se băgau droguri la începuturile rapului românesc

Fragmentul ăsta face parte din „Poveste de cartier”, biografia Danei Marijuana în care afli ce-a fost în spatele primului val de hip hop din România.
28.6.18
Screenshot via „Tupeu de borfaș”

În ciuda a ceea ce auzi pe radio, hip hop-ul este unul dintre genurile muzicale care domină în România. În top zece trending pe YouTube și Spotify, o să vezi mereu o treime muzică pop, o treime manele (nu pe Spotify) și o treime rap și trap. Și aici vorbesc de toate tipurile de hip hop românesc, de la Cheloo la Șatra BENZ. E clar că avem o iubire pentru acest gen din anii ‘90 încoace.

Până la urmă, mulți am copilărit cu primul val de rap românesc - BUG Mafia, Paraziții, Getto Dacii și, desigur, regina hip hop-ului autohton, Dana Marijuana. Tot Dana e și prima care încearcă să-ți povestească despre acea perioadă tulbure, să-ți arate dedesubturile, de la cum se trăgeau melodiile la ce droguri se consumau.

Mai jos, poți citi un fragment din cartea ei, „Poveste de Cartier”, o biografie care-ți arată mai mult decât povestea Danei. Îți prezintă lumea din spatele muzicii tale favorite. Poți ajuta și tu proiectul ei și al celor de la Hyperliteratura să iasă în tipar donând pe siteul campaniei sprijina.ro aici:


Mergeam la concertele celor de la BLACK UNDERGROUD în special, pentru că mă îndrăgostisem foarte tare de Dragoș (Daddy Caddy). A fost un crush foarte puternic, eram topită toată după el, dar din cauza diferenței de vârstă (eu aveam 14 ani, el 18-19), oricât aș fi sperat eu că se va infiripa ceva între noi, nu s-a întâmplat niciodată nimic. Între noi a fost o relație foarte bună de prietenie, de fraternitate aș spune.

L-am cunoscut prin Călin (Krash-X, devenit apoi Râmaru) de la R.A.C.L.A., l-am rugat să ne facă cunoștință înainte de un concert, la discotecă. I-am spus că mi se pusese pata pe el și că trebuie nepărat să-i vorbesc. Și așa am început să-mi petrec timpul cu ei, cu cei de la BUG, să merg mereu la concertele lor, iar când cântau, eu țipam foarte tare din public. Scoteam un sunet foarte înalt și puternic, care ulteior le-a atras atenția. Le plăcea atitudinea mea și forța vocii și nu a durat mult până mi-au propus să înregistrez cu ei.

Eram la mare atunci, țin minte, la Neptun, de 1 mai. Acolo ne strângeam noi cu gașca vara. Și atunci Dragoș i-a spus lui Vlad (Tataee) despre mine și am vorbit despre o posibilă colaborare – ei pregăteau și primul lor album. Iar pentru că îmi trebuia un nume de scenă, Dragoș m-a botezat pe loc „Marijuana”. Mi-a plăcut mult cum sună – Dar mai conta? Eu ascultam tot ce-mi spunea Dragoș ca hipnotizată -, știam că-i o plantă, de fapt nu eram foarte sigură dacă-i o plantă sau ceva puternic de băut, dar habar n-aveam de efectele ei, nu fumasem până atunci niciodată. Până la urmă eram doar un copil, care abia intra în adolescență. Mult mai târziu am descoperit iarba, ce-i cu ea, și chiar m-a ajutat să trec peste niște stări infernale. Atunci însă am zis da la numele „Marijuanei” și asta a fost.

Mi-au făcut niște versuri și nu după mult timp, după zile întregi în care Dragoș m-a învățat cum să cânt hip-hop, am înregistrat cu ei piesa „Copiii focului”, care a apărut și pe primul lor album, „Mafia”, din ’95. Iar în ’96 am lucrat cu ei pentru „Înc-o zi, înc-o poveste” (1996) cu piesa „Marijuana”. Și uite așa, fără să-mi dau seama, la doar 14 ani, am devenit cântăreață – prima cântăreață de hip-hop de la noi. Însă drumul acesta s-a deschis mult mai târziu, de fapt, pentru că eram speriată și lipsită de experiență.

În studio era una, dar la concerte era cu totul altceva, și am fost prea emoționată să urc atunci pe scenă. Nu-mi puteam coordona bine respirația pe timpul unui live, așa că băieții, pentru binele meu, nu m-au lăsat să cânt cu ei în cluburi. Dar mergeam la fiecare concert, urcam pe scenă și dansam. Era felul meu de a-i susține și singurul mod prin care atunci mă puteam exprima live.

La studioul unde am înregistrat, la HOLOGRAF, la Tino Furtună, undeva lângă Ambasada Angliei, era un băiat, Coco (a murit între timp, Dumnezeu să-l ierte!), care încă de-atunci mi-a propus să-mi facă niște piese, separat. Dar pe mine lucrul ăsta m-a speriat, nu m-a încântat. Pentru că începusem să văd deja dedesubturile acestei lumi și vedeam cum fetele trebuie să facă tot felul de favoruri sexuale pentru a se „ridica” sau a fi băgate în seamă. Și nu a fost cazul meu niciodată, nu am suportat așa ceva. Bine, Coco nu mi-a cerut ceva vreodată, dar aveam eu impresia că dacă cineva vrea să-mi facă piese sau să mă ajute, înseamnă că obligatoriu trebuie să se culce cu mine. Așa că, de teamă, am refuzat.

Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu cariera mea atunci, la doar 14 ani, dacă aș fi făcut piesele mele și aș fi scos vreun album în perioada aceea, când au apărut și primele albume de hip-hop, dar am simțit că e mai bine rămân în umbră o perioadă, să-mi văd de liceu și de viața mea, și să văd ce va urma cu „Marijuana” după școală.

(...)

Destinul meu însă a luat o altă turnură odată ce am pus stop muzicii, când abia intram în adolescență. Mama, cât și o parte din frații mei, au plecat în afară după taică-miu, în Egipt, iar eu am rămas mai mult singură, să mă descurc și cu școala și să mă întrețin. Bine, mai aveam suportul bunicilor, care m-au ajutat enorm, dar am simțit cumva de-atunci că-mi iau viața în propriile mâini.

Pe la 17 ani am avut și prima mea relație mai serioasă, când l-am cunoscut pe Cristi. A fost o relație tumultoasă, pe de o parte plină de iubire – iubirea aceea pură, adolescentină -, pe de alta plină de probleme și ulterior atât de nocivă pentru mine, încât am crezut că am să sfârșesc înainte să încep să trăiesc cu adevărat.

Cu Cristi am luat pentru prima oară heroină. El m-a atras în lumea aceasta nenorocită, iar eu nu mi-am dat seama la început cât de mult rău pot să îmi fac. Am luat cu el la început, nu știu, dintr-un soi de teribilism al vârstei poate, dar și pentru că voiam să fiu alături de el, pentru că ne iubeam mult. Iar heroina ne-a apropiat, ce-i drept, pentru o perioadă.

Eram încă o puștoaică fraieră, iar ceea ce făceam noi mi se părea interesant. Prima dată a descoperit-o cu alții, în cartier, apoi a insistat să luăm împreună și, fără să-mi dau seama ce greșeală fac, fără să știu foarte multe despre pericolul dependenței și ce calvar avea să se deslănțuie nu peste foarte mult timp, am luat și eu.



La început părea să fie ok, nu conștientizam riscurile și faptul că mă otrăveam singură. Stăteam împreună și ne drogam, fără să ne dăm seama că avem de fapt o relație în trei: noi și heroina. Noi, care eram tot mai străini pe zi ce trecea, doi puști care în loc să se iubească și să înceapă să-și facă planuri de viață, căutau să-și ia doza și apoi să se ascundă în drog de lume și de tot, apatici, fără niciun sens.

Dincolo de faptul că mi-era tot mai rău, iar momentele când nu luam heroină erau îngrozitoare, simțeam cu iadul se dezlănțuie în mine și cum mă distrug în interior, oră cu oră, începusem să mănânc foarte mult și să mă îngraș. Nu-mi plăcea nici cum arătam, nici cum mă simțeam, și începusem să mă urăsc de-a dreptul. Și să fiu tot mai ruptă de realitate și de sinele meu adevărat. A fost o perioadă groaznică, din care nici nu știu foarte bine cum am ieșit, dar cert e că muzica m-a salvat.

Pe la 18 ani, chiar când terminam liceul, și simțeam că viața mea se duce de râpă și că moartea parcă mă urmărește la tot pasul, tot prin Cristi, m-am apropiat de Dragoș – Dragoș Gărdescu, adică Puya. Și pe el, dar mai mult pe Tudor (Sișu), îi cunoșteam dinainte, de când ne strângeam în locurile noastre, la TNB sau la Romană, să cântăm hip-hop sau să mergem la concerte, dar până atunci nu avusesem vreo mare relație cu ei. Știam despre ei, desigur, pentru că tot MAFIA le dăduse numele, tot Caddy din câte știu, care mă „botezase” și pe mine, știam că scoseseră de curând, în ’97, albumul „Băieți de cartier”. Dar nu erau la fel de cunoscuți ca MAFIA sau ca PARAZIȚII, de exemplu, LA FAMILIA era la început de drum.

Cristi era destul de bun prieten cu Puya, așa că am început să ne vedem tot mai des cu el și cu Sișu, iar la un moment dat, știind că înregistrasem în urmă cu câțiva ani cu MAFIA, mi-au propus să colaborăm pe o piesă pe care ei o pregăteau. A fost foarte francă abordarea: dacă iese – adică dacă va avea succes -, vom mai cânta, dacă nu, asta e și la revedere, fiecare cu drumul lui.

Iar propunerea asta a venit ca o salvare atunci. Pentru că am simțit că este mai mult decât o șansă să mă relansez. Nu mai eram un copil, ca la 14 ani, eram singură, terminam cu liceul, aveam o altă experiență de viață, și puteam să mă gândesc la muzică. Dar dincolo de asta, am știut și am simțit că piesa aceea avea să fie ieșirea mea din cartier. Dintr-o viață tot mai tristă, în care mă năpădeau depresiile și în care nu vedeam niciun fel de viitor.

Am simțit că trebuie să aleg. Ori să cânt și să o iau pe un drum nou, ori să-mi văd de viața mea în continuare, între blocurile din Sălăjan, cu Cristi și heroina noastră. Ceea ce nu mai suportam, dar eram prea lezată să pot schimba ceva. Eram singuri mai mult, eu și Cristi, habar n-aveam ce să facem, ne drogam și atât. Iar în ultimul timp simțeam, când cumpăram heroină, că de fapt îmi cumpăr moartea – moartea mea albă, așa-i spuneam. Și eram incredibil de frustrată și mă simțeam vinovată că dădeam banii alor mei, pe care ei îi munceau în afară și mi-i trimiteau, pentru propria-mi moarte.

Când a venit propunerea de la LA FAMILIA, am simțit că mi s-a propus să am o viață, de fapt. Căci mi-era clar că celălalt drum ar fi fost numai moartea mea și chiar una rapidă – atât de rău îmi era. Zilele următoare i-am spus lui Cristi: „Ori mergem înainte împreună (el mă ceruse și în căsătorie, Doamne!) și trăim o viață bună, și facem ceva cu existențele noastre, ieșim din iadul în care am intrat, ori gata!” I-am zis: „Dacă vrei droguri, rămâi cu heroina ta și lasă-mă-n pace!” Și el a ales heroina, ceea ce ulterior l-a distrus, așa cum cu siguranță m-ar fi distrus și pe mine. Peste doar câteva luni l-am văzut și era terminat, un ochi îi fugise-n-tr-o parte, îi căzuseră o parte din dinți, nici nu l-am mai recunoscut.

Noi ne-am despărțit, pentru că eu am avut această cale a muzicii. Dar n-a fost ușor. Pentru mine, perioada aia a fost un haos total, abia știam pe ce planetă sunt. Și tot ce mă ținea în frâu să nu mai iau încă o doză și să rezist sevrajului era speranța acestei piese. Ea, într-un mare fel, m-a salvat. Este vorba, desigur, despre „Tupeu de borfaș”.