Fotografie de David Cannon/Allsport

Momentul în care echipa de fotbal a României l-a supărat definitiv pe Dumnezeu

În 1998, la ultimul meci jucat de națională la un Campionat Mondial de Fotbal, toți jucătorii s-au făcut blonzi.

|
iun. 14 2018, 10:43am

Fotografie de David Cannon/Allsport

În România, toată lumea se pricepe la fotbal și politică. Și se pare că ne pricepem atât de bine încât, judecând după starea în care au ajuns în prezent politica și fotbalul, ai zice că meșteșugul ăsta ține, mai degrabă, de un soi de blestem mioritic.

Practic, în ultimii 30 de ani, singurele bucurii în materie de viață politică pot fi numărate pe degetele de la o mână: împușcarea lui Ceaușescu, aderarea la Uniunea Europeană și – în funcție de tabăra în care te situezi - arestarea lui Adrian Năstase ori eliberarea lui Dan Voiculescu.

În materie de fotbal, zeii au fost ceva mai îngăduitori cu noi și ne-au delectat, vreme de trei campionate mondiale, cu o generație grabnic botezată de presa vremii drept „Generația de Aur” - chit că cel mai formidabil rezultat fotbalistic obținut rămâne calificarea în sferturile de finală ale Campionatului Mondial din 1994: pentru noi, ăsta rămâne Everestul fotbalului românesc.

Căpitan, în acele timpuri, era Gheorghe Hagi care, indiferent câte bube ar avea acum în cap, atunci, când cobora pe gazon, era un gigant. Nu era neapărat un monstru al jocului, de talia mult mai galonaților contemporani ai săi, precum Zidane, Baggio sau Ronaldo, brazilianul, dar avea partea sa de sacru, pentru a-l plasa la o distanță apreciabilă de restul profanilor jocului cu mingea.

Hagi era genul acela de jucător care, când avea mingea la picior, te făcea să te întrebi: „Ce o să facă acum? Driblează, pasează magistral sau șutează imparabil?”.

Fotografie de Eric Cabanis/ AFP/ Getty Images

Unii l-au considerat un fel de „Maradona din Carpați”, alții l-au ridicat chiar mai sus decât Maradona, originalul din Anzii Cordilieri. Dar acest tip de ierarhizări sunt simple deșertăciuni, vanități inutile, cel mult pe placul mușteriilor din acele cârciumi nemuritoare unde navetele de bere devin, după un timp, scaune improvizate ad-hoc.

Pe lângă Hagi, echipa de fotbal a României mai număra o întreagă legiune de nume sacre, pe care nu mai are rost să ți le enumăr acum: dacă nu le știi deja, ori ai nevoie de Google pentru a le afla, pur și simplu nu meriți privilegiul de a citi aceste rânduri.

E de ajuns să te uiți la calupurile publicitare din pauzele actualelor meciuri de fotbal și să te întrebi: i-ai vedea pe alde Chipciu sau Pantilimon în vreo reclamă la bere, peste 20 de ani? I-ar mai recunoaște careva?

Astăzi, începe în Rusia o nouă ediție de Cupă Mondială la fotbal, prilej cu care se împlinesc fix 20 de ani de la ultima participare a selecționatei României la un astfel de turneu final. Vorba inegalabilului Cosașu: talentele nu cresc în copac, dar noi suntem deja în pom, din punct de vedere fotbalistic.

În 1998, ultima selecționată a României reușea să se califice în optimile de finală, unde a pierdut în fața Croației. Dar ediția respectivă avea să devină una emblematică pentru tricolori pentru un cu totul alt episod, dincolo de performanțele strict fotbalistice: echipa României a devenit, peste noapte, selecționata blonzilor.

Practic, atunci, toţi jucătorii s-au vopsit în cap (bine, tehnic vorbind, nu au folosit vopsea, ci un decolorant dubios), după asigurarea calificării în optimi de pe prima poziție în grupă, în urma victoriilor cu Columbia și Anglia. Spirit de echipă, dar și o decizie urmată de ghinion: un egal chinuit, în ultimul meci din grupă cu mult mai modesta Tunisie, urmat de o înfrângere, în optimi, contra Croației.

Antrenorul de atunci, Anghel Iordănescu, un tip ceva mai des umblat pe la biserică, a susținut că jocul prost al echipei nu s-a datorat fotbaliștilor și nici măcar tacticii alese de el în teren. Nu, de vină a fost, pur și simplu, mânia divină.

Fostul selecționer al României, Anghel Iordănescu, a declarat că este convins că eliminarea „tricolorilor” în optimile de finală ale Campionatului Mondial, disputat în Franța, în 1998, a fost cauzata de faptul că jucătorii săi s-au vopsit blonzi.

„L-am mâniat pe Dumnezeu”, a spus Generalul.

„Când am ajuns în Franța, înainte de primul meci cu Columbia, domnul Iordănescu avea părul ăla, mai lung și vâlvoi”, mi-a povestit acum fostul internațional Adrian Ilie (care avea să și înscrie golul victoriei contra Columbiei).

„Cu două zile înainte de meci, la o ședință tactică ținută într-o sală din hotelul unde eram cazați, l-am întrebat așa: «dacă o să fim calificați direct după al doilea meci, te tunzi zero? » Și atunci, am stabilit că, dacă se tunde el, ne vopsim și noi. Dar să batem Columbia și Anglia”, spune Adi Ilie.

Fix asta s-a și întâmplat.

„După victoria cu Anglia, l-am pus să se tundă. Dar trebuia ca și noi să ne facem așa cum am promis. La început, unii au zis nu, alții da, dar, până la urmă, ne-am hotărât să o facem cu toții. Așa că i-am pus pe cei de la hotel să ne aducă două coafeze de la un coafor din zonă și ne-au făcut pe toți într-o singură zi. Mai exact, într-o seară, fix înaintea meciului cu Tunisia”, mi-a mai povestit Ilie.

Fotografie de Alexander Hassen

Operațiunea s-a desfășurat în cel mai mare secret, la o terasă din incinta hotelului.

„A fost după antrenamentul de seară. Nu ne-a văzut nimeni. Chiar și cei din familiile noastre au rămas cam șocați când ne-au văzut – că nu știau de treaba asta. Ăia de la hotel, când am intrat înăuntru, au crezut că suntem altă echipă.”

Într-un interviu acordat acum opt ani, Gheorghe Craioveanu își amintește că s-a ales cu arsuri pe cap și cu păr lipsă, în urma acestei aventuri de o noapte.

„Ne-au făcut varză. Două sau trei zile am dormit numai pe o parte, din cauza durerii. Cred că totul ni s-a tras după ce acea doamnă ne-a pus pe cap un fel de celofan şi o cască de aluminiu. De aia am ajuns chel. Când ne-a văzut arbitrul, și-a făcut cruce de trei ori, apoi a început să râdă."

„Când i-am văzut pe ceilalți cum arată, nu păreau normali”, rememorează Adi Ilie momentul.

„După meci, am rămas așa, cu părul, până a revenit la normal. Bine, la mine a fost avantajul că aveam – ca și acum – părul tuns scurt: la mine a fost mai ușor, că m-a tuns repede, spre deosebire de Lăcătuș sau Ilie Dumitrescu – ei aveau părul mai lung și arătau ciudat așa, cu el galben”, spune fostul internațional.

Pentru comentatorii de fotbal, momentul a reprezentat o provocare profesională.

„Problema era că nu prea îi mai deosebeai unul de altul, pe teren. Iar meciul cu Tunisia s-a disputat pe Stade de France, care e un stadion imens”, mi-a declarat Emil Grădinescu, care, în acea perioadă, comenta pentru TVR meciurile de fotbal.

„Auzisem că se vor vopsi, dar nu am crezut că se va întâmpla așa ceva. Mă gândeam că poate o să-și facă o șuviță, acolo, sau un degrade. Dar nu așa”, spune Grădinescu.

„Îți dai seama ce surpriză a fost pentru noi când am văzut că de la vestiare ies 11 capete blonde – ziceai că sunt boboci de rață. Au venit comentatorii străini la mine, să mă întrebe «băi, ce-i cu ăștia? De ce sunt așa? Ce o să se întâmple mai departe cu părul ăsta?» Nu știu frate!, le-am zis”.

Grădinescu e de părere că momentul nu a fost unul de bun augur pentru tricolori.

„A fost un moment prost gestionat, din punct de vedere al motivației. Deja lucrurile intraseră într-o sferă relaxată, de vacanță. Or, meciul cu Tunisia a fost foarte prost, abia am reușit să egalăm. După aia a venit meciul cu Croația, în care ne-am făcut de băcănie – a fost penalty-ul transformat de Suker, iar noi n-am arătat aproape nimic meciul ăla.”

Cert e că, de atunci, România – cu sau fără Hagi și ai săi – nu a mai reușit nicio calificare la vreo ediție de cupă mondială. Însuși marele Platini ne-a zis, la un moment dat: „Nu vă mai vopsiți niciodată, că nu o să mai câștigați nimic”.

E drept, de vopsit nu ne-am mai vopsit, dar nici de câștigat. De atunci, tricolorii au devenit perfect egali cu suporterii lor și participă la Campionatele Mondiale din tribună sau din fața televizorului. Iar suporterii fac ce știu ei să facă cel mai bine, conform fișei postului: suportă. Și își asumă stoic, alături de fotbaliști, condiția de ciucă a bătăilor. Pentru că putem.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE