FYI.

This story is over 5 years old.

ROMÂNIA ÎN SEVRAJ

Cum s-au văzut scenele cu droguri în 50 ani de filme românești

Poate ai văzut sute de filme românești. O întrebare încă bântuie, din 1971 până acum: ce era praful tras de Puiu Călinescu în filmul BD la munte și la mare?
filme romanesti droguri cocaina sevraj romania
Drogurile în filme românești ar fi amuzante, dacă n-ar fi de-un cringe total. Imagine: screenshot din filmul BD la munte și la mare, 1971

La început, drogurile au avut o viață grea în comunism. Nici nu e de mirare: alături de sex și rock’n’roll, ele au compus falanga otrăvitoare prin care cercurile imperialiste ațâțătoare la război încercau să ia mințile tineretului. Dacă erai regizor în acea perioadă, fie ignorai subiectul, fie îl tratai cu mănuși chirurgicale — nici gând să apară în filmele românești de atunci.

Publicitate

Începând cu anii ’60, cinematografia românească a devenit „industrie” în toată regula. Au început să se facă filme ideologice pe bandă rulantă: unele mai bune, altele mai proaste, unele de referință, altele penibile de-a dreptul. Dincolo de Cortină, revoluția „culturală”, „sexuală” sau „hippie” a instituit noi repere și simboluri în cinematografia vremii (și ele, desigur, purtătoare de ideologii). Comuniștii, evident, nu avea nevoie de ele, decât în măsura în care punerea lor în lumină ajuta, prin ricoșeu, propriei lor ideologii.

Așa am ajuns să avem filme românești cu eroi care suflau noaptea în lumânarea hangiței pentru ca, în secunda doi, să-i vedem în plină zi, călare pe cal și urmăriți de poteră. Scenele de sex din filmele Epocii de Aur erau aproape inexistente, iar drogurile erau o „buruiană” a Vestului care trebuia stârpită. Lasă-i pe americani să arate tineri distruși de alcool și droguri care ard în flăcările Vietnamului sau sfârșesc rupți în două de predatori prin jungla columbiană, în vreme ce noi arătăm tineri fericiți și curați de vicii construind socialismul.

În vreme ce capitaliștii se intoxicau cu prafuri columbiene, comuniștii inhalau praful de pe șantiere și erau mult mai fericiți.

Totuși, drogurile parcă nu puteau lipsi din filmele românești ale epocii: erau un exemplu prea bun pentru a arăta superioritatea morală a comunismului față de capitalism.

Publicitate

Iată de ce, în extrem de puținele pelicule care au tratat acest subiect, „stupefiantele” erau apanajul exclusiv al perfidelor agenturi străine și al Occidentului decadent. Nu vei vedea cetățeni responsabili, din rândurile clasei muncitoare, care să se ocupe de trafic ori consum – ai pomenit vreun macaragiu tripat? Sau un strungar care să-și ia pauză de joint la uzină? Ori lucrătoare cinstite din industria textilă trăgând pe nas în toaleta de la filatură? Mneah. Ăsta era doar apanajul străinilor sau al trădătorilor de neam care visau la raiul capitalist.

Prima scenă „cu droguri, pe bune” în filmele românești e genială

Imaginile cu Puiu Călinescu tripat încep la 35:20

Prima scenă explicită cu droguri dintr-un film românesc este, pe cât de antologică, pe atât de stupid-genial realizată. Vorbim de secvența-rapel chiar foarte lungă – trei minute legate –a „intoxicației narcotice” pe care Trandafir, personajul interpretat de Puiu Călinescu în BD la munte și la mare (1971), o experimentează după un cocktail devastator de ingrediente occidentale: Pepsi și „prafuri americane”.

Dincolo de jocul colosal făcut de binomul Caragiu-Rădulescu, ambii acompaniați de ciracii lor tălâmbi (plutonierul Căpșună din echipa Miliției și, respectiv, Patraulea și Trandafir din echipa adversă), filmul e propagandă + ideologie de la un cap la altul.

Astfel, în subepisodul „Prafuri pentru mama mare”, unde s-a realizat partea „la mare” a filmului, avem o bucată de „traficanți de stupefiante” care sunt identificați, din primele secvențe, încă de la pătrunderea lor în țară, la punctul de frontieră. Iată detaliul ideologic: stupefiantele sunt o marfă „în tranzit”, dar atent monitorizată, încă din primele momente, de Miliția vigilentă. Cetățeni, stați liniștiți la locurile voastre: „organele știe” tot ce mișcă-n țara asta, nimic nu le scapă.

Publicitate

Cu toate acestea, în ciuda mitralierii peliculei cu detalii ideologice, filmele din seria BD continuă să fascineze și acum. E ceva acolo, care ține de jocul actorilor principali și care transcede dincolo de scenariul inept al vremii. Scopul filmului – făcut pe față cu sprijinul autorităților comuniste în scopul de a „umaniza” milițianul în ochii publicului – pare a fi complet dinamitat de grimasele subtile ale „milțianului” Toma Caragiu sau inflexiunile vocale ale „infractorului” Dem Rădulescu.

Prin jocul actorilor, milițienii de atunci, văzuți acum, chiar par niște imbecili simpatici. Sunt convins că regizorul de atunci nu a anticipat treaba asta. Iar acum, vorbim deja de un film„cult”. La fel ca scena în care Trandafir latră călare pe o mașină, sub efectul drogurilor. „A luat niște prafuri și s-a îmbătat! Mănâncă flori? E vegetarian? A luat prafuri americane”, după cum o spune personajul Gogu, jucat de Dem Rădulescu.

Aventurile lui Babușcă, un film atât de prost, încât merită văzut

De data aceasta, vorbim despre o peliculă din 1973 de-a dreptul grotescă, de la un capăt la altul. Dar – lucru important în cazul de față - e cu droguri (sau, în fine, cu „trafic de stupefiante”). Și, conform principiului „dacă e prea prost, merită văzut”, este un film pe care nu îl poți rata.

Acțiunea e savuros-penibilă: traficanți de droguri care vâslesc prin canalele Deltei în căutare de mușterii. Țin minte că am văzut acest film la TVR, prin anii ’80 și că aproape scuipam televizorul de ciudă și neîncredere, când vedeam scenele cu ditamai bandiții trași pe sfoară de curajosul pionier.

Publicitate

Practic, filmul e un fel de „Singur acasă” avant la lettre, pe model românesc, turnat în Deltă și fără pretenții de comedie. Dar e atât de prost, încât râzi non-stop. E și asta un fel de drog.

Sinopsisul: un personaj ciudat care zice că-i profesor de botanică (botanică! ai înțeles aluzia?) ajunge în Ostrovul Lupilor în căutarea lui Chioru. Chioru e frati-su. În peisaj își fac repede apariția tot felul de contrabandiști penibili și traficanți de ceasuri de aur. Ceasurile sunt însă doar o acoperire pentru fraieri, întrucât în ele se află niște prafuri – droguri, carevasăzică.

Bandiții, conduși din umbră de Râma de Mare – cel mai periculos bandit -, plimbă de colo-colo o valiză încărcată-ochi cu ceasuri de-astea. Se știe: o valiză plină până la refuz de ceasuri de aur nu ar trebui să ridice suspiciuni, atâta vreme cât drogurile (ascunse în ceasuri) nu sunt la vedere. Because: fuck logic.

Spre final, Babușcă și tovarășul său Azimioară sunt prinși și pe cale de a fi uciși cu sânge rece. Dar, ca în filmele americane, apare cavaleria care salvează situația: elicopterul Miliției: bandiții fug ca potârnichiile. Au loc împușcături, urmăriri prin stufăriș. La final, Râma de Mare e prinsă. Atenție, urmează un spoiler: Râma de Mare e… Emanoil Petruț!

Rătăcire (1978) — prima scenă cu tineri „frumoși și liberi” care se prăjesc în grup

Pelicula e așa-și-așa, judecând după standardele vremii, chiar dacă regizorul său, Alexandru Tatos, și-a turnat ulterior cenușă în cap și l-a considerat drept cel mai neizbutit film al său.

În fine, este vorba despre așa-zisă dramă psihologică a Doinei, o tânără româncă „atrasă de mirajul Occidentului”, care se căsătorește cu un vest-german și emigrează „dincolo”. Ajunsă acolo, ea cade rapid în febra shoppingului, apoi în depresie. Pentru că nimic nu doare mai tare ca dorul de țară.

Publicitate

Personajul feminin, jucat de Ioana Pavelescu, e, de fapt, o tipă care nu știe ce vrea. „În țară”, are un gagiu, dar nu are „perspective”. Îl preferă, în schimb, pe blondul Hans, posesor de Mercedes ultimul răcnet și proprietar al unui apartament de lux în Munchen. În Occident, „poți bea o cafea pe malul piscinei”, dar nu mai ai prieteni. Nemții sunt civilizați și muncitori, dar distanți și ai naibii de neprimitori. La concluziile asta ajunge însă abia după ce e cu stomacul plin și garderoba completă.

Secvență-rapel: Hans, soțul german îi prezintă Doinei familia compusă din mama arțăgoasă și sora nimfomană. Sora are un iubit prăjit încălțat în niște cizme penibile, care stă tolănit pe verandă și bagă joint-uri cu nerușinare. Doina e invitată să tragă și ea un norișor-două. Doina trage și se hlizește alături de cei doi tineri decadenți. „Ce frumos e aici, în Occident!”, par să spună cei trei.

Soțul intervine brutal și o scoate afară. În cele din urmă, Doina, cu sufletul rupt, renunță la Hans și la Germania și se întoarce la Adrian, iubitul ei din țară. Dacă ar fi continuat, filmul ne-ar fi arătat-o probabil pe Doina secându-l la cap pe Adrian că nu are Mercedes, că Dacia îi pute și că nu are chef să stea la coadă. Plus că în România nu găsești canabis pe toate drumurile ca-n Germania.

Ca să fie tacâmul complet, Dan Nuțu, interpretul lui Adrian, s-a cărat pe bune în Occident după filmul ăsta.

Publicitate

În filmele românești, Revoluția a venit cu vreo 10 ani întârziere

După Revoluție, primele filme ale anilor ’90 sunt, în uriașa lor majoritate, niște porcării pline de frustările revărsate ale „marilor regizori români de dinainte de Revoluție” și de jocul mizerabil al „artiștilor poporului”. Aia e perioada în care Arșinel a devenit mare actor iar Bănică mare cântăreț. Pe repede înainte, e de ajuns să menționez Liceenii în alertă, realizat în 1993, o supă de zarzavaturi în care Mircea Plângău bagă și o intrigă cu droguri, să fie acolo. Filmul e atât de prost încât chiar nu merită să-l vezi.

Apoi, în anul 2000 s-a produs un declic. Ca o anti-reacție la tot nămolul care inundase peliculele românești timp de o decadă întreagă. Marfa și banii, din 2001 e, în sfârșit, un film frust și direct, degajat de simbolistica grea și metafore. E povestea unui tânăr din Constanța care vinde nimicuri de la „geamul apartamentului și vrea să se „extindă” – adică să-și cumpere un chioșc. Un șmecher local îl pune să facă un transport până la București – o geantă, contra unei sume considerabile.

Filmul e un road-movie cu droguri – chit că drogurile, în sine, nu apar niciodată în cadru. Unii spun că filmul ăsta a reprezentat explozia primordială – Big Bang-ul care a dus la apariția așa-numitului Nou Val din cinematografia autohtonă.

La doar un an, a urmat Furia, un film pe bază de manele, curse ilegale și, desigur, droguri.

Publicitate

Polițist, adjectiv — ciorbă și droguri

Cristi, un polițist de provincie, urmărește un licean bănuit de trafic de droguri. Polițistul e măcinat de îndoieli: merită să facă praf viața unui puști cordit? Merită, pe de altă parte, să-și rateze cariera? „Traficul de droguri” e tratat off-screen, filmul se concentrează pe evoluția personajelor. Nu vedem, ca-n filmele americane, razii prin docuri, trupe speciale sau scena clasică a înfigerii briceagului în punga cu heroină. Vedem, în schimb, cea mai lungă scenă din istoria filmului în care se mănâncă o ciorbă. Scena asta e un film în sine. Noul Val e bine închegat de ciorba asta.

Băieți buni – primul serial mai de doamne-ajută de după 1990

Mai corect ar fi să ne întrebăm: ce a fost mai întâi? Serialul Băieți buni sau melodia „Străzile” a celor de la BUG Mafia? În fine, îl putem considera un serial decent de televiziune (vorbim, totuși, de standarde românești), măcar pentru faptul că în anul 2006 avem o producție românească în care împușcăturile se aud – în sfârșit – ca niște detunături și nu ca niște plesnituri din bici, cum am tot auzit, generații la rând, în filmele cu Ștefan cel Mare, Războiul de Independență sau cele cu comisarul Moldovan. Avem și droguri, prostituție, băiețași și polițiști șmecherași care scot pistolul ca-n Texas. Dar, în fine, e film, e ficțiune, să-i dăm notă de trecere.

Ulterior, Dragoș Bucur a revenit în același rol, dar pe marile ecrane, în lung-metrajul Contra timp, în 2008 și Contra timp 2 (2009). Iar un serial mult mai bun avea să apară în 2014 – Umbre, difuzat la HBO, cu Șerban Pavlu în rolul principal, al taximetristului cu viață dublă. Serialul ăsta reprezintă o evoluție plăcută ochiului: filmări bine articulate, lumină pusă ca la verii americani, pumni în gură care sună natural, dialoguri care sună natural. Un decor bine croit din care nu puteau, evident, lipsi drogurile.

Publicitate

Rocker — probabil cel mai bun film pe tema asta

Filmul Rocker(2013) e o veritabilă premieră care vine ca o gură de oxigen în acest peisaj. Nu mai avem „rețele”, pistoale, băieți buni sau răi, fente de Ferentari ori polițiști flămânzi. Nici vorbă de parabole sau luări de „atitudine”. Narațiunea vine cu un unghi nou de abordare: dependența de heroină a fiului văzută prin ochi tatălui. Filmul ăsta are efectul unei lovituri la ficat care te ia pe nepregătite: o înțepătură violentă, urmată de valuri succesive de durere.

Și asta pentru că povestea reușește să îți bage direct în venă disperarea unui tată care ar face și pactul cu Diavolul pentru a-și scăpa băiatul „rocker” de dependență. Este despre disperarea „celuilalt”, despre felul în care durerea provocată de dependență reușește să depășească granițele unui singur corp. Este, probabil, cel mai bun film – pe bune – care s-a făcut pe această temă, până acum, în România. Probabil.

Editor: Gabriel Bejan