Cum e viața româncelor care trăiesc în primul centru terapeutic dintr-un penitenciar

Mai multe femei stau în cerc, se țin de mâini, zâmbesc și își urează bună dimineața. Este un cadru din documentarul Rezidentele regizat de jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț. Acesta urmărește poveștile unor femei din centrul Lotus. Aici este primul spațiu terapeutic din România pentru deținutele diagnosticate cu depresie, anxietate și tulburări de personalitate. O parte din documentar a fost prezentată la festivalul Astra Film din Sibiu, iar acum poate fi văzut integral online aici.

Ce m-a surprins la cadrul de mai sus este că deținutele se țin de mâini cu gardienii și consilierii. Aflu apoi că asta este o strategie terapeutică folosită în centrul Lotus, la fel și că deținutelor li se spune aici „rezidente”, iar gardienilor „supraveghetori”.

Tot din documentar am aflat că, între 2007 și 2018, în România, s-au sinucis 139 de deținuți și că au fost 1 280 de tentative de suicid.

Centrul Lotus a fost deschis în 2016, cu ajutorul unor fonduri norvegiene, în cadrul Penitenciarului Gherla. Tot în 2016, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au petrecut o perioadă scurtă cu rezidentele de acolo ca să le afle poveștile. Am stat de vorbă cu ei despre toată această experiență și despre problemele instituționale care există în penitenciarele din România.

VICE: Când ați început și cum ați lucrat la proiect?
Elena: Până acum am avut mai multe proiecte care s-au petrecut în penitenciare și știam că oamenii care se confruntă cu diverse probleme mintale nu au acces la o asistență adecvată. Așa că ne-am bucurat foarte tare când am auzit că s-a deschis centrul Lotus de la Gherla. Este un centru pentru femei, care, alături de tineri, reprezintă cele mai vulnerabile categorii din penitenciare. Am început să lucrăm la proiect în aprilie 2017 și am avut acces doar șase zile. Tot ce se vede în documentar este filmat în acest interval.

Cosmin: În timp ce lucram la montaj, ne-am dat seama că ne lipsesc chestii pe care am fi vrut să le filmăm, dar nu ar fi fost practic să ne întoarcem. Între timp, s-au schimbat niște lucruri. De exemplu, una dintre rezidente a fost mutată la un alt penitenciar fiindcă avea un alt proces în curs. Ne-am fi dorit să mai lucrăm puțin până să-l finalizăm. Oricum, inițial pornisem cu ideea că va fi un scurt metraj de 10 minute, dar când am intrat acolo și am descoperit atâtea povești, ne-am dat seama că nu ne ajung 10 minute. S-a transformat până la urmă într-un film de o oră și un sfert.

M-a surprins să văd cât de deschise au fost fetele în fața camerei.
Elena: Au fost incredibil de deschise. Când a fost vorba să semneze acordurile de publicare, în prima zi, vreo patru fete nu voiau să apară în film. În ultima zi, am avut surpriza ca, în afară de una dintre ele, să semneze toate. La a doua zi de filmare, care avea loc în curte, ele fumau și ne ignorau. Se comportau ca și cum noi și camera de filmat nu am fi existat, ceea ce ne-a bucurat foarte tare. Asta înseamnă că am reușit să ne facem treaba bine.

Centrul are în total 60 de locuri disponibile. Când ați început proiectul erau doar 12 ocupate. Care este procesul prin care sunt selectate femeile care merg acolo?
Elena: În penitenciare există psihologi care le pun un diagnostic, deci nu sunt selectate, ci diagnosticate. Problema este că ei au diagnosticat mai multe femei cu depresie care ar fi fost eligibile pentru intrarea în centru, doar că ele nu vor să vină. Ele știu că este un centru pentru femei cu tulburări psihice și, din cauza stigmei și fricii că alții o să le considere nebune, refuză să meargă.

S-a creat o mitologie în jurul centrului, cum că dacă „te duci acolo, te pastilează ăia”. Între timp, am ținut legătura cu cei de la centru și am înțeles că acum sunt în jur de 30 de rezidente.

Au înțeles că există beneficii dacă merg la centru?
Elena: Ele nu conștientizează beneficiile pe care le au terapia și toate programele de acolo.

Cosmin: Există la centrul Lotus niște condiții pe care nu le găsești în niciun penitenciar. Camerele arată impecabil, au spațiu regulamentar între paturi, toaletă și duș în cameră, mașină de spălat pe hol. Un detaliu important care se vede și în film este că gratiile sunt orizontale, nu verticale, ceea ce dă o vedere panoramică, mai largă înspre afară, iar chestia asta contează foarte mult. Cel mai mare beneficiu îl reprezintă activitățile pe care le fac, că prin asta interacționează toată ziua între ele și cu educatorii, cu psihologii. Toate lucrurile astea sunt după modelul norvegian.

Există, totuși, și un dezavantaj dacă vii la centru. De exemplu, nu poți să muncești pentru o reducere a pedepsei. Am vorbit de curând cu psihologul de acolo și am aflat că una dintre fete a cerut să se mute înapoi în penitenciar. Acolo sunt condiții mult mai proaste, iar femeile au un comportament agresiv, dar poate munci.

Ce fel de activități se fac la centru?
Elena: În general sunt activități terapeutice. Sunt grupuri de discuții despre problemele cu care se confruntă acolo sau acasă, despre anxietățile și fricile lor, iar psihologul le dă niște soluții pentru momentul în care acestea se activează. De exemplu, când începe anxietatea și vin gândurile negre, poți vorbi despre ele cu cineva din cameră sau poți să scrii o scrisoare celor dragi.

Cosmin: Au și multe activități manuale, învață, de exemplu, să facă brățări. Am primit și noi cadou câte una. Fac cursuri despre tot felul de lucruri. Noi am asistat la unul despre importanța apei.

Elena: Sunt chestii care nu par semnificative, dar când stai închis atâtea ore într-o încăpere fără să faci ceva este cumplit. Scopul principal aici este să nu mai rămână ele cu gândurile lor. Atunci când vorbeau despre depresiile și anxietățile lor din penitenciar, spuneau că stăteau toată ziua în cameră și plângeau. Toate femeile cu care am lucrat au copii, iar tragedia cea mai mare este pentru cele care au copii mici.

Care este situația celor cu tulburări psihice în penitenciare?
Elena: Întâlnești în penitenciare mulți oameni care au fost diagnosticați cu schizofrenie sau au tratament psihiatric strict. Personalul nu știe ce să facă cu ei, pentru că nu au niște indicații clare în sensul ăsta.

Am întâlnit la Bacău un bărbat cu schizofrenie, pe care l-au închis împreună cu ceilalți, deși el avea nevoie de asistență specială. Pus în situația asta, personalul inventează tot felul de tertipuri. În acest caz, l-au pus pe bărbatul cu schizofrenie în camera de munci, unde oamenii sunt mai liniștiți. Ca să muncești în penitenciar, trebuie să îți câștigi acest drept, să ai un comportament corect, să nu fii agresiv, să nu te bați, așa că s-au gândit că el va fi mai bine într-un astfel de mediu. Cu toate astea, prezența lui acolo era foarte greu de gestionat, nu numai pentru personal, ci și pentru cei care împărțeau camera cu el.

Nici centrul Lotus nu ar putea ajuta în vreun fel oameni cu astfel de afecțiuni mintale. Ei primesc doar femei care au nevoie de suport psihologic, nu de tratament psihiatric.

Cosmin: Am făcut un calcul la Bacău. Psihologului de acolo, ca să vadă toți deținuții o singură dată, într-o ședință de terapie individuală, i-ar fi luat aproape un an.

Care a fost diferența între a lucra cu femeile din penitenciar și cele din Centrul Lotus?
Cosmin: Este o diferență majoră. Aici erau foarte puține femei, se înțelegeau bine cu supraveghetorii, cu psihologul, comunicau în fiecare zi și au ajuns să se cunoască foarte bine. Plus că nu veneau oameni noi printre ele și de aceea ne-am putut conecta foarte repede.

Când am lucrat în penitenciar la un moment dat, am încercat să lucrăm și să ne apropiem de câte doi oameni. Ce se întâmpla în jurul lor și restul oamenilor constituiau de multe ori un zgomot de fond, de multe ori agresiv, care nu apare în materialele noastre.

Elena: Am cunoscut foarte mulți oameni mișto care lucrează în departamentul de reintegrare socială din penitenciar, care chiar cred în deținuți, au încredere că aceștia pot face niște schimbări majore în viața lor.

Pe de altă parte, gardienii nu cred deloc în această reintegrare socială. De exemplu, gardienii le spun deținuților „hoți”. Bineînțeles că între cele două departamente există disensiuni. Gardienii nu sunt de acord cu abordarea prea empatică a serviciului de reintegrare. De cealaltă parte, ceilalți spun că, după ce oamenii încearcă să facă o schimbare de gândire sau comportament, se întorc în locul unde li se zice „hoții”, iar asta anulează mare parte din munca depusă.

Aici, la centrul Lotus, chestia asta nu se întâmplă. Cei care asigură paza și cei care lucrează în programele de reintegrare lucrează perfect împreună. Plus că, aici, femeilor li se spune „rezidente”.

Cosmin: Cât am lucrat acolo am aflat și noi că exprimarea corect politică atunci când ne referim la o persoană din penitenciar, este PPL – persoană privată de libertate.

Cum v-a schimbat timpul petrecut în penitenciare?
Elena: Am devenit mai empatici. Noi documentăm în paralel și alte probleme sociale din România. De exemplu, ne interesează sistemul de educație unde sunt tineri care au absolvit oficial patru sau chiar șase clase și care nu știu să scrie și să citească. Plus problema sărăciei, a oamenilor care trăiesc pe stradă. După ce vezi toate lucrurile astea și te duci în penitenciar, îți dai seama că nu găsești acolo răul absolut. Mulți pe care îi întâlnești aici nu au avut altă cale în viață.

Când au început discuțiile despre îmbunătățirea condițiilor din penitenciare, ne-am înfuriat foarte tare pentru că ni s-a părut o mare ipocrizie. Adică ne interesează condițiile în care stau oamenii închiși, dar nu ne interesează deloc condițiile în care trăiau aceștia înainte de a ajunge aici? Oricum ar fi penitenciarele românești, majoritatea oamenilor găsesc acolo condiții pe care nu le-au avut niciodată înainte.

Vorbesc de chestii simple cum ar fi toaletă, duș, mâncare cu proteine. Plus lipsa programelor post-detenție, despre care noi am auzit personalul vorbind încă din 2008. Ei tot spun că lipsesc și că este mare nevoie de așa ceva. Suntem în 2018 și nu s-a mișcat un deget în direcția asta.

Care ați vrea să fie urmarea acestui documentar?
Elena: Ne-am dori ca oamenii să înțeleagă că este o linie foarte fină între cei închiși și cei din libertate. Am cunoscut o fată ca mine și ca tine, care a fost închisă la Târgșor pentru trafic de droguri, dar ea nu făcuse nimic altceva decât să ia pentru ea și niște prieteni niște ecstasy. Ghinionul ei a fost că a cumpărat pastilele direct de o rețea mai mare care era sub urmărire.

Când am stat de vorbă cu ea, mi-a spus că, teoretic, își dă seama acum că asta se numește trafic de droguri, dar nu și-a pus problema așa, pentru că miza nu era să facă bani, ci o noapte de distracție cu prietenii. Mai sunt cei care au avut părinții, bunicii închiși când ei erau copii și este foarte puțin probabil să ai un altfel de destin. Ne-am dori și ca centrul Lotus să fie doar începutul.

În 2013, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au renunțat la garsoniera închiriată din București și s-au mutat într-o autorulotă ca să documenteze problemele sociale din România. Dacă vrei să susții munca Elenei și a lui Cosmin, intră pe teleleu.eu, donează și vei primi în schimb câte o fotografie – vedere și o poveste de drum sub forma unei scrisori.