Ce înseamnă să trăiești cu personalități multiple

În sală se lasă întunericul. Sunt într-un cinema la vreo 150 de kilometri nord-est de Londra, într-un oraș cu peste o sută de mii de oameni. Am călătorit 5 500 de kilometri, de la New York, pentru a vedea Cele trei fețe ale Evei, un film alb-negru din 1957. E despre o femeie cu tulburare de personalitate multiplă și e bazat pe un caz real și pe cartea scrisă de psihiatrii pacientei. În scaunul de lângă mine stă Lizzie Green*, o femeie diagonisticată cu aceeași afecțiune, deși acum se numește tulburare de identitate disociativă, adică TID.

Filmele nu sunt blânde cu această tulburare. Fight Club, Sybil, Primal Fear, Hide and Seek, Black Swan, Secret Window, Dr. Jekyll and Mr. Hyde, când cineva are o personalitate ascunsă în astfel de filme, e de obicei una violentă, care comite lucruri de nedescris, în timp ce personajul nu ține minte nimic din acțiunile sale.

„Toate-s filme de groază, nu?”, îmi spune Lizzie, care-i o femeie subțire pe la 65 de ani. „Folosesc o tulburare mintală pentru a face filme horror foarte bune.” Face o pauză și zâmbește forțat. „M-am uitat la Split și cred că e un film foarte bun. Dar nu-mi place că fac asta.”

Disocierea, adică sentimentul că ești deconectat de gândurile și sentimentele tale, deseori descris ca a te vedea dintr-o perspectivă exterioară, nu e ceva rar. Conform Mental Health America, o organizație americană non-profit, cam o treime din oameni spun că au simțit cel puțin o dată că se privesc din exterior, ca într-un film.

Când disocierea devine extremă, însă, trece în teritoriul suprarealismului și se transformă în carne de tun pentru scenariștii de la Hollywood. Cazurile severe includ amnezia psihogenă, când nu-ți mai aduci aminte informații personale fără să existe vreun motiv fizic evident, sau starea de fugă disociativă, când îți pierzi personalitatea cu totul, de parcă ai pășit înafara corpului și te-ai tot dus. În cazul TID, corpul îți e ca o pensiune plină cu oaspeți și nu ești niciodată sigur cine răspunde dacă bați la ușă.

E estimat că undeva între 0,01 și 1 la sută din populație suferă de TID, însă mulți specialiști continuă să se contrazică asupra afecțiunii. Istoria acesteia e plină de povești cu amintiri false și culturi satanice. Intri pe pagina WebMD a TID și citești doar trei paragrafe până la subtitlul „Este tulburarea de identitate disociativă ceva real?”. Până-n ziua de azi, doar unii cred că e adevărată, în timp ce alții consideră că e o tulburare provocată de puterea sugestiei și povești de groază. Doctorii nu se îndoiesc că cei care primesc acest diagnostic suferă, dar nu se pot pune de acord asupra sursei suferinței, iar acest conflict a avut consecințe importante pentru modul în care ești tratat dacă ai TID.

Cum poți să dovedești că o tulburare mintală e „reală”? Oamenii de știință se pot uita la creier, la studii de caz, simptome și tratamente pentru a găsi dovezi că o boală există în mod clar. Dezacordurile din jurul TID, însă, scot în evidență natura subiectivă a modului în care categorizezi afecțiunile, în special cele mintale. Cu siguranță, contextul istoric și cultura au influențat modul în care înțelegi bolile și importanța lor. În cazul TID, moștenirea culturală a tulburării de personalitate multiplă continuă să se infiltreze în munca celor care o tratează, dar și în viețile celor care suferă de ea.

În discuțiile avute cu cei care studiază și tratează oameni cu TID, unii mi-au spus că nu e ceva real, ci doar un mod diferit de a discuta despre alte afecțiuni ca sindromul de stres posttraumatic sau tulburarea bipolară (o afecțiune caracterizată de modificări ale dispoziției și comportament confuz). Totuși, alții insistă vehement că TID este o tulburare de sine stătătoare, pervertită de ceea ce vezi în filme dar foarte reală, cauzată de cele mai crunte traume din copilărie. Traume ca cele descoperite și de Lizzie, până la urmă, în propria-i minte.

Mă uit cu coada ochiului spre Lizzie în timpul filmului și încerc să estimez dacă e supărată de modul în care TID e descris pe ecran. În film, Joanne Woodward joacă personajul Eve White, o femeie extrem de timidă care ajunge să apeleze la un psihiatru din cauza durerilor de cap după ce începe să-și piardă cunoștința și simțul trecerii timpului.

În timp ce vorbește cu doctorul, o altă personalitate, Eve Black, iese la suprafață. Black („negru”) e opusul total al Evei White („alb”): e nesăbuită, sociabilă și nu-i pasă mai deloc de familie sau de regulile societății. Cele două personalități se luptă pentru a controla corpul Evei. Spre finalul filmului, o a treia personalitate, Jane, care e manierată și echilibrată, intră în ecuație. Terapeutul lui Eve folosește hipnoza pentru a scoate la iveală o traumă din trecutul personajului: a fost forțată să sărute corpul neînsuflețit al bunicii în timpul înmormântării. După înfruntarea cu această experiență, Eve White și Eve Black dispar. Jane, acum o unică personalitate „integrată”, trăiește fericită, ca-n filme, până la adânci bătrâneți.

Scenariul mi se pare un pic forțat. Lizzie, însă, mă surprinde spunându-mi că momentele în care Eve face schimbul între White și Black nu sunt departe de propriile ei experiențe cu TID. A descoperit la rândul ei, la vârsta de 39 de ani, o experiență traumatică până atunci neștiută, și spune că multe personalități diferite co-există în mintea sa.

Câteva ore mai devreme, stăteam pe locul din dreapta șoferului în mașina lui Lizzie, un SUV de mărime medie, în timp ce ea conducea pe scurtul drum de la gară spre casa ei. Am schimbat cîteva vorbe despre călătoria mea cu trenul și despre cum îmi plăcuse Londra. Casa ei cu un singur etaj era încadrată de un cerc de flori și puteai auzi cum bâzâie albinele de la un pâlc înflorit la altul. Înăuntru era curat și strălucitor, iar soarele se revărsa prin ferestre.

Lizzie m-a condus în sufragerie, unde s-a gemuit felin în scaunul din fața mea. Soțul ei ne-a servit masa: brânză topită pe pâine pentru ea și hummus pe pâine pentru mine (fusese destul de atentă încât să mă întrebe în avans dacă am vreun fel de restricții alimentare). Era un mediu neobișnuit de vesel pentru a începe o conversație despre subiecte întunecate. Într-un fel, totuși, atmosfera oglindea contrastele neliniștitoare ale copilăriei ei. Lizzie s-a născut la începutul anilor 50 într-o fermă engleză incredibil de izolată, mi-a spus, la cinci câmpuri distanță de cel mai apropiat drum de orice fel. „Dacă n-ar fi fost partea cu abuzul, ar fi fost o situație minunată”, mi-a zis. „Absolut minunată.”

Mi-a povestit că a fost abuzată sexual de la o vârstă fragedă și până la 16 ani. Crede că a fost tatăl său, dar și alții. Nu are niciun fel de amintiri directe despre aceste abuzuri, însă spune că celelalte personalități ale sale, pe care le numește „părți”, își aduc aminte. Toate personalitățile împart același corp, așa că amintirile îi aparțin. Mai demult însă, erau compartimentate, îmi zice, ascunse în spatele ușilor închise din capul ei.

„Nu îmi foloseam creierul în acele momente, însă erau părți din mine care făceau asta”, mi-a spus. „Terminam totdeauna cu partea care ne aducea în pat și era o parte care venea și stătea așezată pe burtă, iar jobul ei era să golească creierul de tot ce se întâmpla, ca atunci când mă trezeam dimineața să nu mai am absolut nicio amintire. Niciuna din părți nu ar fi putut suporta tot abuzul, n-am fi avut cum să facem asta. Întreaga situație trebuia fragmentată ca să nu ne pierdem mințile.”

În timp ce vorbește, Lizzie sare de la „eu” la „noi” când se referă la propria persoană. (Dac-ar fi după ea, mi-a spus, ar folosi întotdeauna „noi” pentru că i se pare mai exact. Totuși, spune „eu” pentru a-i face pe alții să se simtă mai confortabil.)

Lizzie și-a dat seama că nu are amintiri complete din copilărie abia la vârsta de 39 de ani, când trauma emoțională a unui deces în familie a început să dărâme zidul disociativ pe care-l construise. A început să recupereze mici frânturi de amintiri, însă nu știa că să creadă despre ele. S-a gândit că poate-și pierde mințile.

Se surprindea umblând ca atunci când era mică, cu picioarele rotite spre exterior, ori că-și dorea să mănânce doar mâncare pentru bebeluși. Alteori putea să doarmă doar pe podea, în colțul camerei. Până în acel moment, Lizzie fusese un adult ocupat și productiv. Avea patru copii. Fusese în mod constant angajată.

Într-o zi, la bibliotecă, a pus mâna pe cartea The Flock de Joan Frances Casey, pe care a citit-o din scoarță-n scoarță. Volumul e despre o femeie cu TID, iar simptomele descrise sunau exact ca experiențele încâlcite ale lui Lizzie. „Pur și simplu n-am putut s-o las din mână”, mi-a spus ea.

Cartea sugera să îi scrii copilului din tine, așa că Lizzie a început să își scrie scrisori. Zece, 12 „părți” i-au răspuns, fiecare cu un scris de mână diferit. „Amintirile ieșeau la iveală și deveneam din ce în ce mai disfuncționale”, mi-a zis. „Era îngrozitor, absolut îngrozitor, deoarece era un haos total.”

După câteva căutări pe internet a ajuns la o conferință de psihiatrie, unde a auzit pentru prima oară descrierea disocierii structurale: când ești divizat în părți care trăiesc viața de zi cu zi și cele care au fost abuzate.

„Trăiam în lumea asta nebună. Unele părți scriau lucruri îngrozitoare care, se pare, ni se întâmplaseră. Era un iad și capul meu găzduia, în tot timpul ăsta, un fel de Al Treilea Război Mondial. Când am auzit descrierea disocierii structurale și am înțeles că acele alte părți sunt copii blocați în timp, de parcă au trecut prin traumă abia acum câteva clipe, totul a început să aibă sens”.

Sybil, care a apărut în 1973, e o carte despre copilăria chinuită a unei femei, despre amintiri reprimate și personalități multiple. Volumul s-a vândut în milioane de exemplare și, când a fost transformat în film trei ani mai târziu, a fost urmărit la TV de 40 de milioane de americani. Filme ca Cele trei fețe ale Evei și Sybil au adus tulburările de personalitate multiplă în atenția maselor. În timp ce povești ca Dr. Jekyll și Mr. Hyde erau ficțiuni, aceste filme susțineau că sunt bazate pe „fapte reale”. Ideea că amintirile traumatice pot fi ascunse și dezgropate prin terapie sau hipnoză regresivă au luat țara cu asalt și au deschis posibilitatea ca oricine se poate să fi avut parte de abuzuri îngrozitoare de care nu-și aduce aminte. Au existat foarte puține cazuri cunoscute de tulburare de personalitate multiplă înainte de anii 70. Până în 1990 erau deja cel puțin 20 de mii de diagnostice confirmate, „cu estimări care merg până la alte două milioane de cazuri”, conform unui articol New York Times din 1998.

În scurt timp, însă, suspiciunile au început să cuprindă psihiatrii și chiar pacienți. Dacă amintirile traumatice sunt atât de ușor de ascuns, cum explici simptomele celor cu sindrom de stres posttraumatic, oameni care nu reușesc să oprească torentul de amintiri dureroase? E oare posibil ca un număr atât de mare de persoane să fi suferit lucruri atât de oribile în copilărie și să ajungă abia acum, deodată, să și le aducă aminte? Cercetătorii au început, în același timp, să studieze și amintirile false (ideea că, atunci când ți-e sugerat, poți în mod sincer să crezi că ți s-a întâmplat ceva anume).

Elizabeth Loftus, psiholog cognitiv la University of California din Irvine, e o figură centrală a acestui câmp și a publicat multe studii despre cum o sugestie se poate lipi de mintea ta și poate deveni amintire. The False Memory Syndrome Foundation (Fundația Sindromului Amintirilor False) a fost fondată în 1992 ca spațiu în care ea și alții să testeze natura imperfectă a memoriei, iar cartea The Myth of Repressed Memory ( Mitul Memoriei Reprimate) a lui Loftus a apărut în 1994. Într-un studiu din 1995, ea arată că 29 la sută din cei cărora le-a livrat o amintire falsă din copilărie au ajuns să spună mai târziu că „și-o aduc aminte”, adăugând chiar noi detalii.

Exemple de amintiri și personalități „implantate” au început să ajungă în presă. „Tribunalele nu știu ce să facă cu treaba asta”, scria Geroge B. Greaves, psiholog clinician și juridic, într-un articol New York Times din 1994. „Tot domeniul e acum un mare haos.”

În 1997, o femeie pe nume Sheri Storm l-a dat în judecată pentru malpraxis pe terapeutul ei, Kenneth Olson, susținând că diagnosticul de tulburare de personalitate multiplă, precum și cele peste două sute de personalități ale sale, i-au fost induse de sugestiile acestuia. Ea căutase, în primă fază, terapie pentru insomnie și anxietate.

„Ea ‘și-a adus aminte’ că fusese abuzată sexual de tată la vârsta de trei ani, că a fost forțată să ia parte la acte de bestialitate și la ritualuri satanice care includeau măcelărirea și consumarea de bebeluși”, scrie Scott Lilienfeld, psiholog la Emory University, într-un articol din 2007 despre caz. „Conform psihiatrului, aceste experiențe traumatice generaseră personalități alternative în mintea pacientei.”

În transcrieri ale sesiunilor de terapie ale lui Sheri Storm, scrie Lilienfeld, Olson e cel care domină conversația. Pacienta nu oferă informații despre alte personalități, însă Olson le identifică și vorbește cu ele.

Nadean Cool, o altă pacientă al lui Olson, a primit în 1997 suma de 2,4 milioane de dolari după ce l-a dat pe acesta în judecată pentru malpraxis. Ea a spus că Olson a convins-o, cu ajutorul hipnozei și puterii sugestiei, că fusese abuzată de o sectă satanistă și că ar fi fost martoră la tot felul de activități violente. Psihiatrul a diagnosticat-o cu personalități multiple, printre care și „o rață, Satana și îngeri care vorbesc cu Dumnezeu”, conform LA Times.

În 1998, la o întâlnire a Asociației Americane de Psihologie, psihologul Robert Rieber a spus că studiase benzile cu ședințele de terapiei ale lui Shirley Mason (adevărata Sybil), înregistrări care atunci aveau 25 de ani, și credea că multele ei personalități fuseseră și ele „implantate de propriul psihiatru, nerăbdător să deschidă noi drumuri în cercetarea tulburării de personalitate multiplă”, conform New York Times. Declarația lui Rieber punea la îndoială unul din cele mai faimoase cazuri „reale” de personalitate multiplă.

Patru ani mai devreme, în 1994, ediția a patra a Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-IV) renunțase deja la diagnosticul de tulburare de personalitate multiplă, acesta fiind înlocuit cu TID. Asociația Americană de Psihiatrie (APA), care editează DSM-ul, continuă să distanțeze TID de tulburarea de personalitate multiplă.

Pe site-ul asociației, într-un interviu cu un specialist, APA spune că dacă suferi de TID îți lipsește conexiunea cu anumite amintiri, sentimente și simțuri, iar să descrii asta ca personalități multiple nu e tocmai corect. În forma sa reinventată, TID nu e cauzat de amintiri false sau de un influx de noi personalități, ci e o perturbare a unei personalități care era deja acolo, un fel de fracturare a sinelui. Nu ai „mai mult de o personalitate”, spun cei de la APA, ci „mai degrabă mai puțin de una întreagă”.

O bună parte din scepticismul actual asociat TID vine din scandalurile provocate de tulburarea de personalitate multiplă și geneza sa haotică din manualul DSM. Dezbaterea actuală o poți reduce la două părți care susțin explicații diferite ale TID: pe de o parte ai „modelul traumei” (trauma model), iar de cealaltă „modelul sociocognitiv” (sociocognitive model), cunoscut și ca „modelul fanteziei” (fantasy model).

Modelul traumei descrie o relație între un trecut traumatic și disociere, iar răspunsul la această variantă este o fragmentare a sinelui. Modelul sociocognitiv susține că TID este influențat de alți factori, cum ar fi terapeuții, mass media, ideile preconcepute despre tulburarea de personalitate multiplă sau interpretarea greșită a altor chestiuni de sănătate mintală și fizică. În esență, modelul sociocognitiv este o versiune îmbunătățită a ideii că TID se declanșează cu ajutorul sugestiei, în timp ce modelul traumei spune că sindromul este cauzat în mare măsură de o experiență traumatizantă.

În studiile care încearcă să explice TID prin modelul traumei sau prin cel sociocognitiv, rezultatele pot varia. Unele arată că există o legătură consistentă între traumă și disociere, iar aceasta din urmă nu este asociată sugestibilității sau tendinței de a crede ce spun alții.

Simone Reinders, conferențiar în neuroștiințe la King’s College din Londra, a căutat și a reușit să găsească diferențe în creierele celor diagnosticați cu TID. A descoperit variațiuni în circulația sanguină din diferite zone și schimbări ale fiziologiei creierului în raport cu grupul de control. A identificat și diferențe în activitatea cerebrală a pacienților cu TID de la o stare identitară la alta.

Lilienfeld, însă, care a scris despre cazul lui Sheri Storm după ce a cunoscut-o, mi-a spus că majoritatea celor cu TID cred sincer că au multiple personalități conlocuitoare și că, în astfel de studii, sunt comparați cu oameni care încearcă să simuleze tulburarea însă nu cred cu adevărat în ea. Asta, susține Lilienfeld, explică diferențele din rezultatele analizelor. Ce dezvăluie scanările cerebrale, spune el, nu este TID, ci convingerea lor că suferă de TID. „Părerea mea e că TID e o tulburare a convingerilor”, zice el. Mi-a mai spus și că, atunci când psihologii au încercat să vadă dacă oamenii cu TID au amintiri la care are access o singură personalitate, lucru care ar fi demonstrat că sunt cu adevărat de sine stătătoare, nu au reușit să facă asta.

„Să crezi că ai mai multe ‘personalități’ nu e același lucru cu a le și avea, iar acestea să fie separate prin bariere de amnezie în așa fel încât o personalitate să nu fie conștientă de lucrurile trăite sau învățate de o alta”, spune Steven Jay Lynn, un alt susținător al modelului sociocognitiv, director de instruire la clinica de psihologie a Universității din Binghamton.

Lynn nu crede că TID apare neapărat din vina terapeutului și spune că cei diagnosticați nu trebuie să fie neapărat ușor influențabili. A început să suspecteze că alți factori fizici îndelung ignorați, cum ar fi problemele de somn, ar putea juca un rol: somnul prost poate produce experiențe asemănătoare visului, precum și senzația de irealitate. Mai zice și că nu trebuie să ignori influența geneticii, care te poate predispune sentimentului de disociere.

„Ce vreau să spun e că multe influențe pot interacționa și conspira pentru a forma o narațiune foarte convingătoare a sinelui multiplu”, continuă el. „Pe scurt, nici trauma, nici mass media și nici sugestibilitatea, luate separat, nu pot să explice cu totul multe din cauzele tulburării de identitate disociativă. E clar că trebuie să înțelegem mai bine rolul determinanților multipli în cazul acesta, lucru valabil pentru orice tulburare psihică complexă.” Așa cum se mai întâmplă în dezacordurile academice, găsești răspunsuri pătimașe publicate de Lilienfeld la lucrările lui Reinders, apoi viceversa. Astfel de ciondăneli și atacuri poți descoperi atât în lucrări care favorizează modelul traumei, cât și în cele care apără modelul sociocognitiv.

TID e o tulburare în care ți-e greu să înțelegi adevărul despre propria experiență de disociere a sinelui, iar cercetarea din domeniu îți poate de senzația că e la fel de fragmentată în concluzii ca mintea celui care suferă de așa ceva. Se poate ca diagnosticul tău precedent, cel de tulburare de personalitate multiplă, să fi fost arucat la coș, după care dai de o nouă bătălie, cea de definire a TID. „Nu înțeleg unde-i controversa”, îmi spune Reinders la telefon. „TID e inclus în DSM de zeci de ani deja. Există cantități enorme de studii, cercetări empirice și studii de caz. Datele strânse de mine, precum și de mulți alții, au arătat că schimbările neuroanatomice sunt, în cazul TID, similare cu cele date de sindromul de stres posttraumatic.”

Reinders are altă teorie legată de rezistență: Crede că TID și genul de traume care, spune ea, provoacă tulburarea dezvăluie o față întunecată a lumii pe care puțini vor să o recunoască, o latură care include abuzarea sexuală a copiilor.

„Asta poate fi, pentru mine, o explicație a faptului că mulți critici nu vor să recunoască existența TID, deoarece scoate la suprafață întunericul societății noastre”, spune ea.

Am întrebat-o pe Lizzie ce le-ar spune celor care cred că TID poate apărea la sugestia terapeutului. Înțelege ea trauma din copilărie în acest mod deoarece un terapeut i-a insuflat ideea? „Am vorbit despre lucruri, dar niciodată, absolut niciodată nu mi-a sugerat că s-ar fi putut întâmpla așa ceva”, mi-a răspuns. „Trebuia să vină de la mine.”

La o zi după ce am cunoscut-o pe Lizzie, m-am întâlnit cu Ruby King* în cafeneaua unui hotel din cartierul londonez Bloomsbury. Vorbea blând și părea un pic emoționată. După ce și-a turnat un pic de lapte în ceai și l-a amestecat meditativ, mi-a zis că primul ei psihiatru îi spusese că are anxietate și depresie severă, dar și posibile simptome ale unei tulburări disociative complexe. Ruby e doctor, însă a trebuit să ajungă acasă pentru a căuta ce este tulburarea disociativă. Asta se întâmpla acum 15 ani.

Ruby are aproape 60 de ani și, asemeni lui Lizzie, a crescut într-un sat mic din Anglia. Mi-a spus că tatăl ei era abuziv cu ea, mama și frații ei, deși nu a avut amintiri despre abuzurile asupra ei până la maturitate.

„Ți-aș fi spus foarte sincer că am scăpat ușor și că majoritatea abuzurilor au fost îndreptate către mama și frații mei și că eu am scăpat cumva”, mi-a zis.

Se considera protectoarea mamei sale. Încerca să oprească certurile din a degenera în agresiune fizică, iar asta i-a consumat copilăria. „Priveam deseori de pe scări ca să văd cât de rea e situația”, mi-a spus. „Odată i-a strâns gâtul în mâini și o sugruma, așa că am coborât în fugă, am țipat și i-am despărțit. Când ai genul ăsta de responsabilități dormi ca naiba, cu ochii încă urmărind, asculți, ești tot în alertă, chiar și în somn.”

Ruby a observat simptomele abia după 40 de ani, după moartea mamei sale. Înainte de asta, a absolvit medicina, s-a căsătorit și a devenit doctor. A mers la terapie, însă se simțea în continuare neliniștită și depresivă, încerca să se țină pe linia de plutire.

„Doar dă-i înainte și nu te opri, încearcă să fii o soție bună, un doctor bun, o mamă bună”, mi-a explicat atitudinea ei. „Jonglează cu toate astea. Dar devenea din ce în ce mai greu. Eram tot mai obosită, nu aveam energie, mă chinuiam să mă concentrez.” Tatăl ei a murit la șapte ani după mamă. Câteva săptămâni după asta, mi-a spus, „am deraiat cu totul”. „Am avut ceea ce ai numi o cădere nervoasă. Eram doar o grămadă de carne pe podea. Abia puteam vorbi. Nu știam cum să pun haine la spălat. Nu puteam să beau sau să mănânc ceva în mod voluntar, doar dacă mi le puneai în față.”

A ajuns la spital și a început să aibă flashback-uri care succedau rapid. „Mi le imaginez ca pe un mănunchi de baloane sub apă care încep să se ridice la suprafață”, mi-a zis.

În spital, trăia printre flashback-uri majoritatea timpului. Asta a însemnat retrăirea unor amintiri până atunci ascunse: abuzuri sexuale și fizice, plus teroarea, durerea și restul emoțiilor venite la pachet. Uneori nu știa cum o cheamă, alteori se referea la propria persoană cu numele de fată. Se simțea mai tânără și mai scundă, de parcă ar fi avut aceeași vârstă și înălțime ca în perioada în care avuseseră loc incidentele.

„Credeam la modul sincer că înnebunesc”, mi-a spus. „Cu totul și de-a binelea.”

Richard Loewenstein a avut primul pacient cu TID când era cercetător asociat al Institutului Național de Sănătate Mintală (National Institute of Mental Health), la începutul anilor 80. Îi fusese alocat o pacientă din unitatea de tulburări afective refractare, unde erau trimiși pentru tratamente experimentale cei cu tulburări de dispoziție care nu răspundeau la niciun tip de medicamente.

Pacienta luase parte la un studiu cu litiu, iar Loewenstein o trecea acum prin interviul de ieșire. Una dintre asistente îi spusese că femeia menționase că are personalități multiple, însă el i-a răspuns tranșant. „Nu are așa ceva. E bipolară. Când e maniacală se simte ca o persoană, când e la capătul celălalt probabil se simte o cu totul alta.”

Totuși, cu interviul pe terminate, doar pentru a elimina cu totul posibilitatea, i-a zis că „Dacă mai e altcineva în corpul tău care vrea să vorbească cu mine, mi-ar face plăcere să discutăm”.

„Atunci a început să sară dintr-o stare în alta”, mi-a zis el. „Era complet diferit față de ce vezi la televizor, era complet diferit și față de ce găseai în manualele vechi. Nu era ca și cum ai observa pe cineva trecând printr-o ușă rotativă, erau stări care se suprapuneau unele peste altele și una din aceste stări ieșea la iveală din alta.”

Loewenstein e acum director pe probleme medicale și fondator al programului de tulburări traumatice din cadrul spitalui Sheppard Pratt din Baltimore și profesor de psihiatrie la școala de medicină a University of Maryland. Mi-a spus că filmele și procesele bazate pe amintiri reprimate, asociate tulburării de personalitate multiplă, au dăunat înțelegerii TID în rândul publicului și doctorilor practicanți. „Nu ești mai multe persoane”, mi-a spus el. „Toate lucrurile la care oamenii se exaltează, numele sau accentele, personalități ca cea de maimuță înaripată de trei metri care vorbește doar vietnameză, astea sunt lucruri care țin în totalitate de simptome secundare. Este o tulburare care are legătură cu trădarea încrederii pe care o aveai în oamenii care sperai să aibă grijă de tine, cu drag, în copilărie.”

Centrul lui Loewenstein are cam trei sute de admisii pe an, iar aproximativ 80 la sută sunt pacienți cu TID. „E departe de a fi o anomalie și departe de a fi ceva rar, e de fapt o tulburare psihică destul de comună, dar nu este recunoscută.” Mi-a spus că majoritatea medicilor pur și simplu nu știu ce să caute, cum să o depisteze.

Doar o mică parte din pacienții care ajung la el au povești elaborate cu personalități diferite, iar pentru Loewenstein nu e un semn foarte bun pentru diagnostic. Adevăratul TID, zice el, este ascuns. E subtil. Nu e dramatic. Mulți pacienți dezvoltă simptome abia la maturitate, care se manifestă ca gânduri supărătoare, goluri de memorie, anxietate, depresie și senzația de disociere.

Loewenstein crede că TID ar trebui să fie înțeles ca tulburare posttraumatică de dezvoltare care se instalează în copilărie. Apare când copiii au experiențe timpurii extrem de traumatice și nu dezvoltă un simț al sinelui unitar pentru situații, emoții și contexte diferite. Și deși mulți din pacienții săi au și tulburare de stres posttraumatic, depresie, probleme cu consumul de substanțe sau ideații suicidare, el spune că TID este o afecțiune de sine stătătoare.

E de acord că societatea poate influența interpretarea TID, însă cultura și contextul istoric își găsesc întotdeauna locul în expresia unei tulburări mintale. Dacă ești schizofrenic azi, poți avea manii cu supravegherea pe internet, pe când în secolul 19 astfel de obsesii ar fi fost despre telegraf. Criza SIDA a alimentat manii în anii 90, iar mai devreme de asta se poate ca tuberculoza să fi ocupat acest loc. Loewenstein mi-a spus că a făcut studii longitudinale în care s-a uitat la modul în care au fost tratați pe termen lung pacienți din alte centre comparat cu cei care au trecut prin modelul său de tratament. Spune că, deși e mai lentă, metoda sa ameliorează mai mult starea pacienților. „Simptomele de tulburare de stres posttraumatic se îmbunătățesc”, mi-a zis. „Devin mai puțin disociativi. Separația dintre stări diferite e mai mică. Sunt mai puțin auto-distructivi.”

„În loc să încercăm să reprimăm aceste stări, încercăm să le facem să comunice mai mult, să relaționeze mai mult, să empatizeze mai mult, să se coordoneze și să coopereze mai bine”, explică el.

Ruby mi-a spus că terapia la care mergea semăna cu cea de familie, doar că aceasta era alcătuită din toate părțile minții ei, iar tehnica e similară cu ce descrie Loewenstein. Știe acum că toate părțile sunt de fapt ea, dar la vârste diferite. Fiecare s-a separat pentru a face față unei amintiri sau experiențe anume. Spune că simte lucrurile prin care a trecut ca pe un fel de tulburare de stres posttraumatic, însă e mai complicat deoarece traumele au avut loc în perioada de dezvoltare.

Când Lizzie a găsit, într-un final, un terapeut specializat în TID, a ajuns să ofere fiecărei părți din sine un pic de timp la volanul conștiinței, iar asta a însemnat și să facă lucruri pe care le prefera o versiune mai tânără a ei, cum ar fi să se uite la desene animate pentru copii mici sau să deseneze. Când călătorea, obișnuia să facă trei bagaje mari, pline cu jucării, ursuleți de pluș și cărți de colorat, dar și haine diferite pentru fiecare parte din ea. Cât am vorbit, Lizzie mi s-a părut o persoană unitară, fără ca alte personalități să iasă la suprafață. A zis că, odată ce a oferit fiecăreia un timp al său, nevoile lor nu au mai fost la fel de dominante. Acum, când pleacă de acasă, are la ea doar haine de adult (deși, ocazional, pune în bagaj și un animal de pluș).

Am întrebat-o pe Lizzie dacă crede că e personajul principal al distribuției din capul său. Obișnuia să creadă asta, mi-a zis, deoarece ea a deținut monopolul asupra corpului vreme de mulți ani. Acum, însă, crede că e doar una din multiplele părți.

„Într-un fel, cred că sunt cea mai superficială parte deoarece am cea mai mică conexiune cu copilul inițial, care deține toate ingredientele necesare unui om real”, mi-a spus. „Mă văd ca pe o parte, o simplă parte.”

Negarea și îndoielile față de propria persoană îți pot cauza la fel de mult rău ca simptomele unei boli. Când suferi și simți că lucrurile prin care treci nu sunt valide, sunt neînțelese sau nici măcar nu sunt reale, asta poate să îți afecteze foarte tare psihicul.

Loewenstein a zis că lasă filozofii să decidă ce e real. Slujba lui e să îi facă pe oameni să se simtă mai bine. „Mintea are propria ei realitate și, apropo, afecțiunile medicale sunt și ele constructe sociale”, mi-a spus. „Toate tulburările pe care le poți avea, psihice sau fizice, sunt la un anumit nivel constructe sociale.”

Faptul că un diagnostic poate intra și dispărea din DSM arată că modul în care înțelegem bolile mintale se schimbă și evoluează. DSM-ul e considerat un fel de biblie a psihologiei, dar rădăcinile sale vin mai degrabă din convingeri și constructe umane, nu din fapte obiective. Thomas Insel, fost director al Institutului Național de Sănătate Mintală, scria în 2013 că DSM-ul este, „în cel mai bun caz, un dicționar care creează un set de etichete pe care le definește”. Oferă pacienților și doctorilor un set de cuvinte și se asigură că toată lumea folosește aceiași termeni, dar asta nu înseamnă și că aceștia sunt valizi. Spre deosebire de cancer, boli de inimă sau diabet, existența tulburărilor mintale este filtrată prin descrierea pacientului. Nu ai la dispoziție, încă, teste de sânge sau de scanări ale creierului care să-ți ofere rezultate definitive pentru anxietate, depresie, bipolaritate sau, dacă e până acolo, orice altă afecțiune psihică.

Insel a anunțat că Institutul urma să abandoneze DSM-ul și să lanseze Research Domain Criteria (RDoC), o încercare de clasificare a afecțiunilor mintale prin mijloace mai obiective, ca genetica sau neuroimagistica. „E vital să îți dai seama că nu poți reuși dacă folosești categoriile din DSM ca pe niște ‘reguli de aur’”, a scris el. Și totuși, până RDoC ajunge la maturitate și devine o unealtă folosibilă (momentan e în stadiul de cercetare), DSM e cea mai bună alternativă pe care o ai la îndemână când trebuie să definești sau diagnostichezi afecțiuni psihice.

Oricât ar fi de imperfecte, e important să știi când categoriile pe care le ai la îndemână te ajută sau îți fac rău. Uneori, când accepți un diagnostic, lumea ta se micșorează, se încovoaie în ea însăși. Totul devine patologizat și restrictiv, te poți trezi prins în lucruri care te fac și mai bolnav. Ajungi să interacționezi cu oameni care suferă la fel ca tine. Lumea ta devine mai mică. Totuși, nu am văzut asta la Lizzie. La finalul filmului Cele trei fețe ale Evei, Lizzie s-a îndreptat spre ecranul sălii de cinema. Își dăduse acordul, în avans, să răspundă la întrebări din public despre TID. Am urmărit-o din scaun, rămânând în ultimul rând. Părea sigură pe sine, fără ezitări în voce.

În timpul sesiunii de întrebări, a zis că diagnosticul și faptul că și-a găsit un loc în susținerea cauzei TID i-au deschis noi orizonturi. Acum se bucură de familie, călătorii, nepoți, evenimente și colaborări. Indiferent dacă poate sau nu să dovedească că suferă de asta sau că amintirile ei sunt reale, diagnosticul TID i-a îmbunătățit viața. Asta mi-a spus și Ruby: „Psihiatrul meu mi-a explicat întotdeauna foarte răspicat, iar eu sunt de acord, că nimic din ce aș avea de prezentat nu ar fi valid într-o sală de tribunal. … Fie că lucrurile astea s-au întâmplat sau doar crezi că a fost așa, e evident că ai nevoie de o formă de ajutor, nu? Cred că acesta e punctul de la care trebuie să pornești, nu de la chestiuni legale.”

Loewenstein și Reinders spun că TID e o afecțiune provocată de traume, iar Lynn și Lilienfeld cred că originea e una mai complexă, însă toți sunt de acord că modul în care filmele prezintă personalitățile multiple nu reflectă realitatea. Ei consideră că, la fel ca toate celelalte problemele de sănătate, cauzele tulburării sunt cel mai probabil multiple, iar afecțiunea se poate suprapune cu alte boli. Cel mai important, iar asta e valabil pentru toate tulburările mintale, ei cred în experiența subiectivă a celui care suferă, indiferent de numele diagnosticului.

„Diagnosticul în sine te ajută doar dacă îi sprijină pe cei etichetați prin el, nu?”, zice Ruby. „Ajută doar dacă are un rol în călătoria celui care o poartă. Mi-a permis să înțeleg. M-a ajutat să nu mă simt nebună.”

Cercetătorii continuă să studieze și să dezbată biomarkeri ai creierului, precum și criteriile definitive ale simptomelor. Tu, între timp, ca suferind sau martor al suferinței, trebuie să accepți că credința a jucat și continuă să joace un rol important în etichetarea și experimentarea afecțiunii, dar și că diagnosticul poate însemna lucruri diferite pentru alte persoane. Pentru unii va fi o cușcă, în timp ce mulți alții își vor descoperi libertatea.

*Numele marcate cu asterisc au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor datorită naturii delicate a informațiilor împărtășite.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.