High Hui

Nimeni nu vrea să te îndrăgostești după ce te-ai lăsat de heroină

Ești prea fragil. Intimitatea e prea mult pentru tine. Pur și simplu treci dependența de la un drog la o persoană.

de Hannah Brooks; translated by Oana Maria Zaharia
28 Ianuarie 2019, 5:00am

Foto de Christina Spoerer 

În prima zi a anului 2019, pe la șase dimineața, iubitul meu mă trezește cu un sărut. Îmi pune în mână o ceașcă de cafea. Îi cer o țigară. Aprinde una și mi-o dă. Inhalez fumul și îmi dau seama ce fericită sunt să-l văd; ce fericită sunt că a început un nou an.

Nu m-am mai drogat de 197 de zile și, acum, când deschid ochii, heroina nu e primul meu gând.

În cele patru săptămâni de când suntem împreună, eu și Nikolai am dezvoltat o rutină.

„Ce zi e azi?”, mă întreabă cu accentul lui rusesc.

Fac pe proasta, ca de obicei, și holbez ochii la el.

„Azi?”

„Da, ce e azi?”

Trag încă un fum și mă uit la tavan. „A!” Mă întorc la el și zâmbesc. „Azi e cea mai bună zi din viața mea!”

„Da”, râde. „Chiar este.”

Hipocampul meu scoate la iveală amintiri noi.

Încep să văd un viitor.


Știu foarte bine care e faza: când te recuperezi după o dependență îndelungată de droguri, ți se spune în mod repetat să nu intri într-o relație timp de cel puțin un an. Toți îți spun asta: clinicile de reabilitare, consilierii, cluburile de narcomani anonimi – nu te îndrăgosti. Foștii dependenți sunt prea fragili în etapa asta. Confundăm dorința cu dragostea. Nu facem decât să trecem dependența de la un drog la o persoană. Nu știm cine suntem și ce vrem și nu e ok să îți alegi un partener în perioada asta.

Dacă relația eșuează, pot face față durerii fără să simt din nou tentația să mă droghez?

Nu am vrut să intru într-o relație. Niciodată nu vreau. Când mi-am făcut bagajele pentru Thailanda, mi-am zis: Nu-ți iei lenjerie sexi. Mergi la dezintoxicare, nu ai nevoie decât de chiloți de bumbac și atât. Nu-mi pasă cât de singură te simți, cât de mult vrei să te cuibărești lângă cineva. Nu-mi pasă că, după dezintoxicare, libidoul tău o să se reactiveze. Nu e momentul. În plus, aveam un iubit, chiar dacă știam că trebuie să mă despart de el.

În bătălia dintre inimă și creier, a pierdut creierul și am decis că Nikolai nu are cum să fie un pericol pentru mine. Recuperarea nu e pentru cei care au nevoie de ea, ci pentru cei care o doresc. Iar Nikolai o dorește, la fel ca mine.

Stau întinsă lângă el în momentul în care găsește o punguță cu heroină în buzunarul unei perechi de blugi pe care n-a purtat-o de când a ajuns în Thailanda. E palid la față. Și eu. Ne uităm la punguță.

„Ajută-mă să scap de ea”, mă roagă.

I-o dăm unui consilier, care o aruncă în toaletă. E prima oară când am aruncat droguri, și pentru el, și pentru mine. Se creează ceva între noi. Nu vrem asta, vrem altceva.

Glumim despre ce le-am spune mamelor noastre.



„Mamă, am cunoscut un rus drogat minunat care și-a distrus viața la fel de mult ca mine!”

„Mamă, am întâlnit-o pe fata viselor mele! E o australiancă drogată care a fost de mai multe ori la dezintoxicare decât mine. Și scrie o rubrică despre toate tâmpeniile pe care le-a făcut pe heroină!”

Păstrăm idila sub tăcere până când nu mai rezistăm. Hotărâm să părăsim Sriracha și comunitatea de reabilitare ca să mergem în Chiang Mai, via Bangkok și Laos. Sunt conștientă că s-ar putea să fie o greșeală. Abia îl cunosc pe Nikolai. Sunt la începutul recuperării și sunt fragilă. Personalul clinicii ne zâmbește trist și dă din cap dezaprobator. Mă îmbrățișează de parcă am murit deja.

Nu sunt suficient de arogantă ca să-mi permit să spun că știu ce fac. Habar n-am, dar zarurile au fost aruncate.


Am umblat prin 19 centre de tratament în ultimii patru ani. Am petrecut șapte luni din 2018 în clinici de reabilitare. Am uitat cum e să fiu liberă. M-am obișnuit să mi se gătească, nu să gătesc eu. Mi se pare normal să fiu supravegheată când merg la supermarket. Poștașul și cămătarii nu mă pot găsi și oamenii nu se supără când îi ignor. Cum ar putea să se supere? Doar sunt la reabilitare.

În Bangkok, îmi dau seama că nu știu să răspund pentru mine în lumea reală. Îmi lipsește exercițiul. Sunt neîndemânatică. Rog adolescenții care lucrează în supermarket să mă ajute să-mi pun credit pe telefon. Nu beau niciodată suficientă apă pentru că uit să cumpăr. Uit să iau și hârtie igienică. Mă pierd chiar și cu Google Maps. Știu să înjur în thailandeză, dar nu știu expresii practice, gen „Cât costă asta?” Trebuie să-mi spăl singură hainele, să-mi gătesc. Nu luăm micul dejun niciodată și alergia lui Nikolai la fructe de mare complică și mai mult lucrurile. Nu știm thailandeză suficient de bine cât să explicăm vânzătorilor că va intra în șoc anafilactic dacă mănâncă o cantitate oricât de mică de sos de pește. I se oprește inima și moare. Nikolai mă învață cum să-i fac injecția în caz că se întâmplă ceva de genul ăsta. Mâncăm sandvișuri cu brânză de la magazin și aflu coordonatele până la cel mai apropiat spital.


Oamenii își fac griji pentru mine. Primesc mesaje în care mă întreabă dacă sunt ok. Lucrurile astea merg prost de obicei. Se întâmplă des să se formeze cupluri în clinicile de dezintoxicare, dar puține rămân curate. Și totuși, trec săptămânile și noi nu ne injectăm. Ne distrăm. Stăm într-un apartament drăguț într-o suburbie din Bangkok. Noaptea ieșim pe stradă și privim lumea din jur: turiști beți în pantaloni cu imprimeu leopard, expați bătrâni pe scutere, femei thailandeze care își flutură părul în fața cluburilor. Tragem cu arma într-un parc de distracții, ne batem cu neoane fluorescente pe care le folosim ca pe niște săbii laser. Cădem des pe jos și râdem cu lacrimi. Totul e nou. Și e minunat să împărtășești asta cu cineva.

„Uneori mă distrez atât de bine cu tine încât nici nu realizez că suntem în supermarket să cumpărăm săpun”, îmi spune.

Suntem prieteni și iubiți și mă întristează că oamenii se așteaptă să dăm cu bâta-n baltă și să distrugem tot.


Îmi fac griji pentru viitor. Vreau o siguranță. Găsesc o promisiune în Biblia Alcoolicilor Anonimi și mă agăț de ea: „Cât timp o țin așa, nu am de ce să mă tem”.

Nu-mi spun că o să obțin ce îmi doresc. Nu-mi spune că viața o să fie minunată. Îmi spune doar că nu mai am motive să mă tem.



La o întâlnire a narcomanilor din Bangkok, cunosc o americancă cu părul lung și verde. Fumăm o țigară și mă întreabă de cât timp sunt împreună cu iubitul meu. Ușor jenată, îi spun că ne-am cunoscut într-o clinică de dezintoxicare.

Râde: „A, nu-ți face griji! Și eu cu iubitul meu ne-am cunoscut tot într-o astfel de clinică!”

Se trântește cu fundul în noroi.

„A murit acum trei luni. Era curat de 15 luni când s-a apucat din nou. O singură injecție și a murit.”

Îmi povestește cât de mult l-a iubit. A fost prima relație pe care a avut-o fără să fie dependentă de droguri. Era altfel. Trăiau prezentul. Era frumos.

La câteva săptămâni după moartea lui, s-a injectat și ea. A început să bage heroină, deși nu mai băgase până atunci. Astăzi e ok, dar mâine nu știe ce o așteaptă. E bucuroasă dacă trece o zi fără să bage.

Mă sperie.

Chiar înainte să vină în Thailanda, Nikolai și-a injectat heroină, după ce fusese curat câteva săptămâni. A făcut supradoză și a venit direct de la Urgențe la reabilitare în Portugalia.

Și mie mi s-ar putea întâmpla.

Credința mea - în Nikolai, în program, în mine, în divinitate – nu e încă suficient de solidă ca să-mi liniștească groaza.


La fel ca mine, Nikolai își face griji că e un om de căcat. Drogurile ne-au transformat în niște monștri. Își face griji că l-aș judeca dacă aș ști ce lucruri a făcut. Își scrie povestea vieții și mi-o trimite, dar prefer să n-o citesc. Nu vreau să știu cum e pe droguri. Nu vreau ca el să știe cum sunt pe droguri. Prefer să ne bucurăm unul de altul curați.

„Sunt mai drăguț cu tine decât am fost cu oricine vreodată”, îmi spune el.

Am terminat de făcut cumpărăturile și mergem spre casă, încărcați cu plase.

„Am uitat!”, strigă când ieșim din magazin. „Ne trebuie un bec. Stai aici că mă duc eu.”

Stau lângă scuter și fumez. După zece minute, mă plictisesc. Privesc apusul. După douăzeci de minute, îmi fac griji. Nu pot căra singură toate plasele. Sunt blocată aici, aștept un rus să vină cu un bec. Devin anxioasă. A furat ceva și a fost arestat. S-a întâlnit cu un dealer și a luat heroină. E un dobitoc și m-a lăsat aici.

Când apare, după patruzeci de minute, sunt de-a dreptul furioasă.

„Ce dracu'?!”

„Îmi pare rău. Ți-am dus și lampa la reparat, știu că te enerva.”

Scoate lampa și becul din rucsac și mi le arată.

Vreau să-l îmbrățișez și să-i spun că am fost îngrijorată, dar tac. Îmi pun casca și îl ignor în timpul drumului spre hotel.

Nu sunt supărată că m-a făcut să aștept. Sunt supărată pentru că îmi pasă de el și nu știu cum să exprim asta.

„Nikolai?”, îl întreb încet.

„Da, Hannah.”

Zâmbește și tandrețea lui mă copleșește.

„Îmi pare rău.”

Nu mă înghite pământul. Nu-mi cade cerul în cap.


Luăm un avion mic spre Luang Prabang, vechea capitală a statului Laos. Explorăm satele și drumurile prăfuite pe scuter. Aruncăm cu banul ca să stabilim următoarea destinație. Dăm din întâmplare peste o școală britanică. Nikolai vorbește cu un tânăr călugăr budist care e fan Eminem, dar are probleme pentru că pune muzica lui în templu. Eu vorbesc cu trei băieți adolescenți despre cum școala și munca nu le permite să se întâlnească cu fete. Chicotesc și unul dintre ei se holbează la sânii mei.

Mai târziu, Nikolai mă duce într-o destinație surpriză. Conducem două ore până într-un alt sat pe malul Mekongului. Un bărbat ne trece râul cu o barcă lungă și subțire și ne duce la o stâncă enormă care are sculptate niște scări. Ajungem la intrarea într-o peșteră mare și primim torțe. Peștera e plină cu statui aurite ale lui Buddha.

Mă gândesc că, dacă n-aș fi trecut prin toate greutățile prin care am trecut, n-aș fi ajuns niciodată aici, într-o peșteră minunată pe malul râului Mekong, împreună cu o persoană pe care încep s-o iubesc. Sunt bucuroasă că ne-am găsit. „Șansele să nu întâlnești pe cineva în viața asta sunt atât de mari, încât fiecare întâlnire e un miracol”, a scris Yoko Ono.

Nikolai mă strânge în brațe cu entuziasm și căldură.

„Dacă mi-ar fi spus cineva acum câteva luni, când zăceam pe salteaua mea infectă și mă injectam, că o să explorez peșteri pe malul Mekongului cu o australiancă superbă, aș fi râs”, mi-a zis.

Uneori devenim mai buni decât ne așteptăm.


Acum că nu mai consum heroină, îmi fac griji că o să mor. Am găsit un nodul în sânul drept și am presupus imediat că e cancer. Am fost la radiografie și doctorul mi-a zis că e ok. Citesc pe furiș statistici despre accidentele rutiere din Thailanda. Îmi imaginez scenarii oribile cu scuterul. Nikolai îmi strânge mereu casca pe cap.

„Dacă e prea largă, îți rupe gâtul când cazi de pe scuter”, îmi spune.

Mă gândesc la un fost iubit care a avut accident de motocicletă în Thailanda și și-a distrus un picior. Mă gândesc la un bărbat pe care l-am cunoscut și care nu mai putea vorbi după un accident rutier. Mă gândesc la o prietenă care a cunoscut și ea un bărbat în clinica de reabilitare. Avea 37 de ani când a rămas însărcinată cu el. Mâncam măsline verzi într-un restaurant din Melbourne când m-a sunat partenerul ei să-mi spună că femeia murise de cancer la plămâni, la 39 de ani. Sarcina îi fusese întreruptă.

Se lasă seara și Mekongul strălucește. Conducem prin sate înapoi până la hotel. Vântul e rece și mă agăț de Nikolai ca un ursuleț koala. Încetinește când intrăm într-un sat unde mașinile și bicicletele s-au oprit în stradă. Pe drum sunt cioburi de metal, sticlă și plastic. Oprim. În stânga mea e un bărbat mort. E întins pe spate, cu brațele pe lângă el. Capul îi e zdrobit. În jurul lui e o baltă de sânge.

Ne continuăm drumul, fără să spunem nimic. Am mai văzut amândoi cadavre, dar acesta părea atât de jalnic, ca o jucărie stricată.

Îmi strâng casca mai bine pe cap.

Verific dacă am injecția pentru alergia lui Nikolai.

Asta este, unii supraviețuiesc, alții nu.

Cât timp o țin așa, nu am de ce să-mi fie frică.

Ne ținem strâns de o mașinărie mică din metal și înaintăm către soarele care apune.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.

Tagged:
heroína
dependenta
Droguri
iubire
supradoza
Thailanda
sevraj