Sunt Dragoș și am salvat refugiați timp de doi ani, iar Europa îi lasă acum să moară

Dacă ai văzut vreodată imagini cu africani care vor să traverseze Marea Mediterană în bărci gonflabile cu care au aproape zero șanse să supraviețuiască, ei bine, oamenii ăia nu sunt cetățeni săraci ai planetei care n-au descoperit altă metodă să ajungă în Europa, cum ai fi tentat să crezi. Sunt pur și simplu oameni pe care guvernele europene, astea cu sediile la Paris și Roma, îi lasă să moară. Sau să se întoarcă înapoi de unde au venit.

Doi ani am fost voluntar pentru SOS Mediterranee, unul din ONG-urile care a salvat aproape 30 mii de oameni în Marea Mediterana Centrală și în timpul ăsta am observat schimbările de ordin politic și administrativ din porturile europene.

Totul a început odată cu venirea la putere în Italia a guvernului de dreapta, cu Matteo Salvini ministru de interne și vicepremier.

Sau, mai bine zis, totul a început pe 10 iunie 2018, când navei Aquarius, care avea la bord 630 de refugiați, i-a fost refuzată intrarea în porturile din Italia, la ordinul ministrului Salvini. Pe timpul nopții am salvat oameni aflați în primejdie de pe două bărci gonflabile, într-un haos care treptat s-a generalizat.

Operațiunea a fost coordonată prin radio de Centrul Maritim de Căutare și Salvare din Roma, iar, prin lege, Italia era obligată să asigure un loc de siguranță (Place of Safety) pentru cei salvați.

Tot în acea noapte, Paza de Coastă italiană a transferat pe Aquarius câteva sute de oameni, adunați din alte operațiuni de salvare din ziua respectivă, ajungând la acel total de 630.

Obligația de a asigura un adăpost refugiaților îi revenea Italiei cu atât mai mult cu cât transferul avusese loc între Aquarius și o navă a statului italian. Doar că lui Salvini nu i-a păsat de lege și a cerut Maltei să preia migranții. Însă Malta e orice, de la destinație turistică - unde italienii merg să învețe engleza și sfârșesc prin a se îmbăta zile la rând - la paradis fiscal, loc de mers la plajă, ce vrei tu. Dar nu și un stat care acceptă oameni săraci aflați în pericol.

Pentru că toată afacerea a durat vreo zece zile, tensiunile diplomatice nu au întârziat să apară în miezul Europei. Astfel, președintele Franței, Emanuel Macron, a acuzat guvernul italian de ipocrizie, iar proaspătul guvern spaniol de stânga s-a oferit să primească nava Aquarius în portul Valencia, ca un salvator pe cal alb, profitând de atenția mediatică din jurul incidentului, cu mențiunea că primirea în Spania este o excepție și nu se va repeta. Ca să-ți faci o idee despre impactul în largul mării a acestei modificări la nivel politic, ei bine, doar în anul 2018 peste 2 300 de oameni au dispărut fără urmă.

Statele europene, în special Italia, dar, mai nou, și Franța, au operat pe două planuri distincte. Primul a fost cel de dotare a Pazei de Coastă a Libiei cu ambarcațiuni militare cu care să intercepteze toate bărcile clandestine care pleacă în timpul nopții de pe plajele divizatului stat nord african. Dincolo de asta, Centru Maritim de Căutare și Salvare din Roma, cel care până nu demult coordona operațiunile de salvare din această zonă a Mării Mediterane, a încetat orice cooperare cu ONG-urile care salvează oameni aici din 2016.

Guvernul olandez blochează și el de luni bune vaporul Sea Watch 3, aflat sub pavilionul acestei țări, pe motive tehnice de „safety concerns”, urmând la indigo politica de stopare cu orice preț a ONG-urilor începută de Italia.

Zona asta din nordul Libiei, la aproximativ 25 de mile în largul mării, este una foarte puțin circulată, nu există trafic de agrement, iar cel comercial e minim. Dacă mai pui și că operațiunea cu nave militare EUNAVFOR MED, cu numele generic Sophia, care avea rol de a stopa pe cât posibil sosirea în Europa a bărcilor clandestine din Libia, s-a încheiat pe 31 mai 2019, o să înțelegi ce deșert marin e acolo.

Din partea ONG-urilor mai există două nave de capacitate redusă, Alan Kurdi, operată de Sea Eye, o navă veche de 71 de ani și Mare Jonio, o navă operată de un ONG italian fără experiență, recent eliberată din arest.

Al doilea lucru pe care l-au făcut europenii, iar aici pun accent pe italieni, a fost să criminalizeze activitatea ONG-urilor.

Poți să-ți imaginezi cum e să scoți în ultimul moment un copil din apă și guvernul unui stat democratic european, în anul 2019, să te acuze, ba că faci trafic de persoane, ba că nava ta nu e în regulă, ba că resturile menajere nu au fost descărcate corespunzător?

Orice, doar să te rețină în port cât mai mult. Lucrul ăsta s-a întâmplat nu doar cu Aquarius, ci cu toate celelalte nave închiriate de ONG-uri. Ca să-ți dau doar un exemplu recent, te anunț că, pe 28 decembrie 2018, Spania a reținut în port nava Proactiva Open Arms, pe motiv că un vapor sub pavilion spaniol nu are dreptul să salveze oameni în nordul Libiei.

Ceea ce este în sine o aberație, nesusținută legal. Open Arms a fost nevoită să ceară ajutor Spaniei, deoarece după ultima operațiune de salvare, Malta și Italia au refuzat să deschidă porturile, deși nava aveau 311 refugiați la bord. Open Arms e și acum arestată.

Mare Jonio, recent eliberată, a salvat 49 de migranți pe 18 martie 2019 și, pentru că vremea s-a înrăutățit repede, echipajul a cerut adăpost și ajutorul autorităților. Însă oficialii italieni au cerut căpitanului să oprească motorul principal la 12 mile marine de țărmul țării, în condiții de mare rea, cu valuri de trei metri, ceea ce punea nava în pericol.

Apoi au decis totuși să primească nava în portul Lampedusa.

Franța, aflată geografic mai departe de Libia, nu a trecut încă la acuzații față de ONG-uri sau rețineri de nave, însă asta nu a oprit-o să doneze și ea, cu generozitate, șase ambarcațiuni militare Pazei de Coastă a Libiei. Această țară își poate vedea mai departe de interceptarea bărcilor cu fugari. Aici e momentul în care te întrebi ce e așa de rău în operațiunile astea, că doar și militarii libieni îi salvează pe refugiați.

Libia are un litoral de două mii de kilometri la Marea Mediterană, ceea ce face ca plajele statului nord-african să fie o poartă greu de controlat și imposibil de închis spre Europa. Începând cu 2013, numărul refugiaților către Europa via Libia a crescut în momentul când fluxul de refugiați din Siria și alte părți ale Orientului Mijlociu au fugit din calea războaielor.

Însă foarte mulți oameni care ajung în Libia provin din Africa subsahariană, cei mai mulți dintre ei goniți de conflicte interetnice, sărăcie și schimbări climatice, vezi secarea lacului Chad.

Doar că în momentul când ajung în Libia, cei mai mulți sunt arestați fără să fie acuzați de ceva și reținuți în tot felul de centre de detenție improvizate, care nu respectă niciun standard umanitar. Ba mai mult, oamenii ajung să fie batjocoriți de așa-zisele autorități libiene, maltratați, obligați să muncească, violați și tot ce își poate imagina omul când crede că poate face orice fără să fie pedepsit.

Practic, reținerea arbitrară a unor oameni, vânzarea lor drept sclavi și toate celelalte abuzuri face ca Libia să fie un teritoriu foarte periculos. Astfel, politica europeană, care împinge din răsputeri aceste bărci clandestine înapoi în Libia sau le lasă să se scufunde, devine iresponsabilă și condamnabilă.

Mai mult decât atât, politicienii care folosesc acești oameni drept țapi ispășitori pentru politicile lor xenofobe scapă de fiecare dată basma curată. Recent, Senatul de la Roma a votat pentru menținerea imunității vicepremierului Salvini și respingerea urmăririi sale penale, după ce acesta fusese acuzat de sechestrare de persoane în luna august 2018, când a refuzat debarcarea a 177 de migranți de pe nava Diciotti, aparținând Pazei de Coastă italiene.

În plus, vicepremierul Italiei a declarat că va întări cooperarea cu autoritățile libiene, precizând că vor lua toate măsurile pentru ca drepturile omului să fie respectate în Libia.

La ora la care scriu, Alan Kurdi, o navă sub pavilion german, este singurul vapor al vreunui ONG în Marea Mediterană și, crede-mă, autoritățile italiene jubilează. Scopul lor de a ne ține pe noi pe uscat a atins totodată două obiective clar exprimate încă de la începutul criminalizării operațiunilor de salvare: să nu mai existe martori. Astfel, tragediile sunt îngropate cu ușurință sub apă, la propriu, și nu mai există sosiri în porturile europene, via ONG-uri.

Pe 2 aprilie 2019, am primit o alertă pe telefonul mobil: o ambarcațiune clandestină cu aproximativ 50 de oameni la bord a fost dată dispărută de mai multe ore. Nimeni nu știe cât timp au petrecut oamenii aia deja pe mare și nimeni nu știe dacă vor mai fi găsiți vreodată, iar în timpul ăsta eu, de exemplu, de aici de la București, nu pot face absolut nimic pentru ei.