Fostul m-a urmărit în așa hal, încât m-am ales cu OCD

Suntem în vara anului 2017 și sunt singură de cinci luni. Este o zi de miercuri obișnuită: Munca a fost stresantă și colegii mă scot în oraș înainte să pedalez spre casă. Îmi sună telefonul în timp ce ieșim din clădire: un număr necunoscut. Colegii îmi spun să-l ignor. Răspund. E el.

„Deci tocmai ai ieșit de la muncă. De ce nu te duci acasă?”

„Stai așa, unde ești?”

„Sunt în fața blocului tău la telefon.”

„De unde știi unde sunt?”

„Așa spune pe Happn.”

„Cum poți să-mi vezi profilul de Happn?”

„Am făcut match.”

„Nu, nu-i așa.”

„Ba da, aseară. Ai vrut să te găsesc.”

„Ăla erai tu?”

Am paralizat în stradă și mi s-a făcut pielea de găină din cauza panicii. Colegii mei mi-au spus să închid telefonul, în timp ce păreau serios alarmați. Dar nu pot.

„Te aștept la intrarea în bloc”, spune el. „Nu plec de aici până nu vii acasă.”

Cinci ore, 36 de apeluri și sute de mesaje mai târziu, colega mea de apartament și cu mine reușim în sfârșit să intrăm în casă după ce i-am sunat pe părinții lui ca să-l convingă să plece. A doua zi dimineață am sunat la Paladin, un serviciu care se ocupă de urmăritori obsedați. I-am întrebat dacă asta mi se întâmpla. Evident că răspunsul lor a fost pozitiv.

Picătura chinezească este cea mai bună metaforă ca să descriu hărțuirea de care am avut parte din partea fostului. Încet, aproape imperceptibil la început și ușor de ignorat, dar cu trecerea timpului, extraordinar de copleșitor și complex de oprit. Mizeria pe care a lăsat-o în urmă are nevoie de un expert ca să fie curățată. Am ajuns să am traume psihologice profunde sub forma unei combinații de sindrom de stres post traumatic (PTSD) și tulburare obsesiv-compulsivă (OCD), pe care încă le mai gestionez cu terapie și medicație după aproape un an.

„Nu este rar ca PTSD și OCD să se combine și există mai multe dovezi că unele cazuri de OCD ar veni pe fondul unei traume”, îmi spune psiholoaga Dr. Lisa Orban. „Tulburarea obsesiv-compulsivă și PTSD au trăsături comune cum ar fi gânduri intruzive și o nevoie de a reduce anxietatea prin evitarea și/sau neutralizarea comportamentelor ca să suprime gândurile deranjante.”

Au fost mai multe semnale de alarmă în relația noastră încă de la început. Mi-a dat papucii după doar câteva luni de relație fiindcă îi era rușine să fie văzut cu mine în public din cauza defectelor mele fizice. M-am blamat de una singură. Și așa a făcut și el – și a făcut tot ce a putut să mă convingă că emoțiile mele extreme și atacurile de panică erau dovezi ale sinelui meu plin de defecte și nu rezultate ale personalității lui abuzive.

Pic.

A început să mă manipuleze încă de la început. A început cu puțin: Aveam o ceartă și-mi aducea aminte de ceva ce am făcut sau zis pe care nu mi-l mai aminteam. Apoi, orice emoție negativă aș fi avut, el răspundea cu furie. De ce eram așa de dezechilibrată? Ce era în neregulă cu mine? De ce nu știam că era ok să-ți rogi partenerul să-și „aranjeze anumite aspecte legate de cum arată” – cum ar fi modul cum îmi purtam părul, cum mă îmbrăcam și forma și mărimea sânilor? De ce mă supăram în halul ăsta?

Pic, Pic.

După doi ani, când deja sentimentul de sine fusese complet erodat și sănătatea mea mintală era în șanț, am oprit lucrurile. Am crezut că se va bucura să scape de cineva cu atâtea defecte. Dar pe parcursul următoarelor opt luni, comportamentul lui a scăpat complet de sub control.

A început cu e-mail-uri și mesaje către prietenii mei. L-ar fi putut ajuta ei să mă recucerească? Apoi au urmat apelurile de la telefoanele publice, de la locuri de muncă diferite, de pe telefoanele prietenilor, ale familiei, telefoane aleatorii pe care le găsea. Mă suna constant pe mine, pe părinții mei, prietenii și, mai târziu, pe colegi, șef, ba chiar și pe terapeut. Mă simțeam încolțită.

I-am blocat numărul și profilul. I-am spus să nu mă mai contacteze.

Când ești într-o stare vulnerabilă mental, pragul de a crede chestii pe care nu le-ai pune sub semnul întrebării în mod normal este mult mai scăzut. Conform analistei de comportament criminal și fondator al Paladin, Laura Richards, asta este ceva comun: „Urmărirea te deranjează în orice, iar cei care o fac sunt foarte buni în a te face să crezi că problema e la tine.”

Într-o oarecare măsură, eram conștientă că avea un comportament periculos. Dar am început să mă îndoiesc de mine din ce în ce mai mult odată cu coincidențele care se tot adunau. Când a reușit până la urmă să ia legătura cu mine prin telefon, pomenea lucruri pe care eram sigură că nu ar fi trebuit să le știe. Era o coincidență ciudată că a luat legătura cu o prietenă comună pe care nu o mai văzusem de secole, la doar 12 ore după ce m-am văzut cu ea? I-am spus oare că am renunțat la trei minute din timpul alergării de cinci kilometri? Sau că stă o rudă la mine? Sau că îmi renovam apartamentul?

Pic, Pic, Pic.

Atunci a început obsesia. Nu-mi mai puteam aminti dacă i-am spus aceste detalii de când ne-am despărțit, dar părea să știe multe despre viața mea. Am făcut liste și orare ca să-mi dau seama de confuzia mea. Am analizat compulsiv fiecare conversație pe care am avut-o. Când epuizam toate rutele de analiză din capul meu, am început să-mi verific percepția realității cu oamenii din jurul meu. Am pornit cu chestii simple în care-i întrebam dacă exagerez și apoi am trecut la întrebări mai profunde, dacă sunt nebună sau dacă chiar s-a întâmplat așa ceva.

Nu sunt singură în asta. Richards spune că este comun pentru victime să învețe să nu aibă încredere în ele și alții pentru că starea comstantă de alertă necesită să „fii mereu cu ochii în patru”. Această manieră distorsionată de gestionare a gândurilor a devenit un mecanism de autoapărare în perioada în care mă urmărea. Am ajuns în așa hal încât mi-a fost recomandat un psihiatru care mi-a pus pentru prima oară diagnosticul de PTSD și OCD.

„Compulsiile sunt comportamente repetitive pe care indivizii le fac ca răspuns la gândul obsesiv ca să-și diminueze anxietatea”, spune Orban. „Cercetările au arătat că pentru cei care suferă de pe urma traumei, compulsiile pot fi o manieră de face față gândurilor traumatice. Aceste comportamente ar putea funcționa bine pe termen scurt, dar anxietatea și neliniștea vor crește pe termen lung.”

Diagnosticul mi-a permis să văd realitatea așa cum era ea. L-am speriat amenințându-l că sun la poliție. De atunci m-a mai contact o singură dată (mi-a lăsat o felicitare în ușă când s-a împlinit un an de la despărțire), dar încă mai trăiesc cu umbra lui și o frică extraordinară care a schimbat complet cine sunt și cu cine aleg să-mi împart viața și cum.

Mi-au devenit clare urmăririle lui odată cu distanțarea mea de situație. Fostul mă urmărea pe aplicații, mi-a intrat în conturile personale cu ajutorul unora false și mi-a luat copiile parolelor vechi. Afla de întâlnirile mele sociale din calendarul Google, de cele cu prietenii de pe Instagram și detaliile alergărilor prin intermediul aplicației de fitness, Strava. Afla din e-mail cu cine vorbeam. Știa ce păreri aveam de pe Twitter și cu cine lucram de pe LinkedIn. Numai după ce a recunoscut că mă urmărea am realizat cât de multă informație sunt dispuși utilizatorii să împartă cu cei din online – informație care este de asemenea la îndemâna unor obsedați.

„Un stalker va folosi orice informație valabilă ca să-și continue comportamentul”, spune Richards. Mai multe victime, ca mine, ajung să sufere de sindrom de stres post-traumatic și probleme asociate de sănătate mintală. Sfatul ei este să „spui doar unde ai fost, nu unde te duci”, și să te uiți la setările de securitate de pe toate platformele pe care le folosești.

Un an mai târziu – mulțumită susținerii unui terapeut incredibil și oamenilor minunați din jurul meu – sunt mai bine. Am investit timp în mine și am învățat cum să am grijă de sănătatea mea mintală – în special când vine vorba despre gestionarea OCD-ului. „Pentru indivizii cu co-morbități ca PTSD și OCD, lucrul cu PTSD-ul este adesea cheia succesului. Tratamentele bazate pe empirism cum ar fi terapia cognitiv comportamentală, care include și terapia prin expunere, s-a demonstrat eficientă pentru OCD-ul legat de traumă”, spune Orban. „Dacă suspectezi că ai avea aceste tulburări, să ții minte că sunt foarte tratabile și nu trebuie să suferi în liniște.”

Zilele astea îmi protejez sănătatea mintală prin crearea și întărirea granițelor personale în relații, iar sportul mi-a consolidat încrederea în mine și m-a ajutat să redescopăr un sentiment de bucurie în propria persoană. Dar a mai trebuit și să accept că teama că mă va căuta din nou va rămâne acolo. Cel mai tare lucru pe care l-am învățat din tot chinul ăsta este să am încredere în propriile instincte: dacă crezi că auzi o picătură, nu te mai îndoi de tine.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.