julie
Sănătate

Am luat ciuperci psihedelice ca să trec peste depresia post-partum

Microdozele de ciuperci au contribuit la sănătatea mea mintală.
29.1.19

Nimic nu mergea după cum își imaginase Julie Ugleholdt. În ciuda faptului că îndurase 24 de ore de travaliu dureros, nu avea niciun semn că fiica ei e pe drum. De fiecare dată când Ugleholdt avea contracții, inima bebelușului încetinea până la 50 de bătăi pe minut. În cele din urmă, după ce stătuse la spital o zi și-o noapte, s-a născut fiica ei, Charlie, prin cezariană acută. S-a dovedit că Charlie avea cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului - și era strangulată la fiecare contracție.

Publicitate

„Eram speriată de mă căcam pe mine că murise deja, că o pierdusem înainte măcar să vină pe lume”, și-a amintit Ugleholdt, când Broadly s-a întâlnit cu ea și soțul ei, la casa lor din nord-vestul Copenhagăi.

A descris modul în care experiența nașterii a rămas marcată în corpul și psihicul ei după ce a plecat de la spital. Se tot gândea: și dacă fiica mea e moartă?, în timp ce se uita la masa de operații și la bucata de material verde care o împiedica să-i vadă pe medici cum își bagă mâinile în stomacul ei, deschis printr-o tăietură.

„Cred că depresia postpartum m-a lovit pe loc, dar am fost diagnosticată abia peste patru luni”, a declarat aceasta pentru Broadly.

Ugleholdt a publicat de curând o carte, în care-și împărtășește experiențele, în Danemarca ei natală. În Proiect bebe - Primul meu an ca mamă imperfectă, scrie despre naștere, depresie postpartum și cum a recurs la automedicație cu ciuperci psihedelice ilegale, pentru că s-a temut că n-o să iasă cu viață din depresie.

Ugleholdt nu și-a imaginat niciodată că o să ia microdoze de ciuperci ca proaspătă mamă. Nu mai luase substanțe psihedelice înainte și nici nu-și dorea asta. În același timp, nu-și propusese nici să aibă depresie postpartum, gânduri sinucigașe sau să se închidă în casă cu săptămânile. Înainte de sarcină, viața ei se învârtise în jurul carierei, soțului și prietenilor ei. Pentru ea, depresia era ceva ce pățesc alții.

Dar în săptămânile de după naștere, i-a devenit din ce în ce mai greu să se acomodeze cu noul rol de mamă.

Publicitate

„Pur și simplu părea greșit. Nu simțeam ce crezusem că o să simt și nu puteam să mă dedic emoțional fiicei mele”, și-a amintit aceasta. „Mă așteptasem să fiu complet leșinată după ea și să vreau să mă laud cu ea la toată lumea, dar realitatea era că nu asta făceam.”

Circa 11% dintre mame și 4% dintre tați au probleme de sănătate psihică după aducerea unui copil pe lume. Simptomele depresiei postpartum (DPP) pot include sentimente de disperare, pierderea interesului în activitățile cotidiene, incapacitatea de a simți bucurie, insomnie, oboseală cronică, gânduri de automutilare, probleme de memorie și dificultăți în a te concentra. Experiența asta poate fi cu-atât mai tulburătoare, evident, când ai și-un bebeluș de care trebuie să ai grijă.

Experiența lui Ugleholdt cu DPP a fost marcată de o senzație bruscă de lipsă de sens. Nu se putea opri din a se gândi la viața ei anterioară, în care avusese o carieră extraordinară și îndeajuns de mult timp liber cât să mănânce și să doarmă. Acum, i se luaseră toate acestea. Charlie avea colici și plângea cinci ore pe zi. Ugleholdt își petrecea toate orele de trezie alăptând-o, liniștind-o sau băgând-o în pat.

„Simțeam că mă consumă. Devenisem un robot de servicii, un soi de zombie care alină. Auzi despre toate mamele astea pentru care viața capătă un cu totul alt sens, iar eu pur și simplu nu mă simțeam așa. Viața mea nu-mi păruse niciodată mai pustie”, a explicat aceasta.

Julie sidder ved spisebordet i køkkenet og drikker kaffe

Julie Ugleholdt în bucătăria de acasă.

În timp ce vorbeam, Ugleholdt a tăcut o clipă. În afară de zgomotul surd și îndepărtat al străzii și al claxoanelor, în apartament era liniște. Singurul zgomot dinăuntru era bâzâitul surd al frigiderului. Bucătăria deschisă avea un aer industrial, cu finisaje din oțel și lemn natural; tejghelele erau curate, cu excepția câtorva biberoane lângă chiuvetă și a unui orez cu lapte pe jumătate mâncat. Era greu să-ți imaginezi că, doar cu câteva luni înainte, această casă liniștită fusese ocupată de Charlie care urla în continuu și de Ugleholdt care contempla din ce în ce mai serios la sinucidere.

„Rar auzi un părinte care să-și exprime furia față de un copil care are colici, dar uneori pur și simplu simțeam că-mi vine s-o arunc pe geam sau s-o dau. Eram furioasă pe ea pentru că plângea atât de mult. Eram furioasă pe ea pentru că intrase în viața mea, pentru că aveam senzația că o distrusese”, a spus aceasta.

Publicitate

Ugleholdt se simțea atât de epuizată de nevoile constante ale copilului care urla, cât și din cauza lipsei de somn, încât până și cele mai mici sarcini păreau de nedepășit. De ce să golesc uscătorul, dacă oricum toți murim și viața nu merită trăită? În unele zile zăcea în pat plângând, spunându-i soțului ei că vrea să se ducă să-și ia un pistol să se-mpuște sau că vrea s-o calce un camion, ca să poată să stea în spital câteva zile.

Deși se ducea la terapie și era supravegheată de o asistentă, atât Ugleholdt, cât și soțul ei, au decis că venise vremea să se ducă la un psihiatru din zonă.

„În punctul ăla, eram atât de bolnavă încât îmi era greu să citesc. Soțul meu trebuia să-mi explice lucrurile și să mă ajute să completez actele, arătându-mi unde să semnez.”



Psihiatrul i-a recomandat să ia antidepresive, dar Ugleholdt n-a vrut. Își făcea griji din cauza posibilității că antidepresivele ar putea să-i agraveze simptomele, înainte de a-i îmbunătăți situația, și se temea că, dacă gândurile sinucigașe se înrăutățeau, chiar avea să le pună-n aplicare. Impresiile ei, de la prieteni și rude care luaseră antidepresive, erau că de obicei le-au luat perioade lungi de timp, iar ideea de a lua pastile următorii ani de zile, sau așa ceva, nu-i convenea. Și terapeutul îi spusese că pastilele uneori îți amorțesc și sentimentele pozitive, nu doar pe cele negative. Așa că Ugleholdt a refuzat antidepresivele.

În schimb, soțul i-a sugerat să înceapă să ia microdoze de ciuperci.

Publicitate

„Soțul meu a fost cel care-mi calcula dozajul și mi le amesteca în cafea, pentru că, în punctul ăsta, nu prea mai eram capabilă să fac nimic de una singură. Clar am observat o schimbare când am început să le iau - simțeam o căldură și o bucurie interioară. În acea primă zi, i-am cântat fiicei mele. Ne-am jucat împreună și mi-a zâmbit. Eram peste măsură de fericită că cel puțin puteam să absorb experiența asta”, zice ea.

Microdozajul e o metodă care implică administrarea unei doze foarte mici de substanțe psihedelice, de obicei ciuperci cu psilocibină sau LSD. Pentru că doza e atât de mică - de obicei o zecime dintr-o doză normală - nu te prăjești, dar mulți cred că iau mai bine contact cu propriile emoții și că intră într-o stare de spirit mai bună pentru concentrare și pentru a gândi creativ.

Microdozajul și-a atras renumele de a fi următorul mare trend printre profesioniștii americani concentrați pe carieră, care se folosesc de metoda asta pentru a-și optimiza cantitatea de muncă. Există și multe postări de blog și articole despre oameni care susțin că au reușit să-și gestioneze depresia și anxietatea cu microdoze de LSD sau ciuperci.

Până la ora actuală, efectele pozitive ale microdozelor au fost susținute pe cale orală, în discuții despre experiențele pozitive ale oamenilor, dar cercetările asupra efectelor s-au dezvoltat pe măsură ce trendul devine din ce în ce mai popular. În 2017, doi cercetători de la Universitatea din Toronto Mississauga au început să cerceteze efectele microdozajului printr-un sondaj aplicat pe circa nouă sute de utilizatori de pe diverse forumuri online. Participanții la sondaj au raportat că au avut mai puține migrene, productivitate sporită și o capacitate mai mare de a se conecta cu alți. Au mai susținut și că microdozajul pare să fi scăzut intensitatea emoțiilor negative.

Publicitate

Practica microdozajului de ciuperci și LSD nu e complet lipsită de riscuri. E ilegală, deci producția și vânzarea nu sunt reglementate, ceea ce înseamnă că nu știi exact ce ei. Consumul de doze mari de substanțe psihedelice poate provoca halucinații și paranoia, iar unele studii au raportat simptome asemănătoare cu cele psihotice la utilizatorii vulnerabili. Deși există deja niște cercetări incipiente promițătoare pe tema folosirii psihedelicelor pentru tratarea depresiei, nu există studii asupra efectului său specific la persoanele cu depresie postpartum. Ca și cu orice drog, indivizii cu probleme de sănătate psihică trebuie să aibă grijă când folosesc psihedelicele.

To billeder: Et close op af Julie, der kigger ned, og et af Julie, der står i baggården og smiler

Ugleholdt lua ciuperci la cafeaua de dimineață o dată la trei zile și spune că a observat o diferență din prima zi. Chestii care i se păreau imposibil de gestionat au devenit brusc posibile. Când Charlie își arunca mâncarea pe jos, era în stare să râdă. Înainte, abia dacă putea să-și adune suficientă energie s-o hrănească.

„Ciupercile mi-au înlesnit accesul la gânduri și emoții pozitive de care nu prea mai aveam la faza asta. N-aveam niciun gând pozitiv despre mine, viața mea sau copilul meu. Brusc, puteam din nou să simt bucurie sau măcar niște licăriri de așa ceva”, spune ea.

În primul rând, spune femeia, ciupercile au ajutat-o să fie mai prezentă în propriul corp.

„Stăteam aproape doar la mine-n cap și m-au ajutat să închid un pic robinetul ăla. Boala era cea care vorbea când aveam gândurile alea despre sfârșitul vieții sau despre dorința de a muri”, a declarat pentru Broadly.

Publicitate

A luat ciupercile trei luni, întotdeauna de dimineață, când era și soțul ei de față. Când a început să le ia, s-a oprit din a o alăpta pe Charlie. „O bere băută seara cu soțul meu mă amețea mai tare decât au făcut-o vreodată ciupercile”, spune ea, cu privire la potențialele critici din partea celor care i-ar putea citi cartea și s-ar gândi că e iresponsabil ca o proaspătă mamă să se drogheze cu copilul nou-născut de față. „Pentru că e ilegal, mulți te judecă aspru pentru așa ceva. Dar, doar pentru că ceva e legal, cum e alcoolul, nu înseamnă că nu e periculos. E una dintre cele mai nocive substanțe de care dispunem, dar continuăm să o consumăm. Evident [că legea mi se aplică și mie], dar am ales s-o ignor ca să-mi salvez propria viață. Voiam să fiu mama fiicei mele. Voiam să supraviețuiesc. Așa că am făcut ceva ilegal ca să scap.”

Ugleholdt aștepta mereu cu nerăbdare „ziua de ciuperci”, după cum îi spune ea, pentru că efectul era cel mai intens în zilele în care le lua. După două luni, a început să uite să le ia. După trei luni, a încetat cu totul să le mai ia. S-a gândit că din moment ce se simte atât de bine încât uită să-și mai ia dozele, probabil nu mai are nevoie de ele. „Nu mi-e dor de ele, pentru că acum mă simt alt om”, a spus aceasta. În iulie anul trecut, când perioada cea mai nasoală a depresiei trecuse, Ugleholdt a decis să-și dea demisia de la jobul de consultantă de management și a început să-și scrie prima carte.

Deși nu mai e deprimată, mai are câteva rămășițe ale bolii. Îi e greu să-și bage fiica în pat ca să doarmă după-amiaza în weekenduri. În zilele de lucru, o duce pe Charlie la creșă, iar fetița e atât de obosită seara, încât e ușor s-o bage în pat. Dar în weekend resimte panica atunci când o învelește, pentru că e una dintre chestiile care o stresau și o întristau cel mai tare când era bolnavă.

Depresia postpartum a forțat-o pe Ugleholdt să-și reorganizeze viața. Când a început să ia microdozele, ceața gândurilor negative s-a ridicat într-atât încât a dobândit energia de a face lucruri bune pentru ea însăși. A început să mediteze și să facă yoga.

„Ciupercile n-au fost un leac miraculos, dar au diminuat gândurile mari, amenințătoare și negative într-atât încât să am momente de fericire în viața mea de zi cu zi. Mi-a dat atât de multă speranță și m-a făcut să mă pot ajuta singură și să încep să fac chestii care-mi făceau bine”, a spus aceasta.

A accentuat faptul că nu susține încălcarea legii. Pur și simplu speră că lucrarea ei va contribui la scoaterea la lumină a efectelor pozitive ale microdozajului, astfel încât să se întreprindă mai multe studii pe tema asta.

„Sper să devină o variantă luată în serios în psihiatrie, ca alternativă la antidepresive. În felul ăsta, oamenii nu vor mai fi nevoiți să le cumpere în secret, de la dealeri, și vor putea să fie îndrumați și susținuți în acest proces.”

Articolul a apărut inițial pe VICE DA.