produse de ingrijire personala
Imagine de Elizabeth Renstrom  
Sănătate

Țeapa pe care ți-o iei de la produsele self-care

Trendul self-care continuă să crească, iar asta spune mai multe despre defectele sistemelor medicale decât despre tine.

Sarah Baba era în autobuz când a lovit-o un val de panică. Respirația i s-a accelerat și se simțea amețită. Trebuia să iasă imediat din autobuz. A coborât pe o stradă aglomerată din zona Brixton, în sudul Londrei, a pășit confuză, cu lacrimi șiroindu-i pe față.

Atunci și-a dat seama că se întâmpla din nou. Fusese diagnosticată cu depresie cu zece ani în urmă, când avea cam 25 de ani, iar de data asta recunoștea semnalele de alarmă: probleme cu somnul, impulsul de a evita oamenii și plâns fără motiv. Acum depresia venea la pachet cu anxietate, băgând-o în sperieți cu atacuri de panică.

Publicitate

Sarah a fost pusă pe o listă de așteptare pentru terapie intensivă de specialitate din partea NHS, sistemul național de sănătate al Marii Britanii, deoarece jobul ei nu oferea asigurare care să acopere problemele de sănătate mintală. În timp ce aştepta un răspuns, Sarah s-a orientat spre self-care.

A citit cărți despre depresie și anxietate, a ascultat podcasturi și a încercat să urmeze sfaturile acestora. Auzise că exercițiul fizic e un antidot pentru anxietate, așa că a început să alerge săptămânal. Sora ei tot lăuda meditația mindfulness, așa că și-a descărcat o aplicaţie. A încercat să țină un jurnal pentru a-și goli mintea de gânduri apăsătoare. Sub povara depresiei, însă, i se întâmpla deseori să n-aibă energie nici măcar pentru a pune mâna pe pix ca să scrie data, să nu mai zic de transcrierea sentimentelor pe foaie. Problemele mai mari, „ura de sine, sentimentul de vină, presiunea, îndoielile”, așa cum mi le-a descris, nu treceau.

Povestea lui Sarah e ilustrativă pentru două trenduri convergente: incapacitatea sistemului medical de a veni cu o soluţie pentru criza de sănătate mintală din rândul tinerilor și dezvoltarea unei industrii care vinde promisiunea sănătății mintale împachetată în aspirații și mesaje rezervate de obicei brandurilor de lux.

Se estimează că, în 2016, 275 de milioane de oameni din toată lumea sufereau de tulburări de anxietate și în jur de 268 de milioane aveau o formă de depresie. În același an, Institutul Național de Sănătate Mintală al Statelor Unite raporta că 16,2 milioane de americani adulți, în special între 18 și 25 de ani, trecuseră prin cel puțin un episod depresiv major. Și eu sunt inclusă în această statistică: după ce m-am confruntat cu anxietăți derutante și uneori devastatoare aproape toată viața, am fost diagnosticată cu tulburare obsesiv-compulsivă la vârsta de 26 de ani.

Publicitate

Criza nu există doar la nivelul de diagnostic, ci e datorată și lipsei de îngrijire adecvată. În 2017, ONG-ul Mental Health America anunța că 56,5 la sută din adulții din Statele Unite care sufereau de boli mintale nu primeau niciun fel de tratament, la fel și 64,1 la sută din tinerii americani cu depresie majoră.

Din cenușa acestor poveri medicale în creștere s-a înălțat o soluție trendy, care dă bine pe Instagram: self-care. Un număr imens de tineri care suferă sunt acum forțați să-și asume responsabilitatea de a se îngriji singuri, căzând sub vraja acestui termen cu alură de hashtag.

„Self-care” este un termen vag ce încorporează o serie de comportamente care ar trebui să aibă o definiție simplă: să ai grija de propria persoană. Dar nu mai e vorba doar de meditații și jurnale, acum totul se asortează cu #selfcare. Să mănânci sănătos sau cu indulgență, să petreci timp de unul singur sau cu prietenii, să faci exerciții fizice sau să-ți iei o zi de repaos, să-ți aranjezi unghiile sau să renunți la ritualurile obișnuite de frumusețe.

În momentul scrierii acestui articol erau 9,5 milioane de postări pe Instagram despre #selfcare, cu câteva sute de mii mai multe decât când am început prima dată să mă gândesc critic la acest subiect. Există o piață serioasă unde se fac bani pe seama grutăților tale: machiaj self-care, manichiură self-care, măști de față self-care, masaje self-care, ceai detoxifiant self-care. Un articol pe tema asta din New Yorker menționează că acum poți cumpăra agende speciale pentru self-care și „tatuaje temporare self-care, în formă de plasturi, cu mesaje liniștitoare ca Trece și asta sau Îmi sunt de-ajuns”.

Publicitate

Privite izolat, aceste activități și produse nu sunt deloc sinistre. Sper ca viața ta să includă relaxare, timp cu cei dragi și mișcare. Grija de sine, însă, a fost confiscată de companii și transformată în #selfcare, un fel de tachinare, o promisiune a îngrijirii medicale pe care n-o primești și ți-o dorești cu disperare. Cum și-a dat seama și Sarah, n-ai cum să tratezi o tulburare anxioasă cu spumă de baie sau cu o aplicaţie pentru meditat, iar să presupui că poţi face asta e periculos.

Ar avea trendul self-care același farmec dacă ai trăi într-o lume care are grijă de tine aşa cum trebuie? Este self-care-ul un simbol al unei generații care vrea să-și poarte singură de grijă sau un exemplu care scoate la iveală faptul că societatea nu reușește să facă asta?

greenjuice

Imagine de Elizabeth Renstrom

Acum 13 ani, în New York, Natalia Petrzela se înscria la un curs de fitness pentru minte și trup, la sala unde mergea de obicei. Asta era înainte ca fiecare colț de bloc să ofere un astfel de serviciu. „Pe vremea aia, prin 2005, era o treabă destul de bizară”, mi-a spus.

La aceste sesiuni striga lucruri pozitive în timpul exercițiilor fizice și se vehiculau termeni ca „self-care” și „gândire pozitivă”. Natalia, care e istoric specializat în epoca contemporană a Statelor Unite și a studiat politica, societatea și cultura americană, își aduce aminte că o îngrijora tipul acesta de limbaj.

„Exista convingerea asta, că tot ce trebuie să faci e să te gândești la lucruri fericite, să fii pozitiv și să mai faci zece flotări pentru a alunga toate problemele”, mi-a spus. „E un mod de gândire periculos dacă iei în calcul că sunt atât de multe probleme structurale în interiorul tău pe care aceste lucruri n-au cum să le repare.”

Publicitate

Timpurile acelea prevesteau spațiul actual al zonei de wellness, unul individualist, în care tot ce ai nevoie e mâncare sănătoasă, o viață pe măsură, #selflove și ședințe de fitness la 150 de lei. Aceasta este practic o abordare care-ți cere să te scoți de unul singur din nisip mișcător folosind exclusiv unelte bio. „Contrar tuturor dovezilor care demonstrează opusul, se insistă în continuare că poți să ajungi la o existență plină de sens prin păstrarea unei atitudini optimiste, dacă-ți urmezi fericirea personală și faci exerciții fizice în timp ce planeta arde în jurul tău”, scria Laurie Penny într-un eseu publicat în Baffler în 2016.

Cu toții avem o dorință primară de a ne dezvolta spre ceva mai bun, fie că o facem cu ajutorul unor cursuri pretențioase la sală sau altfel, însă mișcarea #selfcare, care crește atât de rapid, e și despre alte lucruri, crede Carl Cederström, conferențiar la Universitatea din Stockholm. „Sunt niște semne de întrebare care apar când vezi cât de popular e în zilele noastre”, mi-a spus el. „E parțial și o reflexie a societății în care trăim, o lume fragmentată, în care solidaritatea este foarte amenințată. Trendul self-care are în spate o retorică puternic înclinată spre individualism, care cred că e populară în rândul multora acum, mai ales în cazul guvernelor și statelor care găsesc convenabil să arunce sănătatea publică pe umerii altora.”

Un studiu publicat în 2015 în Journal of the American Medical Association (JAMA) arată că mai bine de jumătate din americanii care suferă de o boală mintală nu au parte de niciun serviciu medical, iar finanțarea e unul din motivele principale. Un alt studiu din JAMA a descoperit că, în 2009 și 2010, doar 55 la sută din psihiatri acceptau să lucreze pe asigurare, comparat cu 89 la sută pentru medicii cu alte specializări. Cei asigurați prin programul public Medicaid au și mai puțin noroc: doar patru din zece psihiatri acceptă Medicaid, conform unei cercetări publicate în JAMA Psychiatry. Dermatologii sunt singurii specialiști cu o rată mai mică de acceptare a Medicaid.

Publicitate

„Trăim într-o societate în care structurile civice sunt incredibil de puternice în a defini oamenii și ce se va întâmpla cu viața lor”, spune Cederström. „Și totuși, în același timp, pare că trăim într-o eră în care refuzăm să vedem că așa stau lucrurile. Chiar ne dorim să credem cu tărie în visul american sau în faptul că totul poate fi rezolvat la nivelul deciziilor individuale, prin self-care, prin tehnici de gândire magică, pozitivă sau ceva de genul.”

Asta-i ca și-atunci când Paul Ryan a sugerat că săracii ar trebui să consulte un life coach ca să poată primi ajutor social, asta „pentru a pune la punct un plan de viață personalizat care să le ofere o hartă structurată pentru a ieși din sărăcie”.

Trista ironie e că o bună parte din istoria popularizării mișcării self-care a fost scrisă de activiști, ca reacție la neajunsuri instituționale (femei, persoane de culoare, comunități LGBTQ). Self-care-ul era un fel de protest. Era un mod de a avea grijă de persoane marginalizate atunci când nimeni altcineva nu se obosea să facă asta. Conform vorbelor celebre ale lui Audre Lorde, „să am grijă de mine nu e o formă de auto-indulgență, ci de autoconservare, iar ăsta-i un act de război politic”.

Cederström, care e coautor al volumului The Wellness Syndrome și, mai recent, al cărții Desperately Seeking Self-Improvement, promovează în continuare acele concepte de bază: e bine să ai grijă de propriul corp și propria minte. Însă, când aceste practici ajung să fie transformate în bunuri comerciale, devenind, dintr-odată, mult mai strălucitoare și mai scumpe, poți spune în continuare că e vorba de self-care sau s-a transformat în altceva?

Publicitate

Chiar dacă era jenată de unele din chestiile susținute de cursul la care mergea, Natalia simțea o anumită tensiune. Îi plăcea foarte tare să meargă la aceste cursuri. A ajuns până la urmă să se facă instructor. Exercițiul fizic era minunat și o ajuta psihic. Dincolo de toate bubele, multe comportamente ale mișcării self-help, ca mâncatul sănătos, yoga sau mindfulness-ul, aveau părți pozitive.

„Avem nevoie de servicii medicale accesibile și avem nevoie de timp pentru a face yoga sau pentru a medita”, spune Natalia. „Cred că ambele sunt importante. E greu să știi pe ce să te axezi, depinde cu cine comunic. Când vorbesc cu genul critic, intelectual, academic, zic lucruri de genul yoga nu e o prostie, nu e doar opiu pentru mase, e ceva la care avem nevoie de mai mult acces, iar activitățile de wellness îți pot da încredere. Apoi, când vorbesc cu publicul mai new age, spiritual, pe wellness, spun că trebuie să povestim despre legi și reglementări, nu despre ceaiul tău matcha.

guided meditation app

Imagine de Elizabeth Renstrom

Atunci hai să povestim despre legi și reglementări. Până la urmă, fenomenul #selfcare e un semnal de alarmă declanșat de problemele sistemului medical în zona sănătății mintale. De ce nu poți obține ajutorul de care ai nevoie și ajungi să speri că matcha și meditațiile pot ține frâiele?

Paul Gionfriddo, CEO al Mental Health America, un ONG care militează pentru nevoile și sănătatea persoanelor cu boli mintale, spune că facem, de zeci de ani, o treabă foarte proastă când vine vorba de sprijinul acordat acestor persoane. Sănătatea mintală nu este o prioritate și a observat asta de când a avut primul job în zona legislativă.

Publicitate

În 1978, la vârsta de 25 de ani, Gionfriddo a fost ales în legislatura statului Connecticut, făcând parte din comitetul responsabil pentru buget. Pentru că era cel mai tânăr de acolo, a fost pus în cel din urmă subcomitet ca importanță, adică cel pe sănătate. „Le-am spus că nu vreau să lucrez pe sănătate și mi-au răspuns așa: Nimeni nu vrea, așa că tu o să faci asta”, mi-a zis el.

Gionfriddo continuă și astăzi să se ocupe de asta. Mental Health America oferă un program online de screening anonim pentru o serie de afecțiuni ca depresia, anxietatea, sindromul de stres posttraumatic, tulburări bipolare, psihoză, tulburări alimentare și altele. Organizația face asta de vreo patru ani și Gionfriddo spune că în jur de trei mii de oameni se testează zilnic. Majoritatea celor care trec prin aceste chestionare sunt catalogați ca având forme moderate sau severe ale afecțiunilor pentru care se testează. Cam trei sferturi, spune Gionfriddo. Și două treimi din aceștia spun că e prima oară când sunt diagnosticați.

„Avem o populație numeroasă care nu e diagnosticată și caută ajutor”, spune Gionfriddo. Dar asta nu e tot. Mi-a mai zis că majoritatea celor care fac aceste teste, cam două treimi, spun că au sub 25 de ani. O treime din cei testați spun că au între 11 și 17 ani. „Așadar, această populație numeroasă, nediagnosticată, e în mare măsură tânără.

Întrebat ce fel de servicii își doresc oamenii, Gionfriddo spune că ei caută în general patru lucruri: recomandări de îngrijire și tratament, informații despre afecțiunile lor, contact cu alte persoane cu aceeași afecțiune și unelte de self-help.

Publicitate

„Interestul pentru self-care e în cea de-a patra categorie și e logic să fie pe listă”, zice Gionfriddo. „Mi se pare normal să fie unul din lucrurile căutate de oameni, mai ales când celelalte trei categorii nu sunt foarte ușor de găsit. Știm că există lucruri pe care le putem face ca să fim mai sănătoși, indiferent de ce afecțiuni suferim. Dar nu e suficient să îi pui să se diagnosticheze și să se trateze singuri.”

Tim, fiul lui Gionfriddo, e schizofrenic și a trăit deseori pe străzile din San Francisco. Gionfriddo și soția sa au încercat în mod repetat să îi ofere un tratament potrivit, o locuință și sprijin, însă degeaba. Situația nu a fost cauzată de un moment unic din viața lui Tim, ci de multe disfuncţionalităţi instituționale legate de asigurări, educație, aplicarea legii și sistemul medical.

„Acesta e sistemul medical de sănătate mintală, la construirea căruia am contribuit și eu”, a scris Gionfriddo într-un eseu despre fiul său, în publicația academică Health Affairs. „Începe când băgăm sub preș nevoile copiilor noștri și se încheie când îi izolăm după ce ajung adulți.”



Problemele acestea își au rădăcinile într-un sistem medical care tratează sănătatea mintală și cea fizică în moduri diferite de prea mult timp. În anii 60, îmi explică Gionfriddo, când a fost instituit Medicaid, sistem public de asigurări medicale din Statele Unite, acesta excludea în mod explicit plățile pentru „îngrijirea adulților cu boli psihice, care nu sunt vârstnici, în instituții publice sau în orice unitate specializată în psihiatrie cu mai mult de 16 paturi”. Asta s-a întâmplat pentru a evita plata unor costuri de îngrijire care au potențialul de a se întinde pe viață.

Publicitate

Pe atunci, argumentele împotriva finanțării serviciilor de sănătate mintală citau „dificultatea definirii afecțiunilor psihice, lipsa de probe pentru un tratament eficient, costurile ridicate de acoperire a sănătății mintale și incertitudinile legate de estimările actuale ale costurilor”, conform unui studiu despre sistemele Medicaid și Medicare publicat în 2000 de către Richard Frank, profesor de economie medicală la Harvard.

Serviciile de sănătate mintală erau considerate mai greu de cuantificat decât alte proceduri medicale și perioadele tratamentelor erau nedeterminate. „Toate aceste argumente au fost invocate ca motive pentru limitarea asigurării de sănătate mintală”, menționează Frank. „Chiar și astăzi, ecourile acestor motivații sunt auzite deseori în Congres și la nivel de legi.” Noțiunea unui leac pentru o problemă de sănătate mintală e mai greu de înțeles. Pentru afecțiuni psihice, nu e vorba de un os rupt care trebuie reparat sau de celule canceroase care trebuie eliminate.

Și totuși, Congresul american a adoptat în 1996 legea numită „Mental Health Parity Act, menită să garanteze faptul că asigurările pentru afecțiuni psihice sunt tratate la fel ca cele pentru afecțiuni fizice, conform lui Paul Appelbaum, profesor de psihiatrie la Columbia University și fost președinte al Asociației Americane de Psihiatrie. În 2008, Congresul a adoptat și „Mental Health Parity and Addiction Equity Act (MHPAEA)”, lege care încerca să extindă actul precedent. În 2014, se estima că mai bine de 30 de milioane de americani dobândeau asigurare medicală prin Affordable Care Act și că egalitatea dintre afecțiunile fizice și cele psihice trebuia să fie garantată de fiecare din acele polițe de asigurare.

Publicitate

Adoptarea MHPAEA nu a fost în van. Înainte de asta, multe planuri de asigurare impuneau coplăți mai mari pentru serviciile de sănătate mintală. Acum se presupune că nu mai au voie să facă asta. Legea trebuia și să le interzică asiguratorilor să limiteze numărul de ședințe dedicate sănătății psihice la care puteai merge.

Cu toate acestea, există portițe care permit sistemului să fie mai puțin decât eficient în lumea reală. Cum mai mulți furnizori de servicii de sănătate mintală sunt în afara rețelei, coplata tinde în continuare să fie o barieră în calea celor care au nevoie de aceste servicii. Asiguratorii pot cere ca după un anumit număr de ședințe, să zicem 20, să te evalueze pentru a vedea dacă mai ai nevoie de tratament, sporind astfel birocrația atât pentru pacient cât și pentru terapeut. Într-un caz anume, cercetătorii au descoperit că 25 la sută din planurile de pe piață nu răspundeau cerințelor MHPAEA, iar studii ale National Alliance on Mental Illness publicate în 2015 descopereau că oamenii aveau de două ori mai multe șanse să le fie respinse cererile către asiguratori pentru servicii de sănătate mintală decât pentru cele de medicină generală. În ciuda legilor adoptate, rambursările făcute de companiile de asigurări către specialiștii în medicină comportamentală sunt în continuare prea mici, mi-a spus Appelbaum, făcându-i pe mulți furnizori de servicii să renunțe cu totul la plățile prin asiguratori.

Publicitate

În 2015, companiile de asigurări au rambursat furnizorilor de servicii de sănătate mintală 83 de cenți pentru fiecare dolar dat doctorilor din medicina primară. În aproape jumătate din statele americane, rambursările au fost între 30 și 70 la sută mai mari pentru doctorii care oferă alte servicii decât cele de sănătate mintală. Un studiu din 2017 a descoperit că psihiatrii din sistem primesc rambursări mai mici decât celelalte categorii de medici, undeva între 13 și 20 la sută mai puțin, uneori pentru exact aceleași servicii. Din această cauză, mulți terapeuți aleg să nu lucreze cu asiguratorii ca să-și câștige pâinea. Un studiu la nivel național a arătat că, în 2015, serviciile de medicină comportamentală aveau de patru până la șase ori mai multe șanse să nu fie incluse în sistem, în comparație cu celelalte îngrijiri medicale, inclusiv chirurgia. Unul din cinci oameni spune că a avut probleme în a găsi un furnizor de servicii de sănătate mintală în interiorul sistemului.

Și totuși, autoritățile federale și statale au făcut puține lucruri pentru a se impune. Ministerul Muncii are jurisdicție asupra asigurărilor medicale din sectorul privat, iar Ministerul Sănătății are jurisdicție asupra celor din sectorul public, iar această împărțire a responsabilității face verificările dificile. În multe cazuri, depinde de angajatori sau chiar de angajați să acuze companiile de asigurări că nu respectă legea parității, o sarcină destul de descurajantă.

Publicitate

Toate aceste eșecuri legislative și inegalități financiare duc la o problemă și mai mare: un număr insuficient de psihiatri și psihologi. Trei sferturi din districtele americane se confruntă cu un deficit de psihiatri, în mare măsură din cauza problemelor cu asiguratorii. Deoarece tot mai puțini oameni aleg să fie psihiatri sau psihologi, e un motiv și mai puternic pentru cei care fac asta să refuze polițele de asigurare care nu îi plătesc cât trebuie. Există cerere, așadar de ce-ar alege să facă mai puțini bani? Și-așa continuă să crească costul acestor servicii.

Aceste probleme par să se înrăutățească: aproape jumătate din angajații din psihiatrie au de la 65 de ani în sus, iar numărul absolvenților de rezidențiate în domeniu e în scădere. Salariul mediu în rândul psihiatrilor e pe locul trei de la coadă într-o listă de 30 de specialități medicale. Absolvenții de medicină care rămân cu împrumuturi după facultate nu aleg să lucreze într-un domeniu mai prost plătit decât altele.

Appelbaum a spus că există grupuri care luptă acum pentru aplicarea legilor de paritate și că sunt recursuri colective în mai multe state. O plângere în New York împotriva Excellus BlueCross BlueShield a dus la o investigație a procurorului general al statului. Aşa s-au descoperit cu 64 la sută mai multe respingeri pentru tratamente de medicină comportamentală decât pentru orice alt tip de tratament, obligând Excellus BlueCross BlueShield să îi informeze pe cei 3 300 de membri cărora le-a fost respinsă acoperirea că au dreptul să facă apel, pentru până la nouă milioane de dolari.

Publicitate

Existau speranțe, mi-a spus Appelbaum, că societatea ar putea într-un final să scape de diferențierea între sănătatea psihică și cea fizică pe măsură ce sursele biologice ale problemelor de sănătate mintală devin mai cunoscute. Dar nu s-a întâmplat asta. Ce se află la baza acestei segregări? Un stigmat? Birocrație? Ezitări în a aplica legea? Probabil o combinație complicată a tuturor acestor lucruri. În fine, pacienții și terapeuții se trezesc astfel cu teancuri de acte și cu note mari de plată, ajungând să caute soluții mai puțin birocratice. Cum ar fi #selfcare.

„Soluțiile self-care sunt ok pentru oamenii care se confruntă cu un grad moderat de stres sau care pur și simplu caută un mod de a-și crește nivelul de satisfacție a vieții”, spune Appelbaum. „Pentru cei care prezintă simptome efective ale unor tulburări mintale pentru care există tratamente eficiente, însă, să ceri, să aștepți sau să îi încurajezi să aibă grijă de ei înșiși înseamnă să îi laşi cu povara unei afecțiuni medicale care ar trebui să fie soluţionată de sistemul medical. Sincer, dacă ar fi putut să aibă grijă de ei înșiși la acel nivel, n-ar fi ajuns să aibă acele probleme. Pentru mulți oameni, este esențial să primească ajutor din partea altcuiva.”

moreselflove

Imagine de Elizabeth Renstrom

În pofida a tot ce am făcut pentru a încerca să ies de una singură din problemele tulburării obsesiv-compulsive, mi-a consumat viața până în momentul în care am primit ajutor din exterior.

Publicitate

Multă vreme am crezut că n-am cum să lucrez într-un birou pentru că n-aș rezista stresului. Am obsesii și ritualuri legate de curățenie, mâncat, sănătate și, nu în ultimul rând, perfecționism, ceea ce mă face să mă îngrijorez că ceilalți mă privesc și mă judecă pentru aceste comportamente. Să mă țin tare într-o cameră cu alți 50 de oameni îmi pare un job în sine, plec epuizată și secată, reușind să fac jumătate din munca pe care aș fi terminat-o acasă.

Am ajuns la un moment dat la un curs de kundalini yoga, înconjurată de femei cu turbane albe, în căutarea unei metode de meditație care să-mi îmblânzească gândurile intruzive. Am plecat furioasă, după 45 de minute de mantre și respirat alternativ printr-o nară și cealaltă, când profesoara a spus că exercițiile de respirație pe care le-am încercat pot vindeca tulburările alimentare. M-a distrus gândul că cineva care are o tulburare alimentară serioasă (iar acestea au una din cele mai ridicate rate ale mortalității în rândul tuturor tulburărilor psihice) poate încerca să se facă bine doar purtând un turban alb și recitând mantre.

Am avut nevoie de ani de terapie pentru a reuși să avansez cât de cât în lupta cu problemele mele psihice. Pentru a face asta, m-am înfruntat cu aceleași bariere pe care mulți tineri le întâlnesc când încearcă să găsească un terapeut. Am început să caut unul când mai aveam doar câțiva ani rămași pe asigurarea de sănătate a părinților. După asta, nimeni din sistemul celor ce acceptă asigurări n-a vrut să mă primească. Terapeuții cu care am reușit să creez o conexiune costau între două și patru sute de dolari [850 - 1 700 de lei] ședința. Lista celor disponibili se scurta și mai mult când căutam pe cineva specializat în tulburări obsesiv-compulsive. O terapeută expertă într-o obsesie pe care o am mi-a spus că ședința inițială de evaluare urma să mă coste 2 500 de dolari [10 500 de lei].

Publicitate

Să ai grijă de tine, adică să dormi mai mult, să faci mai multă mișcare și să mănânci mai bine, toate astea sunt piese cruciale în puzzle-ul sănătății mintale. Ironic însă, am făcut de multe ori sacrificii pe acest front pentru a-mi permite servicii de sănătate mintală. Trebuie să aleg terapia în schimbul mâncatului în oraș, cursurilor de fitness sau produselor organice. Sunt perfect conștientă de mediul privilegiat din care vin. Spre deosebire de Tim, băiatul lui Tom Gionfriddo, nu sunt un bărbat de culoare, nu sufăr de o boală mintală severă și mi-am permis să fac această alegere în loc să ajung să trăiesc pe străzi.

Totuși, veniturile mele anuale sunt, până la urmă, cu cinci mii de dolari [21 000 de lei] sub cele ale colegilor pentru că îmi ating suma limită deductibilă, nu mă încadrez pentru asigurare și am o coplată mai mare pentru a mă vedea săptămânal cu un terapeut specializat în tulburări obsesiv-compulsive.

E ușor să mă descarc pe trendurile #selfcare ca să scap de frustrările cauzate de acest sistem nefuncțional. Adevărul, însă, e că și eu urmez anumite metode #selfcare pentru a mă ține pe linia de plutire. Și ajută. Lucrez de acasă când e nevoie, fac yoga, am o dietă vegană și mă uit la programe TV proaste. Am cumpărat destule agende de consemnat motive pentru care sunt recunoscătoare. Acestea sunt activități care mă duc din hăul panicii într-o stare de panică un pic mai moderată, o stare în care mulți oameni cu tulburări de anxietate trăiesc tot timpul.

Publicitate

Totuși, mă ia jena să văd că aceste metode sunt etichetate ca self-care, de parcă asta e tot ce se poate. Poate pentru mine e, parțial, și o problemă de limbaj. Simt în continuare că punerea metodelor de rezolvare a problemelor psihice în aceeași oală cu activități de self-care de categorie ușoară subminează adevăratul sens al conceptului self-care și sugerează că nu există nicio diferență între grijă față de sănătatea ta psihică și mersul la un salon de bronzat. N-ar trebui să existe o diferențiere între self-care-ul recreativ, cel necesar și cel pe care chiar n-ar trebui să-l faci de unul singur?

La un eveniment organizat vara trecută de site-ul Healthyish al Bon Appétit, am asistat la un panel cu titlul „Self-care: răsfăț sau activism?”. Meredith Talusan, editor executiv al Them, publicația LGBTQ a Condé Nast, a condus discuția alături de Sara Elise, militantă pentru wellness, scriitoarea Fariha Róisín și Alisha Ramos, fondatoarea unui newsletter și a unei comunități de self-care intitulate „Girls Night In”.

Au dezbătut dacă e problematic să fii parte a unui mediu #selfcare din ce în ce mai centrat pe produse în timp ce țara se prăbușește în jurul tău. Discuția a aterizat cam decisiv de partea self-care-ului. Totuși, conform celor care au vorbit, zonele comerciale ale trendului self-care, adică milioanele de lucruri care sunt prezentate astfel încât să le cumperi, trebuie cercetate cu atenție și nu trebuie luate prea tare în serios.

Publicitate

„Zona self-care nu trebuie reglementată”, mi-a scris Róisín mai târziu pe e-mail. Acum se ocupă de o rubrică de self-care din Healthyish despre wellness. „Cu siguranță, capitalismul a devenit o componentă a ideii de self-care și o bună parte a acestui lucru ocolește scopul adevărat, adică o dragoste mai puternică față de tine însuți, dar mă gândesc că nu ai cum să monitorizezi asta. Mă interesează mai puțin să îi judec pe alții și mai mult să găsesc moduri de a ajuta oamenii din comunitatea mea și nu numai.”

Crescând ca femeie de culoare, mi-a spus Róisín, self-care-ul și wellness-ul nu erau priorități evidente. Mi-a zis că înțelege frustrările mele legate de universul #selfcare, dar nu datorită denumirii, ci din cauza persoanelor pe care le exclude.

„Înțeleg frustrarea într-un moment în care unei femei albe i se face manichiura ca #selfcare, însă nu realizează cum interacționează cu persoana care îi face unghiile”, a zis Róisín. „Cred că e important să fii conștient de sine în cazul self-care-ului și să te gândești pe bune dacă grija față de propria persoană îi poate împiedica pe alții să facă același lucru.”

Mi se pare și deprimant că trebuie să folosești termenul #selfcare pentru a justifica comportamente normale. Am văzut oameni folosind #selfcare pe social media pentru o plimbare în aer liber în timpul pauzei de masă. Sau băutul cafelei de dimineață fără să-ți verifici e-mailul, ori sunatul unui prieten cu care n-ai vorbit de ceva vreme. Toate astea sunt #selfcare.

Publicitate

Când aștepți ca mișcarea self-care să compenseze problemele mai mari din sistemul de sănătate, ajungi și să dai mai multă greutate unor activități care ar trebui să fie privilegii de bază. În loc să găsești lipsurile formelor mai frivole de self-care și a modului în care poluează formele mai serioase ale mișcării, poate ar trebui să te revolți pentru că fiecare moment din viața ta trebuie să fie productiv și plin de sens și prezentat lumii în această lumină.

„E trist să ajungi în punctul în care lucruri de bază ca mișcarea, adică umblatul de ici colo, sau vorbitul cu un membru al familiei sunt acum pe lista lucrurilor de care trebuie să îți aduci aminte”, mi-a spus Gionfriddo.

Ar trebui să poți să faci o plimbare într-o zi de lucru și asta să nu fie catalogat ca #selfcare. „Cred că mulți oameni sunt profund anxioși legat de ce fac toată ziua”, spune Cederström. „Chiar îți petreci orele în cel mai bun mod posibil? Chiar reușești să fii cea mai bună versiune a ta, despre care ți se spune în mod constant? Nu poți pur și simplu să te plimbi. Trebuie să faci asta în cel mai bun mod posibil.”

(Întrebând dacă a practicat vreo formă de self-care în acea zi, Cederström mi-a răspuns ironic: „Am un copil de un an și i-am schimbat scutecul azi. Se încadrează la self-care?”.)

Uneori gătesc, fac ordine, merg la cursuri de yoga sau mă odihnesc din cauza anxietății sau pentru că simptomele de tulburare obsesiv-compulsivă sunt mai rele în acea zi. Dar uneori fac asta pur și simplu pentru că e plăcut. N-ar trebui să renunți la #selfcare dacă sistemul ți-ar oferi acces la îngrijirea necesară. Totuși, însă, un curs de yoga ar putea deveni doar asta, adică un curs de yoga, fără a fi nevoit să-l definești ca ceva mai mult.

trophie

Imagine de Elizabeth Renstrom

În decembrie 2017, când gândurile suicidare ale lui Sarah o copleșeau, a ajuns să îi fie frică la modul serios pentru siguranța sa. A căutat pe Google „loc sigur când vrei să te sinucizi” și a găsit centrul londonez Maytree Suicide Respite Center, unde poți sta gratuit și ai parte de supraveghere și sprijin 24 de ore din 24.

„Această bunăvoință m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă de fapt self-care”, mi-a spus. „Când suferi de boli mintale, deseori ai atât de puțin respect de sine, eşti prins într-un ciclu de remuşcări pentru modul în care boala ta îi afectează pe alții, ţi-e rușine că nu poți face lucruri simple sau să îți rezolvi situația și ajungi până la urmă să nu mai crezi în tine. Când te simți așa, e practic imposibil să fii bun cu tine însuți. Și despre asta e cu-adevărat self-care-ul. Cum să aplici soluții self-care când tu nu crezi că meriți îngrijire?”

Sarah crede că, înainte de a sta la Maytree, vedea activitățile self-care ca pe-o listă cu îndatoriri. „Era robotic și nu exista nicio îngrijire reală”, spune ea. „Dacă ești complet pierdut și te zbați în apele noroioase ale depresiei, self-care-ul poate fi o treabă foarte inutilă.”

Simte că Maytree a fost punctul ei de turnură deoarece a avut parte, într-un final, de grija necesară din partea altora. E cum mi-a spus și Róisín: „Scopul self-care-ului e să începi să te placi pe tine însuți. Ceea ce cred că e un mod de a te asigura că ajutorul de care ai parte din exterior, fie că e un terapeut sau vindecător sau ce vrei tu, poate fi consolidat într-o realitate actuală, nu doar într-o teorie despre cum să te placi pe tine însuți la modul general.”

Sarah a stat doar cinci zile la centru, dar a ajutat-o să iasă din spațiul mental periculos în care era. Relația ei cu ideea de self-care s-a schimbat pentru că a dobândit acces la bunăvoință față de propria persoană prin grija altora.

„Când ies acum să alerg, văd asta ca pe-o formă de a avea grijă de corpul meu, pentru că ies la soare și mă bucur că pot face mișcare”, a spus ea. „Când scriu, văd asta ca pe-o cultivare a laturii creative a minții, nu doar ca pe o metodă de a scăpa de nişte gânduri.”

Finalul, însă, nu este unul complet fericit. Sarah e în continuare pe lista de așteptare pentru servicii de sănătate mintală. Între timp, plătește din propriul buzunar la privat, un lucru pe care nu și-l va permite pentru totdeauna. „Nu am fost încă anunțată care ar fi data pentru evaluare, să nu mai zic de terapie efectivă”, mi-a spus. „O ședință mă costă 140 de lire [750 lei]. E clar că nu pot susține tratamentul atât cât aș avea nevoie.”

garbagemask-copy

Imagine de Elizabeth Renstrom

Articolul a apărut iniţial pe VICE US.