Ce-ar însemna ca România să se întoarcă în Evul Mediu, cum vrea Papahagi

„Aş da orice să fiu medieval, mi s-a părut o epocă fabuloasă (…) aş fi încântat să fiu contemporan cu Dante, cu Petrarca, cu Sfântul Toma”. Ăsta a fost răspunsul dat de Adrian Papahagi la o întrebare venită din public în cadrul dezbaterii „Referendum: Argumente pro şi contra” organizate la Cluj-Napoca în urmă cu o lună. Remarca sa venea drept replică la acuzaţia că susţinătorii modificării Constituţiei în sensul dorit de Coaliția pentru Familie ar fi „medievali”.

Dar nu e doar opinia lui, aceeaşi marotă o rostogoleşte şi Sever Voinescu (fost apropiat al lui Băsescu) într-un articol din Dilema Veche. Cine e de vină pentru reputaţia proastă pe care o are Epoca Medievală? Iluminiştii, desigur. Pentru cei ca el, Iluminismul a avut drept deznodământ Revoluţia Franceză şi teroarea revoluţionară, ce mai contează că peste Ocean acelaşi curent a dus la „Bill of Rights”-ul american, atât de drag conservatorilor români de factură anglo-saxonă.

E ciudat să vezi că doi dintre cei mai proeminenţi adepţi ai conservatorismului anglo-saxon, ancorat în concepţiile liberalismului clasic cu privire la drepturi şi libertăţi, fac apologetica regimului feudal, în care nici măcar nu existau majoritatea noţiunilor respective.

Sigur, oamenii nu greşesc în totalitate, e adevărat că în ziua de azi avem multe preconcepţii despre Epoca Medievală. Istoricul englez Terry Jones (unul dintre băieţii ăia din Monty Python) a şi produs pentru BBC o serie de mini-documentare în care demontează o parte din arhetipurile moderne despre vieţile medievalilor. Dar cum sunt motivaţi de considerente ideologice, conservatorii duc argumentaţia în extrema cealaltă, una cu vădite elemente de ridicol.

Așadar, cât de întunecat a fost, de fapt, Evul Mediu? Ca să aflu, am vorbit cu unul dintre foştii colegi ai lui Adrian Papahagi de la École Normale Supérieure, Dan Ungureanu. Acesta a studiat paleografia (n.r. știința care se ocupă cu studierea manuscriselor vechi) greacă și latină, și-a susținut diploma de studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études, cu o lucrare despre filozofii neoplatonici. Și-a dat doctoratul în lingvistică istorică la Universitatea din Timișoara, unde a predat greacă și latină, a fost lector de română la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle şi actualmente la Universitatea Carolină din Praga. De asemenea, merită precizat că alcătuirea cărții Româna și dialectele italiene l-a plimbat prin toate scrierile istorice medievale din Italia dintre secolele X-XIV.

VICE: Cum era viaţa de zi cu zi în Evul Mediu pentru majoritatea populaţiei?
Dan Ungureanu: Hai să delimităm terenul şi spaţiul când vorbim despre Evul Mediu: Europa de Vest între 1000 e.n. şi 1789, Revoluţia Franceză. Viaţa era precară. Pentru că autoritățile centrale erau slabe, există foarte multe cetăţi medievale, peste tot. Unu la mie din populaţie, aristocraţia, trăieşte bine. 5% - negustori bogaţi din oraşe - au o viaţă îndestulată. Restul, țăranii, 95% din populaţie, sunt la mila nobilimii şi a regelui. Chiar în 1789, când starea a treia din Franţa redactează Cahiers de doléances, caietele de plângeri, vedem o lume săracă, supusă abuzurilor. Sub Ancien Régime, perceperea vămilor (vămi interne din Franţa, de la provincie la provincie) şi a impozitelor e dată în arendă - iar arendaşii, les fermiers des impôts, erau urâţi de toată lumea şi se îmbogăţeau din asta.

De Europa de Est nici nu vorbesc: să recitim doar Cronicarul anonim brâncovenesc ori Cronica lui Radu Greceanu. Otomanii făceau an de an cele mai îngrozitoare abuzuri. Despre cum împlineau boierii birurile de la ţărani, ştim din Negruzzi şi din amintirile lui Radu Rosetti.
Se tot face caz de Magna Carta, actul de întemeiere al libertăţilor moderne: dacă o recitim, observăm că nu face decât să garanteze nobililor dreptul de a fi judecaţi de alţi nobili. Și atât. Habeas corpus? Nu s-a aplicat în Irlanda ocupată de britanici niciodată. Tortura? Să citim ceea ce scriu - vezi Scrisorile Provinciale ale lui Blaise Pascal - toţi cazuiştii (n.r. teologi care vor să rezolve cazurile de conștiință) despre tortură. Nu o condamnă niciunul.

Cum trăia clerul?
Despre starea deplorabilă a clerului ştim din Gravamina nationis germanicae centum, din anul 1522, cele o sută de plângeri faţă de papă ale aristocraţiei germane. Din cuprins putem afla că „episcopii le cer preoţilor o amendă-taxă pentru sexul cu femei; când cei caşti, care nu au ţiitoare, protestează, episcopii le spun să plătească şi să facă ce vor”.

Cât de pașnică era lumea în Evul Mediu?
Conţii şi baronii se băteau între ei. În Italia, oraşele-state se luptă între ele. Erau duşmănii de secole care nu se rezolvă uşor. Veneţia şi Genova au războaie, sporadic, de-a lungul a patru secole, Florenţa şi Siena la fel. Erau secole în care, la întrebarea „nu ştii scorul Florenţa-Siena de ieri?”, răspunsul corect era: „şase mii de florentini morţi, 16 mii de florentini prizonieri”. N-o spun eu, o spune cronicarul anonim al bătăliei de la Montaperti din 1260. Era o stare de război endemică. Una din sursele foarte bune ale epocii e Cronica despre Corsica a lui Giovanni de la Grossa sau jurnalul lui Gaspare Pontani din Roma, dintre 1481-1491. Spoiler alert: singura pagină fără crime, jafuri şi incendii e cea care conține caseta de tehnoredactare.

Cât de alfabetizată era populația?
Nu ştim exact câţi ştiau să scrie şi să citească. Între 1% și 2% în Moldova şi Muntenia medievală, poate 10% în oraşele catolice ale Europei de vest. Protestanţii introduc şcoala elementară obligatorie, poate că ştiinţa de carte urcă spre 25% în zonele protestante.

Cât de rea a fost Inchiziţia şi cât de răspândite au fost crimele sale?
Am urmărit cu toţii cazul sărmanei pakistaneze condamnate la moarte pentru blasfemie. Este exact ceea ce a făcut tribunalul Inchiziţiei secole întregi cu mii de oameni. Cu diferenţa, menţionată mai sus, că foloseau şi tortura. Există o carte, Montaillou, village occitan de 1294 à 1324, monografia unui sat din sudul Franţei. E o istorie a vieţii zilnice în Evul Mediu, scrisă de Emmanuel Le Roy Ladurie. Folosește ca material ancheta Inchiziţiei în acel sat, spre 1325. La un moment dat, autorul spune: „am uitat să menţionez că a fost arestată şi anchetată toată populaţia satului, două sute de suflete, şi că au murit toţi la închisoare”.

Bartolomé de las Casas a scris suficient despre cruzimea spaniolilor în America Latină. Despre funcţionarea reală a Inchiziţiei ştim destul de multe. Ea a fost abolită în Spania şi provinciile sale din America de Sud în 1812. Avem povestirile oamenilor obişnuiţi care au invadat sediile Inchiziţiei, de exemplu în Chile (José Toribio Medina, Historia del Tribunal del Santo Oficio de la Inquisición en Chile), merită citite. Despre conflictul catolici-protestanţi s-ar putea scrie sute de pagini.

Care este originea conceptului de „civilizație iudeo-creștină”?
Ideea conservatoare de „civilizaţie iudeo-creştină” apare abia târziu şi atunci conservatorii inventează „cultura iudeo-creştină” – o istorie absolut fictivă, fără detalii.

Când vine vorba despre relația dintre evrei și creștini de-a lungul istoriei, unii amintesc de afacerea Dreyfus (n.r. cazul unui militar francez cu origini evreiești care a fost acuzat pe nedrept de trădare), care începe în 1894 și a împărțit societatea franceză în două tabere. Catolicii francezi erau contra lui Dreyfus, care era apărat de laici şi anti-clericali. E o perioadă în care antisemitismul religios se vede bine. Între 1800-1945, despre evrei se vorbeşte prin folosirea expresiei „conspiraţia iudeo-masonă”.

Un alt exemplu elocvent este cel al lui Edgardo Mortara, un preot catolic. Era fiul unei familii de evrei şi a fost botezat pe ascuns, la vârsta de trei ani, de către servitoarea catolică a familiei, că aşa i s-a părut ei bine. Copilul a fost răpit familiei sale la vârsta de şapte ani de către poliţia papală în 1858 şi apoi a fost crescut la Vatican.

Astea erau relaţiile dintre catolici şi evrei în secolul XIX: vă răpim copilul, dacă ni se năzare. Cât despre relaţiile dintre creştini şi evrei în Evul Mediu, să pomenim numai Complainte de Troyes, din 1288: arderea pe rug a lui Isaac Châtelain cu soţia gravidă, doi băieţi şi o noră, a lui Shimshon, Solomon, Baruch, Simeon caligraful, rabinii Jonah şi Hayyim.