Cum arată viața unor studenți din Transnistria, țara care nu există oficial
Lui Vitali îi place să cânte la acordeon, mai ales la nunțile romilor.  
Foto

Cum arată viața unor studenți din Transnistria, țara care nu există oficial

Fotograful Albert Lores a documentat ce înseamnă să fii tânăr muzician în Tiraspol, capitala unei țări pe care aproape nimeni nu o recunoaște oficial.
Iulia Roșu
Bucharest, RO
AL
fotografii de Albert Lores

Transnistria rămâne în continuare un stat înghețat, o țară nerecunoscută de către Națiunile Unite (doar de Abhazia, Nagorno-Karabah și Osetia de Sud care au același statut), în care cei mai mulți oameni sunt încă guvernați de mentalitatea sovietică. Tocmai pentru că este o țară tânără, cetățenii de aici nu și-au creat încă o identitate proprie, însă tinerii încearcă să schimbe asta. Deși mulți dintre ei își doresc să plece fie în Rusia, fie în Moldova, sunt alții pentru care Transnistria reprezintă locul în care și-au descoperit pasiunea pentru muzică.

Publicitate

E vorba de studenții din Sala 110 de la Institutul de Muzică din Tiraspol. O mână de tineri îndrăgostiți de Jazz, un gen muzical care a fost extrem de criticat în Uniunea Sovietică și interzis mult timp pentru că era „o manifestare a culturii burgheze”.

O frază sovietică promovată atunci suna cam așa: „Cine cântă astăzi jazz mâine își va vinde țara”. Acum, însă, Tiraspol - capitala Transnistriei și al doilea cel mai mare oraș din Moldova - găzduiește, împreună cu Chișinău, Festivalul de muzică etno și jazz la care sunt invitați muzicieni de peste tot din lume. Bine, unii dintre ei pur și simplu n-au fost lăsați să intre în țară, la edițiile din trecut, povestește Albert Lores, fotograful care a documentat viețile studenților de la Institutul de Muzică.

Anton, la studioul său de lucru, unde repară instrumente și își petrece timpul cu prietenii săi. Anton a fost ales ca reprezentant al Moldovei pentru concertul de deschidere de la Summit-ul Parteneriatului Estic.

Albert, 36 de ani, este originar din Spania, dar spune c-a fost întotdeauna interesat de țările ex-sovietice, tocmai pentru că a crescut într-o perioadă post dictatorială (după Franco) în țara lui. Chiar dacă pare greu de crezut asta, Albert spune că a găsit multe similarități în Ucraina cu universul copilăriei lui.

A ajuns prima dată în Ucraina, în 2014, pentru că voia să documenteze situația din Donbas, dar și-a dat seama că subiectul este acoperit de atât de multe instituții media, încât a simțit că n-are nimic de spus în plus. „Am plecat de acolo cu mai multe întrebări decât răspunsuri”, zice el. Așa că s-a îndreptat spre Transnistria unde, față de alții, a avut norocul să nu întâmpine nicio problemă la vamă.

Publicitate

„Am avut cu mine doar un ghiozdan și o cameră foto și n-am spus că sunt fotograf.” Poliția și autoritățile l-au lăsat în pace.

În Transnistria n-ai voie să fotografiezi poliția, dar o mai poți face atunci când oamenii sunt în fugă și n-au timp să se oprească la tine.

După două luni în Tiraspol

A mers în Transnistria de trei ori și a petrecut acolo, adunat, în jur de două luni, deși simte că ar fi fost o perioadă mai lungă de-atât. „Aici totul se mișcă foarte încet”, spune el.

„Prima dată când vezi Tiraspolul nu ți se pare mult mai diferit de alte orașe mici din Europa de est, deși nu sunt foarte mulți oameni pe străzile de aici”, povestește Albert. „În primele zile, m-a urmărit pe stradă o Volga veche și neagră și cineva mi-a zis că ar fi KGB”, își amintește el, deși nu poate să confirme dacă erau sau nu agenții ruși.

În Transnistria a vrut să vadă cum sunt afectați tinerii de situația politică de aici. A fost la diferite școli și universități, iar când a ajuns la Institutul de Muzică, a aflat de un anumit departament de Jazz. Odată intrat în lumea tinerilor iubitor de jazz, și-a dat seama că vrea să documenteze viața studenților de anul doi care făceau parte din acest departament.

„Tinerii sunt pasionați de jazz, vorbesc despre asta și cântă chiar și după ore. Se întâlnesc în mica sala de la numărul 110 și continuă să cânte până la miezul nopții. Dar odată ce trec de ușile institutului, în lumea de afară, încep să-și înfrâneze singuri spiritul liber”, povestește Albert.

E vorba de teama lor de a face lucruri diferite de restul, atunci când sunt în societate. „Chestia asta te face să te simți prins într-o capsulă temporal-spațială. Zici că trăiești complet alte vremuri”, spune fotograful.

Publicitate

Vasili, un student la Jazz, s-a înrolat în orchestra armatei - una dintre puținele opțiuni pe care muzicienii le au după absolvire.

Ce șanse are un tânăr din Transnistria după absolvire

În Transnistria, studenții n-au prea multe șanse după absolvire, având în vedere că diplomele lor nu sunt recunoscute în nicio altă țară, șansele să-și continue studiile în altă parte sunt destul de slabe. „Am avut impresia că este foarte greu pentru studenți să facă ceva ce nu le este dictat de regulile societății”, spune Albert.

Cu toate astea, în timpul petrecut acolo, Albert a prins și momente în care studenții au cântat live într-o cafenea (Bristol Cafe) de vizavi de Institutul de Muzică. De fapt, el este cel care a încurajat-o pe una dintre studentele de la Jazz să cânte în public.

„Am rugat-o pe Cristina, o studentă care studiază saxofonul, să cânte în Bristol Cafe. La început era foarte rușinată, dar la final mi-a zis: «Mulțumesc, a fost un lucru extraordinar să fac asta. N-am cântat niciodată în afara școlii»”, povestește Albert.

Cristina, în timp ce cântă la saxofon în camera 110.

Unii dintre studenți predau la școlile de muzică pentru copii, alții cântă pe la nunți, botezuri și alte sindrofii sau se înrolează în orchestra militară. Practic, opțiunile rămân cam aceleași toată viața, dacă alegi să stai în Transnistria.

„Pentru mulți, un job de muzician pe un vas de croazieră reprezintă un adevărat succes”, spune Albert care îmi spune că studenții pe care i-a întâlnit el se aseamănă foarte mult cu cei din anii 60, de pe vremea lui Viktor Zelenski, unul dintre fondatorii Colegiului de Muzică de la Tiraspol.

Publicitate

Semion, Iana și Mișa cântă la pian în sala de concert a Institutului.

Ca în urmă cu 45 de ani

Zelenski a fost primul care a organizat trupe de elevi, la școală, care au început rapid să câștige concursuri de muzică peste tot în URSS. Ăsta a fost și motivul pentru care conducerea țării a închis ochii la pasiunea lui Zelenski pentru jazz. Deși era interzis de sovietici, Victor și studenții lui îi ascultau pe Ellington și Clapton, cântau în subsolul școlii, unde au și format trupa „The Kids of the Basement”. În timp, Institutul de Muzică din Tiraspol a devenit unul dintre cele mai cunoscute din țările sovietice. Muzicieni de jazz din Ucraina, Rusia și Polonia veneau aici pentru a studia.

După ce Transnistria s-a rupt de Moldova în 90 și Armata a 14-a Rusă a intervenit în 92, pacea a fost (oarecum) restabilită în regiune. Mai târziu, oamenii au votat pentru ca trupele ruse să rămână în teritoriu, dar statul se bucură acum de o oarecare autonomie.

Tinerii de azi nu se bucură însă de foarte multă diversitate sau de evenimente culturale dedicate lor. Din când în când, în piața publică din Tiraspol se organizează de către administrația pro-rusă concrete la care sunt invitați cântăreți ruși pe care nu-i mai ascultă nici măcar bunicii rămași în Tiraspol. De câteva ori pe an, însă, studenții reușesc o rebeliune culturală: organizează cântări intempestive la Fiesta Cafe din Tiraspol.

„Ca în urmă cu 45 de ani, însă, cel mai onest, real și eliberator jazz poate fi ascultat în institut. În mica sala 110”, încheie Albert.

Publicitate

Îți las aici mai multe fotografii făcute de Albert care-ți arată viața acestor studenți din Tiraspol.

Club 444, unde Anton, Liosha și prietenii lor se duc în unele seri să joace biliard.

Anton deține un pașaport ucrainean, ceea ce-i oferă posibilitatea de se îmbarca, pentru a doua oară, pe un vas de croazieră din Asia, unde va lucra ca muzician.

Anton, după o pauză de jam session în Cafe Fiesta. „Încercăm să facem aceste sesiuni cât mai frecvent pentru ca studenții să-și dea seama ce înseamnă să cânți jazz în afara școlii”, zice Anton.

Anton, la centrul de certificare a navigatorilor din Odessa.

Evelina este nepoata lui Viktor Zelenski și profesoară de engleză la Institutul de Arte. I-ar plăcea să vadă niște schimbări: „Transnistria se zbate între dependența de Rusia, pentru a exista cu statutul din prezent, și Moldova, cea mai săracă țară din Europa. Suntem prinși între săraci și cerșetori”.

Mișa, din Rîbnița, cântă la bass la Institutul de Muzică, dar și la Bistrol Cafe.

Iana cântă la chitară electrică și este part-time operator call-centre. Aici e după ore la Bristol Cafe.