Publicitate
Săptămâna familiei tradiționale

Cele mai dubioase tradiții de nuntă din România, în care femeia devine supusa bărbatului

Atunci când regulile Bisericii fac front comun cu superstițiile stupide și înlocuiesc bunul simț.

de Mihnea Lazăr
23 Martie 2018, 4:00am

Târg de nunți în Cluj. Fotografie de Dan Horia Tautan/ Mediafax

Nunțile au un cod genetic propriu. Exact ca în cazul unei specii care evoluează, ele se transmit din generație în generație, prin intermediul acelor trăsături discrete pe care le numim „obiceiuri” sau „tradiții”. Din când în când, greaua moștenire a trecutului nu mai face față rigorilor prezentului: apar tot felul de mutații, iar nunta se transformă într-un uriaș ecran albastru care dă mesajul „eroare”.

Defectul e generat de încăpățânarea cu care unele tradiții și obiceiuri nupțiale continuă să trateze femeia-mireasă ca pe un personaj second hand al evenimentului, în comparație cu bărbatul-mire.

Suntem în secolul XXI, femeile au drepturi egale cu bărbații dar asta, cel puțin până la însurătoare, unde ordinea lumii e întoarsă pe dos, iar pumnul bărbatului devine unicul instrument de măsurare al puterii și al legii matrimoniale. De ce? Simplu.

„Așa e tradiția”. E „păcat” să nu respecți obiceiurile din moși-strămoși.

Așa cum ți-am arătat deja aici, obiceiurile nupțiale pot oricând deveni, pe cât de penibile, pe atât de sângeroase, dacă te-ai încăpățâna să aplici, la virgulă, toate superstițiile și tradițiile.

Și asta pentru că vechile obiceiuri pot opera ca o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, ele pot fi pe cât de frumoase, pe atât de benigne: avem costume frumos lucrate, dansuri șic, mâncăruri alese și preparate după vechi rețete strămoșești – indicii că nunta are toate șansele să fie una ca-n povești.

Pe de altă parte, însă, avem oamenii care strică locul și care se încăpățânează să interpreteze tradițiile sau, mai rău, să le aplice ad-literam. Superstiția, alimentată de axioma „așa zice tradiția” ia loc moralității și bunului-simț.

Fotografie de James Doepp, via Flickr

Tipul ăsta de mentalitate este blindat de canoanele Bisericii. La cununia religioasă, printre pasajele alea plictisitoare care te țin cu gâtul întins după icoane preț de aproape un ceas, preotul mai citește și fragmentul ăsta interesant din Epistola lui Pavel către Efeseni:

„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este Cap Bisericii şi Mântuitor al acestui Trup. Şi precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru toate (...) fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.”

Prin urmare, avem norma legală, OK-ul de principiu dat de Biserică. E bine de știut că, atunci când în preajmă nu sunt evrei, țigani, Soros ori refugiați musulmani, de vină e femeia. Ea este urmașa Evei, ia stă la temelia Păcatului Originar, din cauza căruia noi, oamenii, am fost izgoniți din Rai.

Pe acest calapod, să curgă tradițiile și obiceiurile care să ne facă mândri că suntem români și că ne putem bate viitoarele neveste. Practici cimentate de liantul Biserică-tradiții și care se atașează atât de adânc în instinctele oamenilor, încât e aproape cu neputință să le mai smulgi de acolo: răul a fost deja făcut.

Printre cele mai cunoscute (și, deopotrivă, stufoase) studii pe această temă, se numără Datinile și credințele poporului român, de Elena Niculiță-Voronca, Datinile noastre la naștere și la nuntă, de Artur Gorovei ori Credințe și superstiții ale poporului român, de același Gorovei.

Dacă iei la răsfoit mai serios, respectivele lucrări, îți vor sări în ochi următoarele enunțuri:

Dacă mireasa nu e „curată”, mănâncă bătaie

Dacă nu spune mireasa, nuna face râs mare, batjocură. Mirele o roagă pe mireasă: „Spune, că avem a trăi și ni-a merge rău în vite, vom avea pagube!”. Nănașa iar o roagă: „Spune-mi, că mi-a strica la gospodărie și oi păți ceva!”

După rugăminte, dacă n-ajută, mai capătă și bătaie”

Obiceiul e fixat de Artur Gorovei în Bucovina, inima României tradiționale după care plâng toți românii neaoși. Mireasa „necurată” e rușine mare. Și, cum „bătaia e ruptă din Rai”, nu strică să o altoiești nițel, să știe cine-i jupân în casă.

Obiceiul nu zice însă nimic despre „curățenia” prealabilă a viitorului mire. În cazul bărbatului, e voie de la stăpânire.

Ca fapt divers, dacă mireasa spune din prima că „a mai fost la alții”, e iertată cu jumătate de gură: nuna trebuie însă să se spele cu agheasmă și să-și pună grâu în sân, pentru a-l înlătura pe Necuratul.

„Dacă va da mireasa mirelui să mănânce stafide purtate în papuci în ziua cununiei, el va fi cu blândețe în toată viața”

Asta seamănă cu genul ăla de amendament inutil, prevăzut în Regulamentul nupțial, și inițiat de un soi de Eugen Nicolicea al cununiilor. Pentru ca bărbatul să fie „cu blândețe” (citește: „să nu o învinețească”), e suficient, chipurile, ca biata de ea să-i dea stafide ținute în papuci. Slabă consolare.

„Mireasa, venită acasă de la cununie, învălește îndată focul pe vatră, să astupe gura bărbatului și a soacrei, să nu-i zică vreodată ceva”

Un alt subterfugiu menit să-i crească încrederea de sine bietei femei. Tradiția nu spune nimic despre situația în care cuplul de însurăței locuiește la bloc. Aici vorbim clar de o scăpare. În astfel de situații, soția nu are de ales: va trebui să suporte stoic invectivele bărbatului.

Și ale soacrei, pe deasupra. Până când moartea îi va despărți, cum spune datina străbună.

„Când tinerii merg la cununie și pe drum se va întâmpla vreun accident nuntașilor, e semn că mireasa nu e fecioară”

Obiceiul vine din zona Stânca, județul Iași. Cu alte cuvinte, dacă se îmbată nașul și intră cu mașina în șanț, de vină e Femeia. Adică mireasa. Semn că nu e „fecioară”. Așa cum am văzut mai sus, un motiv suficient de grav să-și ia bătaie soto.

La cununia religioasă, bărbatul stă în dreapta pentru că Femeia e Dracul

Fotografie de James Doepp, via Flickr

„Femeia e creată din bărbat, mai exact „coasta ei dreaptă e coastă stânga de bărbat, coasta stângă a lui; coasta stângă a femeii e de drac”. Nu e bine să iei ceva unei femei din mâna stângă și nici să stai în partea ei stângă, „că te ispitește și te pierzi cu firea”, spune credința populară din Țâpu, Tecuci.

Textul de mai sus pare scris de un Tudorel Toader din zona Tecuci. Să-l mai analizăm oleacă: coasta dreaptă e, de fapt, coasta stângă. Iar coasta stângă e „de drac”. Ca să sar direct la concluzii: femeia e Satana, locul ei e în stânga bărbatului, vai de mirii care nu știu care-i stânga și care-i dreapta.

„Să nu bați fata cu mătura, că nu se mărită”

În rest, poți să o bați cu parul, nu se pune. Pumnul de bărbat probabil are proprietăți miraculoase – produce efecte sociale doar în cazul femeilor, nu și al viitorilor miri.

„Fata, ca să se mărite, bagă o potcoavă de cal în foc și nu o scoate până se mărită”.

Well, good luck with that.

„Dacă plouă în ziua nunții, e semn că mireasa va plânge des”.

Ținând cont că tradiția vine din aceeași Bucovină, ceva mă face să cred că mireasa are mari șanse să plângă din alte motive. Mai ales dacă nu-i virgină în ziua nunții.

„Când ia mirele zestrea miresei acasă, mireasa să puie în ladă o păpușă, ca să fie mirele mut ca păpușa”.

Alt amendament inutil, marca Nicolicea, care ascunde un sofism inutil.

„Fetele, când se cunună, să aibă la sine bani, oglindă și miere de stup, iar când cetețul ajunge la pasajul din Apostol: „Iar muierea să se teamă de bărbat”, atunci să-l calce de două ori pe picior, și bărbatul se va teme de muiere”.

Fetelor, la nuntă comandați-vă pantofi cu vreo cinci numere mai mari, să fiți sigure. Cel puțin pentru faza cu pasajul din Apostol.

„În biserică, când mirii stau îngenuncheați înaintea altarului, mirele ia o parte din rochia miresei și o pune sub genunchi; asta, în credința că el va stăpâni întotdeauna pe femeia lui”.

Na, că a venit contraoferta: degeaba îl calci pe picior, dacă mirele te îngenunchează el primul.

„Când se cunună ginerile cu mireasa, ginerile să aibă în cizmă un cuțit și usturoi, iar mireasa să aibă o păpușă în sân, că e bună de cuțit”.

Tradiția vine din comuna Catane, Dolj. Acuma, sincer, mi-e și frică să interpretez sensul expresiei „femeie bună de cuțit”.

„A doua zi după cununie, când mireasa se leagă la cap, șede pe un fedeleș, ca să facă numai băieți, iar nu și fete”.

Istețul care a născocit obiceiul ăsta ar trebui pus să citească rar și cu dicție încă o dată textul. Și încă o dată. Și încă o dată. Până când va pricepe ironia: rolul femeilor e să nască bărbați. Doar bărbați. Doar în momentul în care toată planeta va fi populată de bărbați, femeia și-a făcut datoria și va putea muri. Mă rog, așa spune tradiția.

Alte obiceiuri păgâne: târgul de fete și furatul miresei

Fotografie de Coddot, via Wikimedia Commons

La nunțile tradiționale, întotdeauna mireasa e cea furată. Mirele, niciodată. Mireasa e, practic, un bun, transformat în subiect de târguială între „hoți” și mire. Obiceiul are rădăcini cumplite: pe vremuri, miresele erau răpite pe bune și, ca să nu fie „necinstite”, se cerea o răscumpărare pe măsură.

Sigur, în zilele noastre, gestul are doar încărcătură simbolică și face parte din pachetul-standard al oricărei astfel de petreceri. Atunci când o mireasă e furată ca la carte, sunt puține lucruri de povestit. Cu o echipă experimentată, astfel de lucruri se petrec rapid în vremurile noastre. La final, de cele mai multe ori, mireasa e schimbată pe băutură.

Ideea că femeia merită tratată ca un produs expus în piață e alimentată, ca să zic așa, chiar de către tradiții. Nu întâmplător, avem obiceiul „târgului de fete” de pe muntele Găina. Aici, bărbații vin la târg să-și aleagă muierea, ca la târgul de vite. Fetele vin și ele cu lada de zestre și așteaptă „să fie luate”.

„De fapt, alegerea sau cumpărarea aceasta a miresei este numai o formă, pentru ca la acest târg se expun în cort numai fetele a cãror cãsãtorie a fost de mai înainte hotărâtă; probabil însã cã, într-o vechime îndepărtată, ceea ce este astãzi numai o aparență era o realitate”, spune Artur Gorovei în Datinile noastre la naștere și la nuntă.

Aparență sau realitate, e de reținut imaginea femeii în cort care-și așteaptă alesul la un târg de fete.

Altă segregare interesantă survine în momentul în care cei doi încearcă să afle cine le va fi ursitul sau ursita. În cazul fetelor procedura e complicată și periculoasă:

„Fata merge la fântână cu lumânarea de la Paști; pleacă în fântânã capul, se acoperă cu o prostire, aprinde lumânarea și, dacă are să se mărite în acel an, își vede partea”

La bărbați, e mult mai simplu:

„I-a venit flăcăului vremea de însurătoare. De acum trebuie să-și aleagã partea lui”. Merge „în târg” și alege, că are de unde.

Liberte, egalite, fraternite, vorba cântecului.

Tagged:
opinie
traditii
biserica
nunta
mireasa
#familietraditionala
cununie