FYI.

This story is over 5 years old.

Educație

Un profesor american îți spune cum era să le predai engleză studenților din România comunistă

Studenții români nu ajungeau mereu la orele profesorului american, pentru că stăteau toată ziua la cozi pentru mâncare.
profesor lectii romana romania comunism
Fotografii din arhiva lui David L. Hadaller

M-am născut după ’89. Părinții mei mi-au vorbit rar despre cozile interminabile și celelalte probleme ale comunismului. Bunicii, pe de altă parte, mi-au spus resemnați că viața era ceva mai bună, deși nici libertatea nu le displace. Nici nu pot să-i învinuiesc atunci când asta fu întreaga lor viață, într-o țară baricadată de frică, dar care nu putea să renunțe la glumele despre urechile lui Ceaușescu.

Publicitate

Nici de la unii și nici de la alții n-am înțeles cum era viața de toate zilele în comunism, nu știu dacă rememorarea doare prea mult ori dacă rutina zilnică îți amorțea gândurile, așa cum o face în prezent. Deși toți vorbesc de Revoluție, lipsesc poveștile reale și banale de dinainte de ea.

România comunistă rămâne o țară care nu este a mea și care pare aproape imposibil de înțeles. Însă, în lumea mea deschisă am dat de David L. Hadaller, un american ajuns în ‘87 pe meleaguri autohtone prin programul de granturi Fulbright. Prin ochii săi străini și naivi, am descoperit cum arăta rutina comunistă după care tânjeam, de la străzi goale, linii de tramvai, studenți și până la micile distracții ale vieții din Iași în anii ’80.

L-am și luat la întrebări pe David, care aniversează trei decenii de când viața i s-a schimbat în România. Pentru că tot se împlinește atâta amar de vreme, s-a gândit să-și împărtășească experiența, chit că e doar punctul de vedere al unui american, pe pagina My Fulbright Year in Romania.

David L. Hadaller a primit o instrucție de șapte săptămâni în limba română, înainte să ajungă la București

VICE: Care a fost prima ta reacție când ai aterizat în București?
David L. Hadaller: Eram adormit după drum.Am crezut că aeroportul este închis, pentru că era întuneric în terminal. Era 10 octombrie 1987, iar avionul care m-a adus era practic gol, era o cursă PanAm.

Mai bine vorbim despre prima impresie după un somn bun?
M-am dus la Universitate. Voiam să stau la o discuție cu ceilalți profesori și aveam ideea asta naivă că vor fi încântați să mă vadă, că mă vor primi cu brațele deschise. Însă, am reușit să dau doar de niște studenți care vorbeau engleza.

Publicitate

În Iași, m-am întâlnit cu niște colegi români și am fost șocat că niciun student nu s-a înscris la cursul meu. Eram nervos, mi-am zis că doar nu călătorisem degeaba mii de kilometri. Voiam să predau, dar nu aveam niciun student. La Universitate, oricum nu le păsa dacă stăteam sau plecam. I-am întrebat pe cei de la ambasadă ce să fac, iar ei mi-au spus să mă descurc. În final, m-am ales cu o mână de studenți, dar nu erau în niciun caz la un nivel la care puteau să discute literatură engleză.

Cum te înţelegeai cu studenții?
Practic, am ajuns să-i învăț cum să vorbească în engleză și eram ok cu asta. Am discutat doar în engleză cu studenții, cred că de asta româna mea nu este atât de bună. În prima lună, credeam că erau nepoliticoși, pentru că nimeni nu vorbea cu mine. Abia găseam pe cineva care să mă bage în seamă.

Poate unii se gândeau că sunt nou în țară și s-ar putea să nu știu regulile, prin urmare era șansa să zic ceva stupid sau să le repet altora ceva din ce au spus ei. Cei care puteau să vorbească în engleză ezitau, pentru că nu voiau să-și piardă cariera. După un timp, oamenii s-au obișnuit cu mine, și-au dat seama că nu am niciun alt motiv pentru a fi în România, eram acolo să predau Hemingway, Faulkner și Salinger.

David aducea la bibliotecă revistele Time și The Economist, pentru studenți. Dar trebuiau să fie aprobate de rector, posibil și de securiști, Asta dura patru-cinci săptămâni. Presupuneam că, dacă era ceva nepotrivit, atunci nu vor ajunge la studenți. Ceea ce era stupid, pentru că studenții știau înainte de mine despre protestele din noiembrie '87 de la Brașov.

Cum priveau faptul că au un profesor american?
În fiecare an venea un profesor american, deci știau că există unul și în Iași. Îmi dădusem seama că unii studenți, mai devreme sau mai târziu, scriau note despre mine la Securitate. Prin urmare, erau foarte atenți cu privire la ce spuneau în preajma mea. Abia după trei-patru luni, au îndrăznit să-mi spună ceva.

Publicitate

Totuși, le spuneam că securiștii îmi vor pune întrebări, iar eu va trebui să le spun unde am fost și cu cine am vorbit. Nu-mi permiteam să dau impresia că vorbeam cu cine nu trebuie. Le spuneam că eram în țară din bunăvoința și bunătatea regimului, deci mai bine ne rezumăm la literatură. Asta a funcționat în mare parte, se întâmpla rar ca discuția să meargă dincolo de așa ceva.

Ți-a dat ambasada avertismente legat de asta?
Viața mea acolo nu era în niciun caz atât de grea precum cea a colegilor sau a studenților de la Universitate. După ce m-am supărat prima dată că studenții nu veneau la cursuri, am sunat la ambasadă, iar atașatul mi-a băgat mințile în cap. Mi-au explicat că trebuie să înțeleg care e situația studenților mei: dacă se apropiau de mine, atunci riscau să fie criticați, deci nu trebuie să iau personal răceală lor. A durat ceva să învăț prin ce treceau studenții. Poate asta s-a întâmplat și pentru că nu plecam din oraș, pentru că mulți plecau în vacanță după ce-și făceau norma de ore. Eram foarte mândru că am rămas peste iarnă în Iași. De asta am și atâtea fotografii minunate. Faptul că aveam apartamentul departe de universitate, probabil a fost o binecuvântare.

Desigur că nu am primit informațiile astea când ne-au făcut brief-ul în Washington DC. Bine, ce puteau să ne spună. Că e dificil? Nimeni nu ar fi mers, dacă știam cu ce aveam să ne confruntăm. Poate că asta ar trebui să înveți și tu din experiența mea, că nu am fost supărat pe oameni, ci mai degrabă pe sistem.

Publicitate

Vânzător din Tătărași

Ai plecat dintr-o societate îmbelșugată și ai ajuns într-una în care oamenii se chinuiau să pună ceva pe masă. Cum a fost pentru tine?
Mari diferențe. De la studenți la profesori și până la simpli angajați, tuturor le era greu să facă rost de ce era strict necesar. Chiar era un efort să ajungă la cursuri sau să se întâlnească cu mine, pentru că petreceau atât de mult timp stând la coadă. M-a șocat faptul că nu puteam să-mi fac cumpărăturile de unul singur, pentru că piețele erau goale în Iași. Totuși, am dezvoltat o anumită răbdare și am învățat să accept orice efort pe care-l făceau studenții mei, pentru că nu aveau timp să fie într-adevăr studenți ca-n Occident.

Totuși, cum a fost pentru tine să vezi magazine goale și cozi pentru pâine sau lapte?
Ai văzut vreodată Moscow on the Hudson a lui Robin Williams. Este despre un rus care fuge din țară și ajunge în New York. Îmi amintesc o scenă minunată, în care acel rus intră într-un supermarket și vede un raion plin cu cafea și asta îl scoate din minți, prea multe opțiuni. Eu eram un american alintat, trăisem într-un oraș universitar, unde îmi puteam cumpăra tot ce îmi voia inimioara. Brusc, nu am mai putut să fac asta și am început să mă gândesc la viața mea într-un mod diferit.

Tramvai, în Iași

Cum ți-a schimbat asta viața?
Bine, viața mea s-a schimbat și pentru că în primăvăra aia am cunoscut-o pe soția mea. Ai putea să spui că țara asta m-a găsit pe mine, mai mult decât orice. Nu am avut doar un an interesant în România. Am doi fii, jumătate din cultura lor este română. A doua limbă în casa mea este româna. Poate au trecut trei decenii și lucrurile s-au schimbat, dar, la un nivel personal, multe au rămas neschimbate.

Publicitate

Te simți român după toate astea?
Nu sunt român. Nu voi fi niciodată român, dar cred că ai putea să spui că m-am apropiat cât de mult putea un american din generația mea. Lucrurile pe care le-am dat țării acesteia sunt insignifiante pe lângă ce mi-a dat mie România. În continuare sunt surprins de cât de puține știu americanii despre România. Experiența asta este vie în mine, mi-a schimbat viața și cred, ai putea să spui, că ar trebui să-i mulțumesc lui Ceaușescu. Mă durea undeva de regim, dar oamenii de acolo au fost speciali.

Ai avut experiențe cu Securitatea?
În decembrie '87, așteptam la coadă la aeroport ca să merg în Anglia. Mă duceam în vacanță și m-au scos din rând, m-au băgat într-o cameră mică și m-au interogat. Comparativ cu lucrurile prin care au trecut alți oameni, asta nu e nimic. Când am vrut să mă căsătoresc cu soția mea, am completat un formular care era adresat preşedintelui RSR. Securiştii o hărţuiau, îi era frică pentru cariera ei, dar şi pentru familia sa, chestia asta i-a afectat toată viaţa din acel moment. Noi nu ştiam că va fi revoluţie. Din ce ştiam noi, regimul putea să continue pentru totdeauna, să nu cadă în ’89.

Înainte de a veni aici, ce știai despre Securitate?
Ni s-a spus să presupunem că telefoanele noastre sunt ascultate, în special apelurile spre Statele Unite. Ne-au spus că se prea poate să fim urmăriți și ascultați de cei din jur.

Nu am avut probleme, deși am mers foarte mult pe jos prin Iași. Am făcut fotografii, ceea ce era considerat straniu pe atunci. De multe ori mă îngrijoram că îmi vor lua camerele, deși nu am pozat nimic important, doar străzile și bisericile. Aparent, acum sunt considerate de valoare pentru niște oameni din Iași și București.

Publicitate

Ai discutat vreodată despre Ceaușescu?
O singură dată am discutat despre Ceaușescu. Atunci când șeful meu de departament m-a întrebat ce cred despre președintele țării, iar eu i-am spus că, dintr-un punct de vedere american, ar trebui să se pensioneze. Trebuia să-i vezi fața. Asta e ultima oară când am discutat despre Ceaușescu.

Ce poți să-mi spui despre pozele tale?
Aveam un ochi de intelectual, un ochi cultivat și, în același timp, naiv atunci când vine vorba de România. Dar asta s-a dovedit să fie un lucru bun pentru fotografiile mele, pentru că am pozat lucruri pe care oamenii le ignoră poate, adică viața de zi cu zi văzută de un străin în România.

În anii ăia, am făcut multe poze cu liniile de tramvai, pentru că îmi era imposibil să intru în vreunul. Când ajungeau la stația mea, erau întotdeauna pline. După o vreme, am înțeles că dacă vreau să ajung undeva, trebuie să mă apuc de mers. Partea supărătoare, cât și foarte amuzantă, e că am luat și amendă pe tramvai.

Iași

Care este scopul proiectului tău de pe Facebook?
S-au împlinit 30 de ani de la experienţa mea în România. M-am gândit că e un moment bun, nu ştiu dacă voi mai trăi până la 40 şi, în niciun caz, nu rezist până la 50. Se împlinesc și 30 de ani de când am găsit persoana cu care vreau să trăiesc toată viaţa mea, deci e un mod de a sărbători. Viaţa mea s-a schimbat în bine, iar la doi ani după experiența mea s-a schimbat şi România. Să arăt că asta s-a întâmplat, nu este un roman de ficţiune, nu este un blog de călătorie, nu este nici un documentar. Îmi place că pot să postez o poză cu o stradă din Iaşi şi cineva din acel cartier îmi arată cum s-a schimbat din 1988.

Publicitate

Totuși, am sperat că alţi americani sau foşti profesori Fulbright îşi vor povesti experienţele pe care le-au trăit în România. Apoi, poate îşi vor împărtăşi experienţele şi românii care au ajuns în Statele Unite.

Au răspuns oamenii?
Până acum doar vreo patru-cinci foşti profesori din program mi s-au alăturat, dar mă aştept ca mai mulţi să facă un pas înainte. Soția mă bate la cap de 20 de ani să scriu, dar cine ar vrea să citească despre un mic american care merge şi trăiește un an în România. Și am dreptate, pentru că cele mai multe reacții le-am primit de la români, îmi place că le pot deschide celor ca tine o mică fereastră în trecut.

Eu vreau să ajung la americani, să le spun că asta e România, să le spun că SUA nu are niciun aliat mai important decât România. Americanii ar trebui să dea mai multă atenţie unor ţări ca România, Ucraina sau chiar Lituania. Am avut doar vreo două-trei reacții. Cineva mi-a spus că oamenii aveau pe atunci probleme în a-şi hrăni copiii şi sunt de acord, eu am trăit o viaţă foarte uşoară în Iaşi. Un lucru pe care vreau să-l amintesc este că eu puteam să plec oricând, ei nu puteau. Soţia mea nu a putut să plece până nu a primit o viză după ce ne-am căsătorit, în 1990.

Cum este să rememorezi, trei decenii mai târziu, toate acele momente pe care le-ai trăit în spatele Cortinei de Fier?
Cred că scopul meu este să împărtășesc o experiență și poate unii din generația ta vor spune că este doar punctul de vedere al unui american. Au dreptate. Asta prezint. Am văzut lucrurile bune și am văzut lucrurile rele. Poate nu neapărat teribile, pentru că nu am fost nevoit să am grijă de copii, să stau la coadă pentru pâine sau carne. Am avut o viață foarte bună, am stat și la Intercontinental.

Nu cred că știam ce se va întâmpla acum 31 de ani, atunci când am ieșit din avion și am ajuns într-un terminal cu toate luminile stinse. Trei decenii mai târziu, realizez că motivul pentru care am fost acolo era ca să văd viața reală din estul Europei.

Acest interviu a fost scurtat și editat pentru concizie și claritate.