Cum am fost închis și torturat pentru trei ani, deși eram nevinovat

La douăzeci de ani de la perioada tragică, Daniel David Tibi nu poate uita mizeria, cadavrele, bătăile și tortura. A ieșit din închisoare, dar chinul nu l-a părăsit pe bijuteriul care, în septembrie 1995, a fost trimis într-una dintre cele mai letale închisori din Ecuador, Penitenciarul Litoral din Guayaquil. Acuzat inițial de trafic de droguri, Tibi a fost închis timp de aproape trei ani, fără proces și fără avocat, înainte ca acuzațiile să se dovedească false. Francezul a zis că a avut două țeluri: să rămână în viață și să-și dovedească nevinovăția, în mijlocul corupției și a violențelor.

M-am întâlnit cu Tibi la „L’Atlantique”, o cafenea din cartierul parizian Montparnasse și, de asemenea, numele oceanului pe care l-a traversat anul trecut ca să dea în judecată guvernul ecuadorian. Speră să închidă, în sfârșit, un capitol care a avut costuri mari pentru el, atât pe plan profesional, cât și personal (Tibi n-a putut asista la nașterea fiicei sale cât timp a fost în închisoare). Până la urmă, Tibi a fost găsit nevinovat. Mai târziu, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a stabilit că statul Ecuador e responsabil de încălcarea drepturilor lui Tibi și ale familiei sale, pentru că l-a reținut fără mandat și l-a torturat cu bătăi, dușuri reci și arsuri cu țigara.

Tibi are fața și ochii unui bărbat care a trecut prin iad, mai ales că s-a luptat și cu cancerul timp de un an. Odată cu lansarea cărții sale, În iadul unei închisori ecuadoriene (Dans L’enfer d’une Prison Équatorienne), l-am întrebat pe Tibi cum a scăpat cu viață din această aventură.

VICE: Cum supraviețuiești într-un loc în care mita și violența sunt la ordinea zilei?
Daniel David Tibi: Cred că ura mea față de nedreptate m-a salvat. A fost motorul care m-a ținut în viață. În plus, știam că urmează să fiu tată. Mi-am promis că voi ieși de acolo ca să-mi îndeplinesc responsabilitatea de părinte. Dar ca să rămâi în viață, trebuie să schimbi total felul în care te porți și în care privești lucrurile. Cunoști persoane care nu apreciază deloc viața, așa că trebuie să te porți în consecință. Când cineva te provoacă, trebuie să te bați. Mai ales dacă ești străin. Speranța de viață a unui deținut dintr-o închisoare ecuadoriană e oricum mică, dar pentru străini e și mai mică.

Ai vrut vreodată să renunți, să te lași în voia morții, pur și simplu?
Au fost câteva ocazii când mi-am pierdut dorința de a lupta, pentru că eram slăbit fizic. Pierdusem din greutate. Am crezut că am ajuns la capătul puterilor de mai multe ori. Mă izbeau în față, mă ardeau cu fierul înroșit. Dar cel mai nasol moment a fost cel în care iubita mea a plecat din Ecuador cu copiii și s-a întors în Franța. Atunci m-am simțit chiar singur pe lume.

Cum erau zilele tale la închisoare?
Încercam să-mi găsesc o ocupație. Sculptam, desenam, reparam obiecte, am construit chiar și o chitară. Apoi am început să studiez codul penal ecuadorian, legislația cu privire la narcotice, ca să fac progrese cu cazul meu. După ce l-am confruntat pe judecătorul care mă băgase în închisoare, am început să le câștig respectul celorlalți deținuți. Am încercat să le explic că voiam să ies de acolo, dar și să lupt împotriva condițiilor inumane în care trăiam. Toți treceam prin același coșmar. Am început să primesc sprijin de la familiile altor deținuți și chiar și de la deținuți.

Ai pus presiune pe judecător cât erai încă în celulă?
Jurnaliștii ecuadorieni s-au prins imediat că merita să scrie despre lupta mea cu judecătorul și au devenit interesați. L-am acuzat pe judecător de lipsă de constanță și minciuni. Un jurnalist francez de la Le Monde, Alain Abellard, a fost primul din Franța care a scris despre mine și a condamnat neglijența sistemului judiciar ecuadorian care a închis un francez fără dovezi. După care au preluat misiunea diplomații francezi, care au întrerupt relațiile cu Ecuadorul până când am fost eliberat.

Îți amintești ziua în care ai fost eliberat?
A fost un moment măreț. Într-o zi, consulul general al Franței a venit să-mi spună să îmi fac bagajul și m-a anunțat că urma să plecăm imediat. Nu-mi venea să cred și mă temeam să plec; mă obișnuisem cu atmosfera aia scârboasă. Mă întrebam ce o să fac când o să ies. Familia nu mai era lângă mine; tot ce aveam era în Ecuador. Îmi era frică să încep să trăiesc din nou conform unor coduri pe care le uitasem complet.

Cum te-ai dezvățat de comportamentele învățate în închisoare?
Trebuie să te reconstruiești de la zero. În primul rând fizic. Fusesem bătut cu o bâtă de baseball, aveam jumătate din față varză, un ochi înfundat în cap. Aveam dinții sparți, cineva îmi dăduse cu o țeavă de fier peste gură. Aveam găuri în abdomen. Am avut și probleme neurologice, de care m-am vindecat cu greu. Apoi, după recuperarea fizică, trebuie să îți găsești iar sensul în viață. Eu m-am întors din nou la comerțul cu bijuterii.

Ai deschis un proces împotriva statului Ecuador, cu ajutorul Curții Interamericane a Drepturilor Omului.
Faptul că am ales această cale mi-a permis să ies din închisoare pe ușa din față, deși n-a fost ușor. Vara trecută m-am întors în Ecuador ca să inițiez procesul, așa că m-am scufundat din nou în mediul respectiv. A fost oribil și foarte emoționant să retrăiesc zilele acelea, să văd oamenii care mi-au provocat atâta durere… În plus, mi-am făcut niște dușmani în acea călătorie, așa că am fost inclus într-un program de protecție a martorilor.

Chiar ți-ai dorit să îmbunătățești sistemul juridic.
Când am ieșit, le-am promis colegilor de închisoare că îi voi ajuta cât de repede pot. Nu urăsc Ecuadorul, dar vreau să lupt pentru drepturile omului cât voi trăi.

Articolul a apărut inițial pe VICE FR.