Vacanța mea în România mi-a arătat că turismul de la noi o să fie și mai nașpa

Mor pe oamenii care-mi spun că-i frumos în România, e de vizitat, sunt peisaje, munți, mare și oleacă de istorie. Nu contest asta, sunt o mulțime de lucruri de văzut, nasol e când devii turist în circuitul ăsta. La final de vacanță, dacă ar fi să fac un bilanț după ultima, aș spune că niciodată nu mai fac prostia să îmi iau o vacanță când o face toată lumea.

Asta a fost prima și cea mai mare greșeală. Și când zic toată lumea, ei bine, toată lumea care dă bani pe vacanțe. Așa cum a arătat Eurostat, mulți încă nu părăsesc localitatea pentru că n-au bani sau pentru că în sfera lor de interese niciodată nu încape o vacanță. Totuși, asta e a doua pe anul ăsta, după cea din Italia.

Pe de o parte, imaginea turismului în România se face cu oameni. Ei, turiștii, cei de care te lovești la obiective turistice, pe Valea Prahovei când stai la terasă sau pe străzile mici din vreun vechi oraș românesc. Apoi, sunt hotelierii, restaurantele, chelnerii, cei care sunt angrenați la prima mână în domeniu, că din el scot bani câteva luni ca să trăiască un an. Cred sincer însă că e vorba atât de firea oamenilor, cât și de o metamorfozare a lor în vacanță. Eu am aflat asta abia în a patra zi de concediu.

De cum încep munții și până pe la Brașov ai putea spune lejer că-i totul o plângere, mai ales la retur, când sunt mai multe mișini decât ai putea crede că există în România. Eu am ales ca destinație zona Brașovului și tot ce o înconjoară, de la Sinaia și Bușteni până la Azuga. Nu m-am pregătit suficient pentru călătoria asta, deși credeam contrariul. Când am ajuns în Predeal, acolo unde am luat cazare, după o călătorie intensă împreună cu familia, totul sugera liniște.

Cam vreo 10 minute într-adevăr așa a fost. Am lăsat-o pe maică-mea să se ocupe de check-in, cât eu și frate-miu ne bucuram de o țigară și priveliște. Șmecheria s-a terminat exact când am cunoscut-o pe proprietara acelei pensiuni care avea în denumire și cuvântul hotel. Am avut de-a face cu mulți oameni de genul, dar niciodată atât de psihotic implicați în tot ce face clientul.

Când ne-a dus să ne arate camerele, am întrebat-o discret dacă avem și balcon, cât să ieșim la o țigară, să nu deranjăm pe nimeni. După câteva secunde am crezut că i-am declanșat vreun mecanism de război. S-a oprit în mijlocul holului și a început să îmi urle că la ea pe proprietate nu se fumează și, la o adică, dacă vreau țigări e treaba mea, dar mai bine mă las. E și ăsta un început de vacanță.

Mi-am zis că e OK și așa, oricum în multe locuri nu se fumează la cazare. Dar avea terasă perfectă în spatele pensiunii. Acolo am coborât să fumez și să beau un pahar de cico. Nici nu am terminat de coborât treptele și de ajuns afară, că m-a și oprit proprietara care aproape se lua de păr. „Ce ai în pahar? Cafea? Aoleeeo, sper că nu ai dat pe mochetă, că au mai dat și alții și nu mai iese!”, mi-a strigat ea și mă așteptam să sune deja la poliției.

Există o anumită prietenie pe care o leagă proprietarii de pensiuni sau mici hoteluri din stațiunile astea. Eu nu-s fanul lor. Nu-mi plac prieteniile de conjunctură, doar pentru că, vrem sau nu vrem, dăm unul peste altul câteva zile. Chestia cu prietenia s-a văzut la prima mână când mi-a mai reproșat de câteva ori că fumez și când, de față cu noi, clienți, s-a certat cu vecinii să oprească grătarul – „că aici sunt copii, le intră fumul în gură și mor”. De ce să îl supăr pe Dumnezeu, la pensiunile străinilor n-am stat, dar sunt invidios pe poveștile alea din Grecia cu gazde de treabă.

În zilele care au urmat am evitat-o cum am putut și m-am abținut de la comentarii. Am înțeles că sunt turiști care fac mereu compromisuri de genul, la fel ca mine, și nu spun nimic de frica unei eventuale răzbunări. Partea proastă e că își varsă toată energia aia nașpa în alte situații.

Probabil că e sublim să ai copil, să vezi cum ceva crește de mâna ta, ghidat în viață de bunele tale lecții. Probabil. Nu știu, n-am încercat, doar ce-am văzut la alții. Și că tot ziceam de metamorfoză, așa cred că-i și treaba cu copiii în vacanță. Cine-i are, îi ia după el să-i mai pună la distrus atenția altora, liniștea sau chiar coada cât de cât organizată.

Oamenii cu copii sunt ei înșiși exemplare aparte. Sunt un tip special de viețuitoare care cred că sunt îndreptățiți să facă orice doar fiindcă au produs exemplare mai mici. Eu zic să se mai tempereze chestia asta, că nu-i chiar așa. Cel puțin statul la coadă la Bran mi-a arătat că e timpul ca părinții să fie responsabili chiar și pentru copii, că nu e ca și cum dacă un copil taie coada o face de capul lui. Iar când aștepți ceva zeci de minute sau aproape de ore să dai și tu o tură prin castele, nu prea vrei să fii tipul ăla îngăduitor de om.

Mai sublim decât aglomerația incredibilă de la Bran, mai ales când pasajul secret se bloca fiindcă se găseau câte unii să își facă selfieuri, a fost experiența de la Peleș. Am prins ultimul tur cu ghid din ziua aceaa. E ceva ciudat la final de program. Cei care prestează serviciul simt, așa, că ziua e aproape gata și ar trebui să îți transmită cumva să te grăbești, să plece și ei acasă. În cazul turului meu, angajații s-au gândit să oprească aparatele portabile de aer condiționat.

Stăteau cu zecile scoase din priza. Situația asta s-a terminat destul de nașpa pentru o fată care a leșinat. A încercat taică-su să o ridice de câteva ori, dar mai tare o dădea cu genunchii de podea. Nimeni n-a făcut nimic nici în privința asta. M-am trezit că sunt singurul care comentează. Cred că mi-am făcut un dușman în femeia care ne era ghid, că-i tot întrerupeam explicațiile.

Pe cât de mult lipsesc la noi punctele de informare și facilitățile pentru turiști, de aici sau de prin alte părți veniți, pe atât de mult cred că asta face să explodeze, anual, turismul paralel reprezentat de diverse activități mai mult sau mai puțin ilegale și imorale. O țeapă am luat la telecabina din Bușteni.

Voiam să ajungem să ne minunăm de Sfinx și Babe și să ne încărcăm cu energie dacă, dar ne-am ales cu stres la cote maxime. Încă de la primii metri de pe strada aia ne-au întâmpinat rechinașii cu parcarea. Se aruncau în fața mașinii doar ca să oprim. „Boss, aicea mai poți parca doar, sus e plin, se stă cinci ore la coadă, hai că mai am un loc”, suna oferta imbatabilă. Prima dată ne-a prins, i-am dat 15 lei pe toată ziua și am pornit spre telecabină.

Coada chiar era de cinci ore și probabil că am fi așteptat acolo până a doua zi la redeschiderea telecabinei. N-am rămas. A doua zi a fost la fel, dar cumva parcă mai rău. Deși am sperat să fentăm sistemul și am mers mai devreme spre telecabină, coada era tot uriașă și nu înainta deloc. Dar a venit un băiat cu o super ofertă. Avea mașină și ducea turiști pe munte. N-am aflat cât costă, dar ceva-mi zice că un pic mai mult decât telecabina.

Aș vrea să am vreun tratat de sociologie la îndemână să înțeleg dacă românul așteaptă un an întreg să fie îndreptățit să se răzbune pe alții din motive banale. În egală măsură, înțeleg că e o resursă considerabilă de resurse – financiare și psihice – când treci prin astfel de situații. Să fii turist, de fapt, presupune să treci prin niște probe. Cel mai lejer stil de călătorie cred că-i cu stat la plajă și atât sau de plimbat pe străduțe în stațiuni mici, nu la obiectivele turistice. Și asta îmi aduce aminte că vor fi tot mai nașpa cazurile astea. Eurostat, în studiul citat mai sus, arăta că 76% din români n-au călătorit în 2016. Să zicem că în 2018 vreo 60% n-au călătorit. Doar gândește-te ce-o să fie când vor umple și ei locurile cunoscute.