Am fost în ultimul sat din Delta Dunării ca să-ți arăt o altă Românie

E trecut de ora opt și șalupa lui nea Nicu merge cu 30km/h printre malurile sterpe de-o parte și de cealaltă a brațului Sulina. Din loc în loc mai zăresc o herghelie de cai sau o turmă de vaci care rup din iarba adâncită într-un nisip sfărâmicios. Știi că vin de departe ori că-s de mult aici, uitate pe un grind unde doar apa te poate aduce. Apoi, malurile sterpe devin jungle de stuf și de sălcii, iar șalupa se adâncește în lumea Deltei.

Ne îndreptăm spre Periprava, satul de lipoveni de la capătul lumii, care încă poartă prin istorie cea mai grea moștenire - a oamenilor uciși de regimul comunist și condamnați la o eternitate de uitare.

Când ploile au cuprins o țară întreagă, m-am refugiat și eu în ultimul sat al Deltei, unde Odesa e mai aproape decât București, să văd cum trăiesc și mor lipovenii.

Debarcarea e pe-un ponton din Sulina, de unde un pescar tocmit te duce pe partea cealaltă a brațului, cu o barcă ce pare că se îneacă în Dunăre. De acolo, un drum comunal traversează întregul grind Letea, de la Cardon și până la Periprava. Patru sate aruncate printre dune de nisip și canale de apă, românii mai aproape de civilizație, iar lipovenii ultimii.

Sunt aproape 40 de kilometri de drum, de-a lungul cărora pietrișul de la început devine nisip, iar roțile zboară peste dune păzite doar de cai sălbăticiți, vaci schiloade și capre curioase. Mai apoi, jeep-ul proprietarului de pensiune, un botoșănean plecat dintr-un fund de țară într-un altul, brăzdează crengile pădurii Letea. Pe aici ajung doar mașini de teren cumpărate la mâna a doua sau a treia de localnici, aduse de la englezii care au nevoie de cai putere și tracțiune pentru văgăunele din Middlesex și până la dunele sinuoase din Deltă.

Dincolo de pădure, te primește doar digul construit pe spatele deținuților politici, siluiți ani de zile pentru uneltire împotriva ordinii sociale și uciși fără condamnare, sub regimul de exterminare al torționarului Ficior. Ultimul sat românesc de pe brațul Chilia e locuit doar de lipoveni care lasă în urmă cruci azurii, în timp ce puținii ortodocși rătăciți aici sunt amintiți de cele trei cruci maronii din cimitirul Peripravei. Una e pentru Anton Dabija, un moldovean mutat în comunism la capătul lumii pentru a crește la școală câteva generații de lipoveni, plecați mai apoi spre o viață mai bună.

Omul a murit acum un an, dar lipovenii îl amintesc la un pahar, pe terasa crâșmei botezată Primăria. Cealaltă e Prefectura. În sat, nu găsești mai mult de o poștă, o școală primară și o biserică lipovenească, zugrăvită în var alb și cu acoperiș albastru ca cerul mereu senin de deasupra Peripravei.

Dabija se îmbrăca la costum pe ulițele de nisip și bea bere cu batistuța în mână. Rămas singur pe lume, lipovenii i-au făcut înmormântarea ortodoxă, iar crucea sa stă chiar la intrarea în cimitir, înaltă și din lemn lăcuit. Nu-i singurul mort amintit pe scaunele de fier ale crâșmei, unde lipovenii beau înainte de siesta de la prânz, iar după-amiază îi regăsești amețiți, pe un cazacioc ca-n Rusia.

Printre pahare cinstite, bărbații lipoveni, cu frunțile crestate de riduri și ochii albaștri ca crucile pe care le vor lăsa în urmă, povestesc de ăia puțini care au încercat să evadeze din lagăr. Aici, discuțiile trec de la vreme și ploaie la moarte și tortură.

Costel duce mai departe poveștile auzite de la ăia mai bătrâni. Ne zice de un tânăr curajos care a fugit din lagăr prin tăișul stufului și a stat ascuns, timp de un an, în podul unui localnic. Da’ de aici nu a mai avut scăpare, cum n-a avut nici salvamarul care a trecut înot brațul Chilia, a fugit din țară prin URSS și s-a întors după iubire în Constanța. Doar că iubirea l-a adus înapoi în lagăr, la Periprava.

Pe uliță, puținii care se plimbă sub zăpușeala verii te primesc cu „bună ziua” chiar dacă ești străin. Când îi întrebi din ce trăiesc, vorba multă a lipovenilor se stinge imediat. Costel îmi spune că-i paznic la pescărie. O săptămână stă acolo și o săptămână stă la Primărie. Nu-i place apa, așa că nu s-a putut face pescar ca cei mai mulți bărbați ai Peripravei.

La pahar e și Adi, un lipovean cu ochii așa deschiși și pielea atât de bronzată, încât ai crede că-l cheamă Igor. S-a născut aici, dar a plecat până-n Germania. Îl surprind în timp ce-i explică unui turist ceh rătăcit cum să ajungă înapoi la civilizație. Încearcă să-l convingă în germană că nu-i a bună să o iei pe jos cei aproape 40 de kilometri până la Sulina. Da’ omul rămâne neînduplecat și pleacă spre ieșirea din sat. Lipovenii îl pomenesc pe rusă și apoi se întorc la ale lor: mai trebuie să-și ia o bere înainte să se închidă Primăria.

Vine și-un moș uscățiv și ne zice de pește. Ca mulți de aici și el merge să pescuiască, doar că nu pentru consum. Ce se prinde în balta lor se pune la rece, apoi se ia vaporul și se vinde la Tulcea. Lipovenii își fac banii de vapor din două kilograme de pește, apoi cumpără alea necesare traiului și se întorc cu buzunare pline cât să bea o săptămână de nucleară (un cocktail de spirt medicinal și Fanta). Asta e normalitatea în sat, din păcat, pentru că nu se face foarte mult pentru susținerea localnicilor, așa că unii își petrec timpul în cârciumă.

Cei care nu pescuiesc își târâie viața din subvenții pe animale de la APIA. La marginea satului se perindă adevărate herghelii de cai, animalele se tăvălesc printre pereții de chirpici ai unei case abandonate și se gudură în soare. Îi vezi până la oase, că armăsarii sunt slăbiți de iarba săracă ce le-o dă vara, în timp ce iarna rod de foame și copacii din pădure.

La fel arată și vacile, crescute de localnici, cel puțin în acte, pentru lapte și abandonate la marginea satului, se odihnesc pe ponton, chiar în fața Poliției de Frontieră și a Vâlcovului. Nu dau mai mult de un litru - doi de lapte, pe zi, dar nici nu sunt ținute la casa omului. Pentru lipoveni, singura valoare a animalelor stă în cercelul galben care le atârnă de ureche. Sunt animale înregistrate, iar subvenția, cât o fi ea de mică, reprezintă singurul venit pentru mulți din Periprava.

În rest, satul de la capătul lumii numără trei bugetari: un poștaș, o învățătoare și un preot de rit vechi. Nici la școală nu-i cine știe ce, că doar șase copii mai rămân să învețe carte sub acoperișul de stuf, încă vreo patru merg 18 kilometri până la gimnaziu din CA Rosetti, iar ăia care vor o viață mai bună au luat-o spre Tulcea.

Ultimul recensământ zicea de 220 de oameni care trăiesc aici, dar acum nici localnicii nu cred că sunt mai mulți de o sută. Ulițele satului sunt din ce în ce mai goale, iar din când în când mai zărești o casă de chirpici păzită de lanțuri groase și ruginite, semn că proprietarii au plecat - în lume ori în cimitir.

Aici, când moare unul, tot satul îl simte, e cu unul mai puțin căruia să-i urezi zi bună, e încă o cruce azurie în pământ.

În schimb, copacii atârnă sub greutatea corcodușelor de vară, rămase neculese în curțile oamenilor. E tristețea aia pe care o are un sat îmbătrânit, unde copiii pot fi numărați pe degete și îți ajung două mâini pentru asta. Smaranda se joacă pe uliță cu Andrei. Aruncă unul după altul cu o buturugă, în umbra școlii. Ei sunt doi dintre cei șase copii care mai merg astăzi la școala primară din Periprava.

La crâșmă se glumește că cel mai tânăr localnic a atins deja juma’ de veac. Da’ e și ăsta un adevăr, că pe acolo se învârte media de vârstă a satului lipovenesc. Adi și Costel îi înțeleg pe cei care vor să plece unde văd cu ochii.

„Ăia deștepți merg la liceu la Tulcea. Nu se mai întorc! Doar ăia care nu o au cu cartea rămân aici, dau la pește, duc viața părinților”, zice Adi.

Pe uliță mă întâlnesc cu o bătrână, se întoarce sub dogoreala verii de la fiică-sa. A adus pe lume șase copii, doar doi au rămas în sat. Acum e văduvă și își mai petrece timpul cu nepoții, atunci când nu se odihnește în curtea ei bine îngrijită de pe strada cimitirului din Periprava.

Nici ea nu mai știe câți ani are, aude cu dificultate și îmi spune că s-a născut prin 1950. „Eu nu mai am carte, nu mai știu câți ani am”, îmi zice bătrâna.

Din curtea vecinilor se aude Radio România Actualități, iar doar ultimele știri ale zilei le amintesc bătrânilor că trăiesc în mileniul vitezei, chiar dacă pentru ei viața rămâne neschimbată și ulițele neluminate.

Noaptea se lasă, iar satul rămâne în beznă. Nu există lumină stradală, deși câteva lămpi stau montate degeaba pe stâlpi. Un lipovean dă vina pe primar, iar acesta din urmă se plânge că nu are bani la buget să dea lumină și Peripravei.

Din pădure urlă șacalii, care înghit pe nemestecate din mistreții uciși de pesta porcină care s-a abătut peste Dobrogea. Câțiva câini mai păzesc ulițele satului, iar lumina lunii pline e singura care-i ghidează spre case pe ultimii plecați de la Primărie.