Am vorbit cu solistul de la Slipknot despre moarte, minciuni și pipi la duș

Corey Taylor are un program haotic. Când agață-n cui masca de la Slipknot, devine solist la „cealaltă" formație a sa, Stone Sour (care tocmai și-a lansat cel mai nou album, al șaselea, Hydrograd) și scrie cărți (următoarea, a patra, e în curs de lansare). Asta înainte să-și bulească spatele anul trecut, ceea ce a dus la o operație pe coloană. Între timp, a făcut un film cu imagini din concerte alături de colegii săi de la Slipknot, Day of the Gusano, care se lansează săptămâna viitoare.

Când stăm de vorbă, e într-o formă surprinzător de pozitivă și de relaxată, având în vedere tot ce-a făcut în ultimele câteva săptămâni. Glumește despre cum e obligat să muncească în singura sa zi liberă de luna asta, e pregătit să se deschidă pe orice subiect, de la faptul că s-a lăsat de iarbă, la jazz, la pipi la duș, la moarte, Sandra Bullock și „cretinii rasiști" care se dau drept patrioți.

VICE: Ești un tip ocupat. Când a fost ultima oară când ai zis „nu" la ceva?
Corey Taylor: Săptămâna trecută? Sunt pus să fac multe căcaturi – să apar în multe locuri. Dacă am senzația că e ceva ce-am mai făcut o dată, refuz. Clar am avut chef să fac niște chestii mai dansabile. Ceva mai sumbre, așa. Aș da orice să lucrez cu Trent [Reznor, de la Nine Inch Nails]. M-aș mai băga și în niște chestii mai relaxate, contemplative – mi-ar plăcea mult să fac ceva cu vibe de jazz. Dacă nu mă contactează nimeni, poate c-o să-mi fac eu propriul cvintet de jazz și-o să mă duc să înregistrez un EP cu șase piese cool și sumbre, în pula mea.

Mai există cineva, în afară de partenera ta, în prezența căruia te simți bine să fii gol?
Nu! Mă rog, nu pot să spun asta, pentru că am fost gol pe scenă de vreo câteva ori, așa că bănuiesc că e partenera mea și tot restul mapamondului, în pula mea. Poate simplul fapt că-s atâția oameni acolo mă face să mă simt OK. Poate că e voyerul din mine, aventurierul din mine – poate că, în secret, nu-mi doresc decât să fac parte dintr-o colonie de nudiști nemți. Dacă aș fi cu o singură altă persoană, aș încerca să mă acopăr și să am măcar minimal grijă.

Ai vreo ținută în care ți se pare că arăți cel mai bine?
Mi s-a spus că arăt foarte bine la costum – un costum pe bune, pus la patru ace. Nu genul, „A, am găsit asta pe jos și nu miroase prea nașpa." Dar nu știu. Oricum, am probleme cu imaginea de sine și uneori tind să pun mai mult preț decât ar trebui pe părerile altora. Când sunt la costum, dacă nu l-am ales eu și-mi vine cum trebuie și toate cele, mă simt întotdeauna de parcă i-aș purta hainele lu' unchi-miu, fără să vreau să sune dubios, în pula mea. Pentru mine, căcaturile în care mă simt cel mai bine sunt o pereche marfă de blugi și-un tricou care nu mă face să arăt ca un căcat.

Schimbăm un pic subiectul – ți-ar plăcea să trăiești moartea, dacă ți s-ar putea garanta că vei fi readus la viață?
Nu, pentru că n-aș vrea să mă simt atât de comod pe tema morții. Când ar veni timpul, când aș fi pregătit, n-aș vrea să fiu adus înapoi de-acolo. Iubesc viața atât de mult, încât vreau doar să lupt pentru ea, pentru fiecare nenorocită de clipă pe care o am. Dacă clar mai există un alt nivel la care poți să ajungi, vreau să mă uit în urmă la viața asta și să știu că am experimentat tot ce era de experimentat – și să știu că am făcut-o ca lumea.

Cum crezi că o să mori?
Când îți faci o familie, tinzi să renunți la toate căcaturile, care poate ți-au mâncat niște ani din viață. Acum acord altă importanță lucrurilor. Am început să am grijă pe bune de sănătatea mea și să fiu atent la nevoile copiilor mei, față de ce-mi trebuie mie. Mă gândesc că, în ce mă privește, mi-ar plăcea să mă duc ținut de mână de unul dintre copiii mei, la bătrânețe. Să mă duc lin, ca să nu fie nevoiți ei să asiste la asta.

Dacă ai fi aruncat în spațiu, cât crezi c-ai rezista?
A, probabil aș rezista cât mi-ar permite oxigenul. Aș urla ca disperatul din toți bojocii, pentru că n-aș ști ce să fac. Vorbim de o situație, gen, ca aia din Gravity, sau vorbim de cum-îl-cheamă, ăla din Mission to Mars, care cade încet spre suprafața planetei?

Să zicem că e ca-n Gravity. Ești undeva departe, acolo.
Nu știu dacă mi-ar face față creierul. Aș spera că creierul meu ar putea să se calmeze o clipă și să nu se mai panicheze. În continuare nu-s convins că Sandra Bullock a reușit să se întoarcă pe Pământ, frate! Tot filmul ăla, în pula mea, mi-a super-futut creierii! E genial, dar n-are cum, în pula mea! Pe bune? Hai, zi zău? Hai, frate. Dar, pe de altă parte, dacă cineva ar fi în stare de asta, clar ar fi Sandra Bullock.

Te piși la duș, da sau nu?
A, pula mea, da. Sunt tip. Am văzut și tipe care se pișă la duș – e dubios. Trebuie să se așeze în altă poziție. Sau își dau pur și simplu drumul, ceea ce, din nou, e dubios. La tipi, e diferența dintre un robinet și o pungă de plastic spartă. Asta e diferența dintre pișatul la duș la bărbați și la femei – știi încotro o să se ducă jetul ăla de la robinet; dar dacă rupi punga aia de plastic, habar n-ai, în pula mea. Ce pula mea se întâmplă?! Ce mă sperie de moarte e teoria haosului pișării în duș la femei.

E prea haotic?
Nu poți să prevezi nimic! Și în ce nu poți să prevezi, eu n-am încredere.

Câți oameni crezi c-au fost îndrăgostiți de tine de-a lungul anilor?
Pe bune îndrăgostiți de mine? Trei, poate. Câteodată nici nu-ți dai seama de oamenii care sunt pe bune îndrăgostiți de tine. Depinde de ce gen de iubire vorbim, ca să fiu sincer – există atâtea feluri diferite în vremurile noastre și uneori ura e, în pula mea, doar o formă diferită de iubire. Niciodată nu poți să știi. E nevoie de dedicare pentru iubire și trebuie să fii un anumit gen de persoană ca să menții dedicarea aia. E o pantă alunecoasă.

Care-a fost cea mai apropiată variantă de stalker pe care-ai avut-o vreodată?
A, am avut o grămadă. Nu mănânc căcat – am observat că muzica și versurile mele scot la lumină un anumit tip de schizofrenie care-i face pe anumiți oameni să nu-și mai ia medicamentele și se super tripează pe mine. Se ajunge la situații mega ciudate. Am avut câțiva de-a lungul anilor – din fericire, nimic prea intens.

Cum faci față chestiilor ăstora?
Tot ce pot să fac e să le raportez. Mă asigur că totul se face ca la carte, dar încerc și să le asigur accesul la tipul de ajutor de care au nevoie. Ăsta e elementul esențial – să te asiguri că au parte de ajutorul de care au nevoie. Cei câțiva stalkeri pe care i-am avut și care nu erau afectați de zona aia a spectrului de boli psihice erau mai pe genul Catfish; o chestie care ținea de rețelele de socializare. Creaseră mai multe profiluri diferite cu care mă atacau, dar apoi mă apărau. Era super dubios, în pula mea. De fapt, încă se mai întâmplă. Vine și trece și tot n-am reușit să aflu cine face asta. E greu să te confrunți cu așa ceva și mă face un pic să mă închid în mine, ceea ce e destul de greu de făcut în zilele noastre, în care o parte din ceea ce fac e atât de puternic legat de rețelele de socializare. Dar trebuie să faci și tu ce poți.

Crezi că drogurile pot să-i facă fericiți pe oameni?
Mă gândesc că depinde de drog. Pe mine cocaina m-a făcut fericit prima dată, dar apoi n-a făcut decât să mă transforme într-o persoană nasoală, dementă. Dar, pe de altă parte, aveam 15 ani la vremea respectivă, deci cine poate ști? Ce pot să spun e că unul dintre cele mai fericite momente din viața mea l-am avut când eram pe ciuperci. Ăh! A fost, gen, fericire în stare pură. Cred că dacă nu ești fericit în general, drogurile n-o să te facă fericit. Problema nu e că mulți oameni continuă să ia droguri ca să se distreze și-atât. Le iau pentru că umplu un soi de gol interior. Umplu golul ăla cu toate căcaturile – și ăsta-i momentul când încetezi să mai fi o persoană umană și devii, sincer, mai degrabă un soi de tragedie. E un caz clasic de consum excesiv din partea oamenilor. Ființele umane nu știu să facă nimic – noi exagerăm cu toate. E păcat, pentru că există niște droguri super bune pe lume, dar pentru că nu înțelegem, de fapt, ce-nseamnă moderația, n-o să fim niciodată în stare să ne bucurăm de ele pe bune.

Care-i cea mai nasoală rană pe care-ai avut-o vreodată?
Aș zice, cred, că e rana la coloană de care m-am operat anul trecut. A fost un semnal de alarmă, în pula mea, la care nu mă așteptam. Pentru că eram relativ tânăr când s-a întâmplat, când cazi de pe scenă și te prăvălești un metru jumate și cazi fix în cap, o să ai ceva daună, în pula mea. La momentul respectiv aveam 24 de ani și-am ars-o, gen: „Pula mea, aia e!" Nici măcar nu mi-a dat prin cap să mă duc la doctor. Eram, gen: „Păi, na, pot să-mi mișc degetele de la mâini și de la picioare!" De-a lungul anilor, de la atât dat din cap și sărit de colo-colo, de la tot efortul de căcat la care m-am supus, toate astea au agravat rana și s-a ajuns în punctul în care, la 42 de ani, n-aveam niciun pic de forță în partea dreaptă a corpului, echilibrul meu era varză, controlul asupra vezicii era futut. E incredibil câte chestii sunt legate de coloana vertebrală. Ca să aflu că, din cauza rănii respective, începuseră să-mi crească oase-n coloana vertebrală, până-n punctul în care acum am o rană pe care chiar poți s-o vezi la radiografii. Ăsta a fost un semnal de alarmă de proporții biblice, în pula mea. Abia în ultimele șase luni am început pe bune să mă simt din nou normal.

Te-a făcut să-ți conștientizezi mai clar limitele?
Nu, pentru că sunt eu, iar eu sunt un mare nenorocit. Sunt pe genul: „Hei, acum mă simt excelent, hai să-i dăm blană până la 80 de ani!" Am început să dau din nou din cap pe scenă, ceea ce e genial. Dar acum mă doare gâtul după concert și-s, gen: „Futu-i, ce-am făcut?" O chestie de genul ăsta te face aproape hiper-critic în legătură cu tot ce faci. Dar nu pot, în pula mea, să-mi trăiesc viața așa – așa ajungi să te bagi singur în mormânt, cu griji și căcaturi de genul ăsta. Pentru mine, e vorba în primul rând de a fi conștient de probleme, de a te duce la doctor.

Ca să încheiem – cât de des minți în interviuri?
Sincer, sunt cel mai varză mincinos de pe suprafața planetei. Clar poți să-ți dau seama când mint și toată lumea care mă cunoaște știe asta. Încerc din greu să nu mint. Chiar și la nivelul cel mai de bază, gen, minciunile alea de complezență, când zici: „A, da, mi-ar super-plăcea să ne vedem, te rog, hai pe la mine!", zău că am încercat cu disperare să fiu pur și simplu onest. Te simți mult mai eliberat când ești sincer, în pula mea. Mă gândesc că nu mint decât prin omisiune. Dacă nu amintesc de o anumită chestie, tehnic vorbind nu mint, dar nu prea e adevărată faza asta, așa-i? Poate că la asta ar trebui să mai lucrez cu mine.

Și-atunci ai zice că e ceva la care speri să te îmbunătățești?
Cred că toți avem câte-o chestie la care mai trebuie să lucrăm cu noi înșine, indiferent cât am fi de bătrâni. E ca atunci când dai jos rigipsul de pe marmură, ca să vezi ce-i pe dedesubt. Habar n-ai, până nu faci asta – nu prea ai cum să-ți faci o idee despre forma în care te afli. Eu nu simt că există, pe bune, un „prea târziu".