Publicitate
Chestii

Mai ai vreo șansă să te schimbi după ce faci 25 de ani?

Toți vrem să fim oameni mai buni. Am întrebat lumea cum să facem asta.

de Graham Isador; translated by Ioana Pelehatăi
14 August 2017, 4:00am

Fotografie via Shutterstock | Graphic design de Noel Ransome

Acum vreo două săptămâni, în timp ce eram în vizită în orașul meu natal, am băut o bere cu un prieten pe care-l știu încă din școala generală. Când eram mici jucam în aceeași echipă de hochei. Am petrecut mult timp acasă unul la celălalt. Pentru puțin timp, ne-am făcut și o trupă de screamo care nu putea fi ascultată. Când am plecat la facultate și m-am mutat la Toronto, am cam pierdut legătura cu prietenul meu. N-a fost nimic din răutate, dar un spirit de independență care abia înmugurea pe-atunci, asociat cu faptul că nu mai locuiam în același loc a transformat ținutul legăturii într-o corvoadă. Un scurt timp ne-am trimis SMS-uri unul către celălalt, încercam să ne vedem în vacanțele de iarnă și de primăvară, dar în cele din urmă, măsura interacțiunilor noastre s-a redus la câte-un like pe care ni-l aruncam ocazional unul altuia pe rețelele de socializare. Ne-am văzut pentru prima oară după trei ani la berea asta.

A fost o experiență interesantă să reluăm legătura. Îmi amintisem vag că după liceu, amicul ăsta plecase să învețe o meserie. Se pare că după ce și-a luat diploma a pus mâna pe o slujbă stabilă și s-a mutat cu prietena lui, în scurt timp și-au cumpărat o căsuță și de curând și-au luat primul câine. Amicul mi-a explicat că în ultima scurtă perioadă, lucrurile au mers mai mult sau mai puțin la fel și apoi m-a întrebat ce-am mai făcut eu.

Citește și Cum să te bucuri de sex mai bine când ești fată și ai 20 de ani

„Sunt bine. Sunt ok. Ocupat. S-au schimbat multe chestii în același timp", i-am zis. „Mi-am dat demisia de la job și mi-am găsit alt job. A trebuit să mă mut. Chestia cu tipa aia s-a fâsâit și mă văd cu altcineva."

„Deci, tot cum te știu", a zis el.

„Nu. S-au schimbat o groază de chestii. Tocmai ți-am zis."

„Același gen de chestii care se schimbau și data trecută când am băut. Joburi. Femei. Singura diferență e că de data asta nu mai încerci să mă convingi că IPA-urile sunt delicioase."

Pe parcursul următoarei ore, am încercat să-i zic amicului că nu sunt aceeași persoană care eram acum trei ani. De curând am încercat să-mi intru în formă. El mi-a amintit de scurta mea explorare a programului de fitness P90X. Am zis că mi s-au publicat niște chestii pe net. El mi-a zis că scriu poezii proaste din adolescență. În timp ce stăteam la bar am încercat să-mi mai amintesc și alte exemple, dar în cele din urmă am renunțat și mi-am comandat o IPA. Eu clar simțeam că sunt schimbat, dar nu știam cum să conving pe nimeni că e adevărat.

Când ești mai tânăr, schimbările din viață sunt evidente, dar pe măsură ce avansăm în vârstă spre maturitate, schimbările alea devin subtile. Deși la nivel personal pare mare lucru că ai un job nou sau că te-ai mutat în alt apartament, dintr-o perspectivă exterioară, înseamnă mai puțin. Berea asta cu prietenul meu m-a pus pe gânduri, dacă schimbările exterioare din viețile noastre sunt niște schimbări la fel de fundamentale pentru personalitatea fiecăruia. De la asta, am ajuns să mă întreb dacă te mai schimbi, de fapt, vreun pic, după vârsta de douăzeci și cinci de ani. M-am întrebat dacă proastele mele obiceiuri, personalitatea în general și etica profesională sunt, în principiu, cam bătute-n cuie. Ca să-mi răspund la întrebările astea, am apelat la niște experți în psihologie și fitness, precum și la niște oameni care au făcut schimbări majore în viețile lor, ca să-i întreb cum/de ce ne schimbăm (sau nu), când ajungem la maturitate.

Ilustrație de Siobhan d'Irelande

Geoff Girvitz, director la Bang Fitness

Creierele adolescenților și tinerilor adulți conțin multe chestii care chiar le afectează percepția/perspectiva. Un exemplu excelent e fenomenul publicului imaginar, care îi face pe adolescenți să simtă că toată lumea e cu ochii pe ei și că sunt responsabili pentru fiecare greșeluță. A avea creier de adolescent e ca și cum ai avea un computer cu o incredibilă putere de procesare, dar și cu circa o mie de taburi deschise. Prin contrast, creierul unei persoane de vârsta a doua e o mașinărie mai lentă, dar mai eficientă. Mai puține conexiuni, care se mișcă mai rapid. Materia albă e la eficiență maximă pe la vârsta a doua. Asta înseamnă că viteza de procesare e mai mare și că oamenii pun lucrurile cap la cap mai rapid. Între timp, structurarea sinaptică înseamnă că toate chestiile neimportante/nefolosite pică de la sine. O expertiză mai profundă provine din conexiunile dintre zonele înrudite. Și, desigur, mai e și faptul că, în general, ai o mai mare durere de pulă. Deci, clar, suntem cine suntem la un moment dat. Identitatea devine mai greu de schimbat pe măsură ce îmbătrânim. Asta nu înseamnă că schimbarea e imposibilă. Doar că e-al dracu' de greu de atins. Gândește-te la rutele pe care le parcurg gândurile și obiceiurile ca la niște șanțuri prin care curge apa. Schimbarea reală necesită săparea unor șanțuri și mai adânci decât cele care există deja.

Citește și 25 de lucruri pe care ar trebui să le faci acum că ai 25 de ani

Eu lucrez în domeniul fitnessului, iar lumea face o groază de presupuneri despre ce poate și ce nu poate să facă cu propriul corp. Tind să presupună că apar multe schimbări odată cu vârsta. Fără doar și poate, un corp de treizeci de ani nu-i la fel ca un corp de douăzeci de ani. Dar e important să nu asociem efectele îmbătrânirii cu efectele provocate de timp. Ce vreau să spun e că, practic, noi toți facem chestii care nu-s tocmai ideale. Felul în care ne mișcăm sau stăm sau mâncăm sau trăim, în general. De multe ori, chestiile astea provoacă schimbări de adaptare. Nu-s lucruri catastrofice. Sunt mai subtile. Dacă bei în fiecare noapte, s-ar putea să-ți afecteze somnul. La rândul ei, chestia asta s-ar putea să-ți diminueze nivelul de testosteron în stare de repaos. Oare sănătatea ta hormonală e sub-optimă pentru că îmbătrânești? Sau pentru că s-au adunat mai bine de zece ani de mișmașuri acumulate?

Deci uneori așteptările astea trebuiesc temperate. De multe ori, țelurile în fitness pot fi atinse – dar cu un cost personal mult mai mare decât vrea sau e dispusă lumea să-și asume. Cei care se chinuie cel mai tare să slăbească au tendința să asocieze mâncatul (sau băutul) cu o recompensă. A-i spune cuiva care mănâncă pe fond emoțional să mănânce mai puține calorii nu ajută deloc, la modul fundamental. În primul rând, știe și omul ăla, în pula mea. În al doilea rând, n-are nevoie de sfaturi despre nutriție; au nevoie de mai mult sprijin și trebuie să se îngrijească de sine mai bine. Trebuie să se gândească la obiceiurile pe care le-au construit în timp. Dar chestia superbă e că oamenii care au peste douăzeci și cinci de ani sunt mai capabili să adopte procesul ăsta, decât dac-ar fi fost mai tineri. Eu am privilegiul de a lucra cu mulți oameni care descoperă, în sfârșit, că sunt în stare să preia controlul asupra relației pe care-o au cu mâncarea. Și cei mai mulți dintre ei au treizeci, patruzeci de ani. Deci poți să te schimbi după o anumită vârstă? Da. Dar o să fie punctul culminant în care se întâlnesc niște scopuri legate de proces și capacitatea de a-ți ajusta parcursul când lucrurile se duc – inevitabil – pe apa sâmbetei. Și e mult mai greu să le vinzi oamenilor așa ceva și nu o ganteră.



Kate, terapeută comportamentală

Toată premisa pe care se bazează cariera mea e că toată lumea are capacitatea de a se schimba, indiferent de vârstă și de circumstanțe. Toată lumea poate să-și creeze/schimbe acțiunile și obiceiurile. Asta nu înseamnă atât că s-a schimbat cine ești, cât înseamnă că ai schimbat ceea ce faci. Repetiția și expunerea sunt niște modalități excelente de a-ți schimba comportamentul, dar dacă nu ești motivat intrinsec astfel încât comportamentele alea să schimbe cine ești, n-o să facă asta. Tu poți să respecți, de capul tău, toate normele de etichetă corectă în societate, să faci toate mișcările, dar asta n-o să facă din tine o persoană sociabilă, decât dacă vrei tu să fii implicat în interacțiunile alea sau primești încurajările adecvate pentru ele.

Mie mi se pare foarte toxic să credem că nu putem schimba cine suntem. Mentalitatea asta îmi provoacă obstacole semnificative, în domeniul în care lucrez, și de multe ori îi face pe oameni să aibă o calitate mult mai scăzută a vieții. Parte din rolul meu e să militez pentru capacitatea oamenilor de a se schimba, mai ales ca adulți. A crede că nu avem nicio capacitate de a schimba ceea ce suntem – fundamental – e un mod foarte periculos de gândire și împiedică major progresul, atât în indivizi, cât și în societate per ansamblu. A provocat o antipatie foarte puternică împotriva principiilor programelor în doisprezece pași. Mie mi s-a părut dintotdeauna că îi privează pe oameni de responsabilitate pentru propriile lor acțiuni și alegeri personale. Am sprijinit indivizii care-au accesat programe ca Alcoolicii/Narcoticii Anonimi și am constatat că ori de câte ori au atins succesul, acesta s-a datorat propriilor lor motivații interne și mai puțin programului în sine.

Cele mai mari bariere pe care le întâlnesc la oamenii care vor să se schimbe sunt influențele celor din jurul lor. Noi, ca societate, murim după etichetarea oamenilor și încadrarea lor în cutiuțe. Adeseori, oamenii se abțin de la a face schimbări, pentru că alții nu le-ar da niciodată voie să se abată de la cine sunt considerați a fi, la orice oră. E din ce în ce mai dificil când ai de a face cu o persoană care trăiește în orice tip de structură susținută. În același timp, oamenilor le sunt încurajate adeseori în mod natural anumite trăsături de personalitate prin semeni și prin mediu, care pot face schimbările dificile. Eu aș zice că adevăratele schimbări pe termen lung se petrec doar în circa 50% din cazuri – și e o estimare generoasă. Dar n-aș pune asta pe seama unei incapacități de a te schimba ca adult, ci mai degrabă unei susțineri sau întrețineri relativ ineficiente din mediul natural al persoanei. Poate să fie din ce în ce mai dificil când facem același lucru de mult timp.

Ilustrație de Siobhan d'Irelande

Robin Black, analist MMA și comentator sportiv de coloratură

Spre patruzeci de ani, după ani de zile în care-am cântat cu o trupă de glam rock, am luat decizia de a mă face luptător de MMA. Toată treaba a fost filmată ca episod pilot de serial TV, dar eu n-am luat-o în glumă. Apropiații mei clar au crezut că mi-am pierdut mințile. Pentru majoritatea oamenilor, e de neconceput să studiezi artele marțiale și să devii „luptător la cușcă" în etapa aia a vieții. E o poantă. E un episod din Friends, despre criza de vârsta a doua. Dar. Fie. N-am putut să las opiniile altora despre ce-ar trebui să fac cu viața mea să dicteze ceva ce știam că am nevoie să fac.

Trecerea de la muzician cu normă-ntreagă la sportiv cu normă-ntreagă a fost destul de solicitantă. Stilul de viață era cam diametral opus și la fel și atitudinea. Mi-a plăcut la nebunie provocarea unei astfel de schimbări totale de viață și, în cele din urmă, schimbarea asta m-a condus către jobul meu actual, de analist de arte marțiale mixte (MMA). Din perspectiva stilului de viață e o schimbare uriașă, dar când mă gândesc la asta în contextul carierei mele? Nu știu. Dintotdeauna am lucrat în divertisment. Îmi place să împărtășesc idei, să-i fac pe oameni să râdă, să-i influențez să gândească, să-i conving să danseze. Văd cântatul cu o trupă, luptatul în cușcă și vorbitul la TV cumva cam ca același lucru. Deci de dubios: în esență cred că sunt o persoană complet diferită față de cine eram la douăzeci și cinci de ani. Gen, aproape din toate punctele de vedere. Gândesc diferit. Vreau alte lucruri. Dar, în același timp, lucrez în continuare în divertisment. Aș putea să mă mai gândesc la asta, dar care-ar fi rostul? Mi-e frică să mă gândesc unde-aș fi acum dacă n-aș fi fost dispus să mă duc cu valul și să îmbrățișez schimbările în viața mea. Dintotdeauna, la propriu, dintotdeauna, am privit spre viitor. Cred că trebuie să faci asta, dacă vrei să ai succes.

Cred că avem un potențial de schimbări masive mai târziu în viață și cred că lucrul care-i oprește pe unii oameni din a face asta e faptul că se consideră complet formați la 30 de ani. Dar e absolut neadevărat. Ne putem reforma înțelegerea asupra lumii din jurul nostru cât timp trăim, atât din perspectiva conștiinței, cât și din perspectivă psihologică. Conceptul de „adult complet format" ne prinde-n capcană. Eu cred că putem învăța, crește și putem să ne autoactualizăm în continuare cât timp trăim. Eu am făcut-o. Cred că poate s-o facă oricine.

Ilustrație de Siobhan d'Irelande

Seth, asistent social

Cu toții ne schimbăm pe tot parcursul vieților noastre. Astea sunt etapele dezvoltării psihosociale ale lui Erikson: pe măsură ce îmbătrânim și în baza motivațiilor noastre ni se schimbă perspectiva asupra realității. Dorința mea de a lăsa ceva în urmă la douăzeci și cinci de ani nu e aceeași dorință la șaptezeci și cinci de ani. Chiar dacă nu ținem cont de dezvoltarea psihosocială, majoritatea oamenilor se schimbă și învață pe măsură ce îmbătrânesc. Asta începe cu valorile esențiale – ideile și credințele pe care le ai în adâncul sinelui. Valorile esențiale sunt puse la-ncercare de multe ori, iar implicația este că valoarea poate să nu se schimbe (deși, prin exercițiu foarte atent), se schimbă modul în care o implementezi. Să luăm, de exemplu, valoarea esențială țin la a-i ajuta pe oameni să se bucure de ajutorul de care au nevoie. O astfel de valoare esențială. O astfel de valoare esențială poate porni de la a fi crud pentru a fi bun și a ignora persoanele fără adăpost de pe străzi și poate merge până la milita pentru dreptul universal la locuire. Și chiar dacă nu ținem cont de implementarea schimbărilor, ni se schimbă valorile esențiale. Dacă mi se spune că pot avea succes muncind din greu și apoi muncesc din greu și n-am succes, pot să chestionez valoarea aia esențială. Aceste chestionări ale valorilor esențiale au adeseori loc în momente de schimbare majoră – un deces sau o mutare sau o concediere sau nașterea altor persoane – dar se poate petrece în orice punct din viața cuiva.

Citește și 25 de lucruri pentru care ești prea bătrân acum că ai 25 de ani

Eu clar nu sunt aceeași persoană care eram la douăzeci-și-un-pic de ani. Atat a murit când aveam douăzeci și cinci de ani și m-am provocat să regândesc lucrurile pe care mi le spusese. El a muncit aproape în fiecare zi a vieții sale și a fost diagnosticat la șase luni după ce s-a pensionat. Acele șase luni au fost cele mai fericite din viața lui. Eu am fost obligat să mă împac cu ideea că valoarea mea esențială, că munca o să mă facă fericit, nu e corectă. Am găsit o cale de mijloc în asistență socială, un domeniu în care-mi propun să mă muncesc până la os, dar doar între orele 9 și 5, pentru tot restul vieții mele.

De cele mai multe ori ține de motivație. Ești motivat să te schimbi? Există lucruri cărora nu le mai faci față? Poți să schimbi lucrurile alea? Oamenii ajung de multe ori la terapeuți când sunt în cel mai jos punct și e un moment bun să te schimbi, dar dacă ești într-o perioadă stabilă (mai ales în ce privește locuirea, nevoile familiei, nevoile personale) o să fii mai capabil să te schimbi.

Marsha Shandur, coach de vorbire în public și storytelling

Sincer, unul dintre principalele motive pentru mutarea mea din Marea Britanie în Canada a fost naivitatea. Când le-am spus oamenilor că mă mut, toată lumea a zis, ce curaj ai!, iar eu răspundeam, nu, nu e de curaj, dacă e de căcat mă întorc pur și simplu. Nu mi-a dat niciodată prin cap că o să fie greu rău, în pula mea, DAR că o să vreau să rămân. M-am dus după o relație (am urmat iubirea!), dar adevărul e că eram pregătită să plec din Londra și-mi căutam un motiv. Aveam treizeci și trei de ani.
Experiența dificultăților cu care m-am confruntat m-a schimbat fundamental. Mutarea – împreună cu o combinație de alte chestii – m-a determinat să am cel mai dureros an, din punct de vedere emoțional, din viața mea, și a fost prima oară când am avut gânduri de sinucidere. Eram într-o țară nouă. Lăsasem multe în urmă și nu eram sigură ce-ar trebui să fac cu viața mea. Mă gândisem că mutarea o să fie schimbarea de care am nevoie și când s-a dovedit că nu-i așa, n-am știut ce să fac. Trebuia să o iau de la capăt în atât de multe feluri diferite și a fost brutal.

Ce m-a salvat e că m-am întors la terapie. Și un pic de dezvoltare personală – cititul și meditația. Dar în principal ani și ani de terapie, care și-au făcut fiecare bănuț și oră cheltuite. Acum sunt atât de mult mai fericită, cu picioarele mai pe pământ și absolut încântată să fiu aici. Mi-am tatuat Turnul CN pe gleznă.
Cred că majoritatea oamenilor sunt cine sunt până la douăzeci și cinci de ani, pentru că n-au ambiția să se schimbe. Dar nu sunt deloc de acord cu ideea că oameni nu pot să schimbe. Majoritatea oamenilor sunt destul de leneși și fac efortul doar dacă (a) sunt extrem de îndurerați (cum eram și eu), (b) au resurse și sprijin (cum aveam și eu) și (c) au văzut cu exemple că funcționează (cum am văzut eu).

Comportamentul meu extern probabil nu pare radical diferit față de comportamentul extern al Marshei la treizeci de ani, dar în sinea mea gândesc complet diferit – mai ales când vine vorba de felul cum vorbesc despre mine și de relații. Dacă vrei să te schimbi, găsește oameni care-au mai făcut asta, citește ce-au făcut și continuă să încerci până merge ceva. Viața înseamnă documentare.

Tagged:
Sport
sanatate
curaj
maturizare
schimbare
25 de ani
dezvoltare personala