Am întrebat fotografe din România cât de periculos e jobul ăsta ca femeie

Deși suntem în 2017, multe dintre meserii sunt încă privite ca fiind specifice bărbaților. Astfel de prejudecăți sunt chiar întărite de renumiți profesioniști care spun că femeilor „le-ar lipsi ceva" ca să activeze în diverse domenii. Pe scurt, să mai lase ifosele astea progresiste din ultimii 70 de ani și să se întoarcă unde le-ar fi locul: la cratiță.

Nici în ceea ce privește libertățile personale, femeile n-o duc tocmai minunat pe la noi. Trăim într-o țară unde există asociații care (încă) mai militează împotriva drepturilor reproductive ale femeii, iar legea împotriva violenței domestice, care ar trebui să protejeze victimele, creează mai degrabă glume proaste în presă, decât proiecte coerente în Parlament.

Într-o țară ca România, în care, la fiecare 30 secunde o femeie este bătută în propria casă, cu vecinii martori și - implicit - complici, să îți alegi o meserie care te expune, poate părea un gest de curaj. De curând am citit un articol despre riscurile pe care femeile fotojurnalist le trăiesc la muncă, posibilitățile lor de publicare în continuare limitate de viziuni sexiste și asta m-a pus pe gânduri.

De-aia am fost entuziasmat când am auzit că Amural, festivalul pretty cool de la Brașov, la care am fost și anul trecut, ca să urmăresc proiecții psihedelice pe stânci și să ascult muzică-n cetate, are în ediția asta o expoziție dedicată exclusiv femeilor fotograf. Mi-am zis că e o idee bună să le pun câteva întrebări celor patru tipe despre cum e să fii femeie fotograf și dacă asta le face să simtă altfel pe teren.

Ioana Moldovan este fotograf documentar freelancer și jurnalistă. Când era copil, voia să devină medic, asemeni bunicului ei pe care l-a iubit foarte tare. Mi-a spus că a descoperit fotografia în urmă cu 14 ani, poate puțin mai târziu decât și-ar fi dorit. Imaginile ei au fost publicate, printre altele, în The New York Times, Al Jazeera English, Huffington Post, LensCulture, Radio France Internationale sau VICE. A primit Premiul Memorial Bill Eppridge pentru Adevăr în Fotojurnalism. Ambasada Statelor Unite i-a oferit premiul „Women of Courage" pentru realizări remarcabile în relevarea adevărului prin fotojurnalism. O parte din munca ei se desfășoară în zone de conflict.

„De curând, mi-a spus cineva după ce a văzut fotografiile făcute de mine într-un proiect că se vede că sunt făcute de o femeie, că au o sensibilitate aparte. Nu am știut ce să răspund atunci și nu știu nici acum. Cred că sunt destule alte date care influențează alegerea subiectelor documentate și modul în care le abordez decât simplul fapt că sunt femeie și nu bărbat.

Desigur însă, există anumite constrângeri pe care le ai ca femeie în această meserie. Dar, la fel, există altele pentru un bărbat. Ca femeie mi-ar fi și mai greu, chiar imposibil, să fac un reportaj din rândurile Boko Haram, la fel cum unui bărbat i-ar fi mai complicat să abordeze subiectul mutilării genitale, spre exemplu. Cu toții funcționăm cu bagajul primit și acumulat, fie de la natură, fie prin experiențele trăite.

Au fost câteva situații care mi-au produs un gol în stomac. Și le iau cronologic: la protestele din Piața Taksim, Istanbul, când protestatarii au început să arunce cu ce prindeau în grupul de jurnaliști, iar la câteva secunde după ce o piatră m-a lovit în picior, o sticlă mi-a trecut razant pe lângă cap; în Palestina, când făceam poze pe ascuns soldaților israelieni la un punct de control militar; pe front, în Ucraina, când la jumătate de oră după ce am ajuns, într-un tur de recunoaștere, mi-au șuierat gloanțele de lunetist pe deasupra capului."

Roxi Pop a absolvit Facultatea de Jurnalism la Cluj, în 2011 și a obținut un Master în Jurnalism printr-o bursă Fulbright la Universitatea din Missouri, Statele Unite. Roxi mi-a spus că nj a vrut să devină fotografă dintotdeauna, ci mai degrabă a căutat un mod prin care să-și exerseze vocația de povestitor moștenită din familie. Proiectul Today I am Home explorează momentele readaptării ei la România, după trei ani petrecuți în America. Fotografiile sale au fost publicate în: Dilema Veche, Exhinox, ArtAct Magazin, Adevarul de seara Cluj, FlipFlop, UBB Radio.

„De câțiva ani mi-am dat seama că fotografiez situațiile care sunt cumva magice prin lumină și culoare, înfrumusețând realitatea. Fac asta pentru că am nevoie de un escape de la toată realitatea nasoală din jurul meu. Poate că nu vreau să fiu brutală în fotografiile mele, ci îmi doresc să vin cumva ca o mănușă pe sufletul privitorului.

Faptul că sunt femeie influențează munca mea din multe puncte de vedere. Unii se miră să mă vadă cărând atâta echipament sau când mă cațăr pe schele pentru a obține un unghi mai bun al unei situații. Apoi, cred că pun foarte multă emoție în imaginile mele și datorită faptului că sunt femeie. Sunt foarte empatică din fire și, poate, în unele situații dificile sunt copleșită de sentimente. De exemplu, urmăream o familie care avea un membru bolnav de cancer în stadiu terminal, mai avea câteva zile de trăit și eram în camera de spital martor al ultimei discuții despre ultimele dorințe. A fost un moment foarte emoționant și cred că am dosit câteva lacrimi în spatele camerei.

Alteori, faptul că sunt femeie m-a făcut să mă simt expusă din punct de vedere al siguranței. Odată, în Norfolk, VA, când o fotografiam pe prietena mea Ronita King care, pe atunci, locuia în cel mai periculos cartier din oraș, am fost de multe ori țâțâită și agresată verbal de bărbați, pe care a trebuit să îi ignor. În astfel de situații mi-a fost cu siguranță frică. M-am mai simțit inconfortabil și în cercul nostru de fotografi, când mai scapă glume misogine la adresa fotografelor. Și, lately, cea mai auzită remarcă spusă pe un ton nu tocmai plăcut, e faptul că anul acesta totul se face pentru fotografe femei: granturi, expoziții, interviuri etc. La care eu am putut răspunde cu foarte bine.

Poți să vezi platforma Women Photograph fondată de Daniella Zalcman, din care fac și eu parte."

Odeta a absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei în cadrul Universității de Artă București. În 2013, a absolvit masteratul de Fotografie Documentară al Universității Newport din Țara Galilor. Proiectul de absolvire, intitulat „Mother Romania", a fost expus în 2013 în Țara Galilor la Galeria Ffloc și la Bruxelles în spațiul expozițional al Comisiei Europene Economice și Sociale. Odeta Catana a obținut numeroase premii la concursuri de fotografie din Marea Britanie, precum Photofusion Annual Members' Photography Show 2013, 6th Annual Westphoto Photography Prize sau Shoot the Face 2012.

„Cred că am moștenit din familie un suflu justițiar, de la bunicul meu mai mult, cu care am crescut în casă toată copilaria. Mi-am dorit sa fotografiez oameni marginalizați într-un fel sau altul, să fiu cu ei, să empatizez, să înțeleg și să transmit mai departe, în speranța că ar putea să se schimbe ceva în sensul pozitiv. Probabil că, fiind femeie, trebuie sa îmi câștig uneori încrederea subiecților mei mai greu. Dar nu aș putea generaliza. Cred că depinde de situație. Poate la început m-am simtit puțin expusă, dar cu cât am înaintat în proiecte, am căpătat ceva încredere în mine și am învățat să gestionez mai bine chestia asta.

Un moment mai ciudat a fost chiar la primul proiect: Familia Luca. Într-o după-amiază, când am ajuns la ei, tatăl o bătea pe una dintre fete, deoarece chiulise de la școală. Se auzeau țipete și plânsete dinăuntrul casei și, pentru câteva secunde, m-am blocat și nu am știut ce să fac. Am făcut câțiva pași spre poartă, să plec. Dar m-am scuturat, m-am întors și după ce am ciocănit la ușă și am intrat, s-a oprit și bătaia. Nu am fotografiat decât după jumătate de oră, timp în care fata a plâns. Fotografia este inclusă în proiectul final publicat."

Ioana Cîrlig este fotograf independent și confondator al Centrului de Fotografie documentară; a studiat imagine de film, unde a început să lucreze pe un Olympus digital pe care ai ei i l-au cumpărat în rate. În 2015 a publicat albumul "Post-Industrial Stories", realizat împreună cu fotograful Marin Raica. Proiectele ei au fost publicate printre altele în Inge Morath Magazine, LensCulture, Incandescent Zine, VICE, National Geographic, Dilema Veche, TOTB. In 2014 a castigat premiul Superscrieri pentru fotojurnalism, iar in 2015 a castigat locul 2 la Lensculture Exposure Awards.

„Faptul că sunt femeie influențează subiectele cu care rezonez și modul în care sunt acceptată în viețile oamenilor. Cel mai mult îmi place să fotografiez fete și femei și expresii ale feminității. Pe lângă asta, în viața de zi cu zi, pe teren, faptul că sunt femeie setează cumva felul în care voi fi acceptată într-o situație nouă, în care încerc să pătrund ca să fac fotografii.

Eu îmi aleg momentele și personajele pe care le fotografiez în mod natural, atunci când se naște o reacție puternică la ce văd, un soi de îndrăgosteală. Apoi încerc să înțeleg și să aprofundez, să văd ce e cu adevarat acolo. Interesant e că, după ce trec prin filtrul ăsta, cu tot entuziasmul inițial, majoritatea ideilor pică."