Julian Assange e mai vulnerabil ca niciodată, chiar dacă vrea să pară erou

Da, a fondat WikiLeaks și a scăpat de două acuzații de hărțuire sexuală - ambele realități pot fi adevărate în același timp.
16.4.19
Julian Assange
Fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, ține un discurs pe balconul ambasadei Ecuadorului din Londra, în mai 2017. (Foto via dpa picture alliance/Alamy)

În iulie 2007, două elicoptere americane au ucis 12 oameni într-o suburbie din New Baghdad. Doi copii au fost răniți. Armata americană a spus inițial că irakienii uciși erau „rebeli”. De fapt erau nevinovați, iar printre ei se numărau și doi angajați ai agenției de știri Reuters.

Armata americană s-a spălat pe mâini de orice greșeală, dar în aprilie 2010 WikiLeaks a publicat un clip cu atacul, furnizat de Chelsea Manning, pe atunci în armată. WikiLeaks a fost fondat în 2006, iar asta a fost cea mai mare dezvăluire a lor - un pont de care orice jurnalist ar fi mândru.

WikiLeaks a început să lucreze cu organizații din jurul lumii, iar pe fondatorul Julian Assange puteai să-l vezi la știri în Londra. Fan al costumelor din bumbac și pălării Panama, umbla îmbrăcat ca tipul din Del Morte. Dacă te gândești la Assange încercând să separi omul de misiunea WikiLeaks, să știi că încă de pe atunci australianul grizonant făcea fix opusul: pentru el, WikiLeaks era Assange, iar Assange era WikiLeaks; ambii erau animați de misiunea monumentală de a scoate totul la lumină, indiferent de consecințe.

Assange era pe val, dar pericolul se apropia. În noiembrie 2010, un procuror suedez a emis un mandat de arestare european pentru Assange pe baza acuzațiilor de hărțuite sexuală de la două suedeze. Assange a negat acuzațiile, dar ăsta a fost doar începutul unor evenimente în lanț care aveau să-l aducă în punctul în care să caute refugiu în Ambasada Ecuadorului din Londra, ca să scape de acuzații. S-a renunțat la cazuri în 2017 când procurorii suedezi au spus că posibiltatea investigării lui Assange a fost „epuizată”.

Filmul din 2017 al Laurei Poitras despre fondatorul WikiLeaks, Risk, îți arată ce atitudine avea bărbatul față de acuzațiile respective. Într-o scenă de la începutul documentarului, un coach media îi ține o predică lui Assange. Îi spune să fie mai puțin agresiv când face declarații publice despre cele două femei. În loc să le discrediteze trebuie să înțeleagă că acuzațiile de hărțuire sexuală ar trebui să fie luate în serios chiar dacă el insistă că e nevinovat.

Assange spune tuturor că înțelege. Apoi declară în „privat” că el crede că toată treaba asta este „o conspirație feministă nebună”, o „poziție politică radical feministă”. Cele două acuzatoare sunt, spune el, chitite să-l „facă praf”. Totul este o scamatorie. Zice că știe asta, dar nu ar spune-o niciodată public. Apoi continuă să aducă dovezi împotriva uneia dintre ele: „Și-a început un club de noapte lesbian în Gothenburg”. Avocata lui rămâne fără cuvinte.

În altă scenă îi spune lui Poitras că „Un proces real la tribunal va fi extrem de greu pentru aceste femei… Vor fi urâte pentru totdeauna de o mare parte a populației globale, deci nu cred că e în interesul lor să facă asta”. Apoi sugerează că ar putea probabil să cadă la învoială cu acuzatoarele sale și să le ceară „scuze pentru orice am făcut sau n-am făcut și care le-a rănit sentimentele”. Pauza dinainte de „le-a rănit sentimentele” este stranie.

Misoginia lui Assange este prezentă în ambele scene. E păcat, crede el, că are două acuzatoare, fiindcă dacă ar fi fost una, atunci ar fi putut să fie văzută de public ca „femeia rea”. Știe că poate să se bazeze pe o armată de troli care să-i vină în ajutor și pe statutul de erou care spune adevărul. Astfel acuzațiile sunt văzute ca o intrigă americană ca să-l dea jos.

Poitras, regizoarea, începe să creadă că nu mai poate ignora contradicțiile și că ele sunt de fapt reale. Assange, bărbatul, - paranoia, amărăciunea, dorința să scoată informațiile în lume indiferent dacă asta înseamnă să expună persoane nevinovate, misoginismul de care dă dovadă - a ajuns să umbrească WikiLeaks și puterea adevărului pe care o reprezenta cândva.

Asta nu le face pe forțele internaționale să-l susțină. A fost grotesc de previzibil și familiar când senatorul democrat, Joe Manchin, l-a numit pe Assange „proprietatea noastră”. Americanii îl urăsc pe Assange din tot sufletul. SUA vrea extrădarea lui Assange nu din cauza acuzațiilor sexuale, ci pentru cele de intruziune în viața privată. Mai mulți jurnaliști americani au criticat aceste acuzații - dacă începi cu cineva ca Assange, poți să continui cu restul de acolo.

Când Donald Trump era candidatul republican pentru președinție, nu te mai puteai sătura de Assange, fiindcă scurgerile de informații Podesta au scos la iveală mizerii despre Hilary Clinton. Trump a spus publicului „Iubesc WikiLeaks” și i-a citat de peste o sută de ori în ultima lună din campanie. Sean Hannity de la Fox News l-a ridicat în slăvi, la fel și fosta căpetenie KKK David Duke.

Și Trump și extrema dreaptă l-au văzut pe Assange ca pe un erou. Pentru un timp părea că triumful neașteptat al starului TV va avea ca rezultat grațierea omului criticat de administrația Obama și de departamentul de securitate al SUA.

Cu toate astea Assange a știut mereu că Trump era imprevizibil și că indiferent de rezultatele alegerilor din 2016, erau șanse mari să nu fie acceptat la Washington. Numirea lui HR McMster și a lui James Mattis, ulterior a lui John Bolton și a lui Mike Pompeo, a confirmat că administrația Trump este în practică foarte diferită de securitatea liberă care-l tenta pe Trump în campanie. Washington vrea să-și pună omul la locul cuvenit și pare chitit să o facă orice ar fi.

Arestul lui Assange de pe 11 aprilie, când a apărut cu părul lung, cu barbă ca Saddam Hussein și cu un exemplar History of the National Security State a lui Gore Vidal în mână, a fost o nouă cădere pentru el. Și cu toate astea, natura arestului i-a adus mulți susținători.

Julian Assange este un bărbat paranoic și megaloman care a fentat acuzațiile de hărțuire sexuală și viol, dar probabil că poți să separi asta de nevoia de a-i proteja pe cei care spun adevărul și expun cele mai întunecate crime ale celor care te conduc.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.