Chestii

Mi-a luat 13 ani să conving un doctor să-mi lege trompele uterine

Încă de la 29 de ani am vrut să fiu sterilizată. Pur și simplu n-am vrut să fiu mamă.
2.8.17
Ilustrație de Vivian Shih

Aveam 29 de ani, eram nemăritată și n-aveam copii prima oară când am cerut să mi se lege trompele. Doctorul meu a strâns din buze și mi-a respins cererea ca pe-o prostie. Cel mai probabil, m-a asigurat acesta, o să vreau copii când o să mai cresc și-o să mai îmbătrânesc. Pe la 35 de ani, am întrebat alt medic – de data asta, o femeie. Ea mi-a sugerat să mă duc acasă și să-mi discut fertilitatea cu soțul sau partenerul, chiar dacă n-aveam nici una, nici alta la momentul respectiv.

Publicitate

Mi-am dorit să fiu sterilizată majoritatea vieții mele de adult. A durat aproape cincisprezece ani să mă ia cineva în serios. La începutul lunii ăsteia – la 42 de ani, necuplată și fără niciun copil – am suferit, în cele din urmă, o ligatură laparoscopică a trompelor uterine.

Teoretic, ar fi trebuit să mă pot opera de prima oară când am cerut asta. Nu există nicio lege care să interzică unei femei să fie sterilizată voluntar și procedura e folosită în mod regulat ca metodă contraceptivă în Statele Unite. Însă în practică situația n-a fost chiar atât de simplă. Medicii care-au refuzat să-mi lege trompele au repetat sentimentele prietenilor și rudelor mele, care-au presupus că sunt prea imatură ca să mă hotărăsc că nu vreau copii. De-a lungul a 13 ani, am auzit în continuu că n-ar trebui să mă precipit, că o să regret eu mai târziu. Majoritatea celor care m-au prevenit să nu-mi fac procedura încheiau conversația cu o mângâiere pe cap arogantă, metaforică. Mă asigurau că o să pot să-mi leg trompele și după ce trecusem prin bucuria de a avea un copil sau doi. Unii adăugau și-o încheiere insidoasă: când o să mă opresc din a face copii o să-mi pot forța soțul să-și facă o vasectomie; e rezonabil să-i cer asta, pentru că eu deja voi fi făcut toată munca grea.

Nu mi-am dorit niciodată absolut deloc să fac copii. Când eram mai tânără, mi-a spus o mătușă că e din cauză că n-am cunoscut persoana potrivită încă. Poate că era adevărat, dar am fost cu mulți bărbați care-ar fi fost niște tați extraordinari și la un moment dat am fost măritată cu un bărbat cu care-aș fi putut să duc genul ăla de viață lungă, fericită, cu doi copii și-un garaj cu două mașini. Însă nu mi-am dorit stilul ăla de viață, așa că în cele din urmă am divorțat. Nu regret deloc ușa pe care-am închis-o în urma mea.

Publicitate

De-a lungul celei mai mari părți a vieții mele active sexual, m-am străduit să găsesc o formă de contracepție care să nu-mi provoace disconfort și dureri în mod constant. De la pastilele contraceptive trec printr-o grămadă de efecte secundare negative: dureri de cap zilnice, câte-o migrenă din când în când și-s constant ușor deranjată la stomac. În plus, am un ciclu mai lung și neregulat și fluctuații de stare emoțională. Mi s-a spus că am cervixul prea mic ca să-mi montez o diafragmă (un medic l-a descris ca fiind „de dimensiunile unei gămălii") și din cauză că-s atât de sensibilă la hormoni, chiar și-n doze mici, n-am nici varianta de a-mi face un implant cu hormoni. Legarea trompelor uterine părea o soluție de bun-simț, având în vedere că e și fără hormoni și permanentă. O vreme, însă, mi-a fost imposibil să găsesc un medic care să fie de acord cu mine la faza asta.


Vezi și:


În luna februarie a anului acesta, după ce am primit un rezultat anormal la testul Papanicolau, m-am programat la un specialist, un ginecolog-obstetrician cunoscut de la mine din oraș. M-am dus fără așteptări și i-am spus că vreau o formă de contracepție pe termen lung, cu mai puțini hormoni. În loc să mă trimită acasă, mi-a răspuns: „Păi, puteți încerca Norplant, deși e cu hormoni – sau vă puteți lega trompele. E o soluție permanentă, dar e de luat în calcul." Am ieșit din cabinet în culmea fericirii. Știam că găsisem în sfârșit Sfântul Graal al căutărilor mele contraceptive: un medic care să m-asculte, dispus să-mi lege trompele.

Peste o lună, la un consult de urmărire, i-am spus că vreau legarea trompelor. A dat înapoi un pic și, deși a părut surprins, a continuat să-mi explice calm detaliile operației. Nu m-a întrebat dacă m-am consultat cu partenerul; nu m-a trimis acasă să mă gândesc bine. S-a asigurat, însă, că înțeleg că e o alegere permanentă și ireversibilă, iar apoi m-a pus să citesc și să semnez un formular prin care-mi dădeam consimțământul.

Publicitate

Asiguratorul meu a aprobat intervenția la o săptămână după ce medicul depusese cererea inițială. Mi-a fost ușor să-mi programez consultul preoperatoriu și o gașcă de analize care vin la pachet cu el: o electrocardiogramă, radiografii toracice și diverse analize de sânge. Singura parte complicată a fost să-i spun maică-mii, care crede cu tărie și a afirmat în repetate rânduri că cea mai înaltă chemare a femeii e să fie mamă. Am abordat-o pe ocolite, în timp ce stăteam amândouă pe canapea și făceam mișto de telenovelele la care ne uităm obsesiv împreună.

„Mi-a ieșit bine al doilea Papanicolau", am zis, încercând să par relaxată. „Mă gândesc să-mi leg trompele."

M-a surprins și-a luat-o relativ bine. A oftat, apoi a indicat că, din moment ce nu-mi dorisem niciodată copii, ar fi un moment bun să-mi fac operația asta. Procedura e relativ noninvazivă și fără riscuri. Costurile aveau să fie acoperite de asigurarea medicală. Cel mai important lucru era că sunt singură și că e decizia mea. Atunci a ezitat mama. Sunt singură, nu? Și chiar e decizia mea?

Citește și Tinerii care aleg să fie sterilizați la 20 de ani și să rămână fără copii toată viața

Mama are motive bune să se-ngrijoreze: în America există un istoric lung și rușinos al sterilizărilor fără voia pacienților. În 1927, Curtea Supremă a decis în Buck vs. Bell că statele au dreptul să sterilizeze forțat bărbații și femeile declarați inacceptabili pentru reproducere. Conform Alexandrei Stern, o profesoară specializată în istoria eugeniei și a sistemului de justiție, doctorii din California au sterilizat cam 20 000 de bărbați și femei la jumătatea anilor 1900. Principalele lor victime au fost pacienții considerați transgresivi sexual sau promiscui, precum și copiii imigranților mexicani, japonezi și italieni ale căror familii erau prea sărace ca să aibă grijă de ei. În anii 60 și 70, Centrul Medical USC din Comitatul Los Angeles a obligat femeile mexicane și latino-americane să semneze documente prin care consimțeau sterilizarea medicală, înainte să poată obține cezariene în regim de urgență. La începutul lunii, un judecător din Tennessee a fost criticat dur pentru că le-a oferit deținuților o reducere a sentinței cu 30 de zile dacă-și fac fie vasectomie, fie implant Norplant.

Ca femeie latino-americană, înțeleg că sunt o aberație istorică pentru că vreau și caut să fiu operată pentru legarea trompelor. Iar cazul meu e excepțional chiar și în rândul femeilor care aleg să-și lege trompele: conform CDC-ului, doar 1,7% dintre femeile care aleg sterilizarea drept formă de contracepție o fac pentru că au ales să nu facă copii și pentru că au conchis că celelalte metode contraceptive sunt problematice pentru ele.

Publicitate

Acum vreo două săptămâni, în seara dinaintea operației, m-am mai uitat o dată peste statisticile astea și am avut o licărire de îndoială. Gândul de a crește un copil m-a plictisit întotdeauna, dar la ora actuală sunt într-o poziție excelentă pentru a face unul – am un job permisiv cu copiii și, cu câteva mici schimbări, aș putea să-mi „permit" să fac un copil. Mama și surorile mele mi-au spus în repetate rânduri că dacă o să am vreodată un fiu sau o fiică, o să pună osul și-o să mă ajute bucuroase, cu orice aș avea nevoie. Ar trebui să mă simt recunoscătoare pentru condițiile astea, dar, în timp ce stăteam în pat și-mi imaginam cum ar fi să duc o sarcină până la capăt și să cresc un copil, mi s-a strâns stomacul și mi s-a pus un nod în gât de la anxietate. Îmi iubesc nepotul și nepoatele, dar nu-mi doresc să fiu eu una mamă. Am adormit amintindu-mi: mi-a luat 13 ani, mai mulți medici și câteva teste Papanicolau proaste ca să ajung până aici. Sunt sigură de hotărârea mea. Asta-mi doresc.

Citește și Femeile din Peru erau sterilizate forțat în anii '90

În ziua operației, mi s-a amânat intervenția cu o oră și un sfert, pentru că doctorul meu era ocupat cu o naștere. Mi-a spus o asistentă, după ce m-a acoperit cu o pătură încălzită și mi-a pus perfuzia. În timp ce stăteam ghemuită în pat, m-am gândit la femeia care năștea la doar câteva etaje mai sus de mine. I-am urat toate cele bune. Am sperat că-și naște copilul, la fel cum mă pregăteam eu să fiu operată, în cele mai bune condiții.

Eram pe punctul să adorm, când a băgat doctorul meu capul pe ușă și m-a întrebat dacă sunt pregătită și sigură că asta vreau. I-am spus că da, iar apoi am fost dusă în sala de operații.

Procedura legării trompelor e simplă: chirurgul face una sau două mici incizii în stomacul pacientei, apoi pompează gaz în cavitatea abdominală, ca s-o extindă. Asta îi permite să vadă uterul și trompele uterine mai bine. Apoi se inserează o cameră mică de filmat în burta pacientei, iar trompele sunt tăiate; după, chirurgul fie arde capetele, fie le închide cu o clemă. Apoi chirurgul scoate camera și coase pacienta. Asta-i tot.

Nu știu ce metodă a folosit doctorul meu – cauterizarea sau clamparea – pentru că nu l-am întrebat niciodată. M-am trezit la două ore după operația de 30 de minute, simțindu-mă amețită și liniștită. Mă usturau stomacul și buricul, dar nu-mi făceam griji, pentru că asistenta îmi spusese să mă aștept la asta. M-a asigurat că durerea n-o să se înrăutățească, iar în următoarele zile s-a dovedit că a avut dreptate.
A trecut un pic mai mult de-o săptămână de la operație, iar cusăturile și vânătaia de 3 centimetri de sub buric sunt singurele chestii fizice care-mi amintesc de operație. E mult să te gândești 13 ani la legarea trompelor și am fost sigură pe hotărârea mea. După operație, n-am resimțit nici regret, nici bucurie pentru c-am făcut asta – doar o senzație de siguranță, constantă și liniștitoare. E alegerea mea să fiu sterilă și e ceea ce mi-am dorit.