Publicitate
High hui

Am dat mii de euro să plec din România ca voluntar în Africa și mi-am luat cea mai mare țeapă

Voluntarii, ca sa ajungă în destinațiile alea exotice - India, Maldive, Ecuador, Africa - plătesc o tonă de bani și sunt tratați ca niște cerșetori.

de Raluca Feher; fotografii de Iulian Preda
16 Februarie 2018, 12:56pm

Înainte să fie o industrie, voluntariatul însemna să îți iei rucsacul în spate și să mergi în Ecuador sa înveți copiii engleza sau în kibbutz, în Israel, să culegi mere. Numărul uriaș de tineri care au ales calea experiențelor de acest gen, în locul unei vieți petrecute la birou, a atras atenția ONG-urilor și agențiilor de turism care s-au gândit să monetizeze această forță de muncă.

Astfel, voluntarul care alege, să zicem, Africa și nu are experiența de conservaționist, deci nu poate sa ajute cu adevărat comunitatea științifică prin munca pe care o face, ar putea sa fie de ajutor prin banii pe care îi donează respectivului domeniu în care s-a oferit voluntar. Ceea ce înseamnă că un voluntar este mai degrabă acea persoană care plătește voluntar niște mii de euro ca sa simtă că face o faptă caritabilă, fie implicându-se în ecologie, fie în acțiuni umanitare care privesc copiii, populațiile extrem de sărace sau zonele calamitate.

Însă, în ultimii 10-15 ani, voluntariatul s-a transformat într-un business uriaș aducător de zeci de milioane de euro nu numai pentru organizațiile non-guvernamentale care îi folosesc, ci și pentru agențiile de turism care au început să ofere pachete de work&travel.

Cum suna experiența asta care avea să-mi schimbe viața

În luna ianuarie am fost în Africa de Sud să fac și eu voluntariat, pentru zece zile, într-o rezervație privată, faimoasă în lume pentru populațiile de rinoceri negri și de gheparzi pe care le deține.

Pentru două persoane am dat câteva mii de euro celor de la African Conservation Experience, ONG-ul care oferea experiența care avea să-mi schimbe viața. M-au anunțat că în acești bani, cât prețul unui concediu de o lună în Grecia pentru trei persoane, vor acoperi cazarea la o stație de cercetare populată de biologi, ecologiști și conservaționiști, mâncarea pe care va trebui să ne-o pregătim singuri, că nah, nu suntem la hotel și, mă rog, experiențele life changing din rezervație.

Pe lângă banii plătiți, ar fi trebuit în aceste zece zile să muncim, să ajutăm la monitorizarea populației de rinoceri albi și negri, să creăm baze de date cu fiecare dintre ei, sex, vârstă și teritoriu, să monitorizăm populația de elefanți prin radio și să studiem cele trei familii de lei, să punem camere și să colectăm date despre gheparzi și hienele din parc.

Duminica ar fi trebuit să avem zi liberă în care, zicea African Conservation Experience, ar fi frumos să mergem la mare, dar asta pe barba noastră.

Câteva mii de euro n-au putut să-mi cumpere o plasă de țânțari

Un șofer ne-a preluat de la aeroport. Nu era angajatul rezervației, nici al ONG-ului, ci al unei companii de turism care se ocupa și cu transportul.

Ne-a lăsat în baza unei căsuțe de beton din care a ieșit Richard, omul care urma să ne muncească timp de zece zile, un băiat de 26 de ani obosit, ars de soare și mereu pe fugă, care ne-a prezentat rapid locul în care urma să stăm. În mica anticameră erau două frigidere, murdare și ruginite, unul înalt, cu congelator cocoțat deasupra, unul pitic, cu ușa strâmbă, de sub care șiroiește apă. Mai erau două lăzi frigorifice și un dulap metalic. În bucătărie, mașina de spălat lângă care aștepta să se termine ciclul un scoțian înfășurat în prosop. Lângă, un aragaz, un dulap jegos, un alt fișet metalic, două etajere de lemn pe care erau înșirate farfurii, tacâmuri, căni. A treia cameră avea în mijloc o masă crăpată, un fișet metalic pe care stătea craniul albit și imens al unei girafe, două birouri pe care erau două display-uri de computere și pe pereți aveam înșirate niște post-it-uri pe care erau scrise sexul și locațiile unor animale neidentificate de mine.

Apoi, urma camera noastră. Două paturi, unul pe picioare de lemn, altul din două saltele suprapuse, cea de jos neagră de murdărie, un dulap cu ușa smulsă, o măsuță cu o veioză cu un bec de 15 wați, cu o lumină tristă care mânjea și mai tare încăperea. Nu aer condiționat - 40 de grade norma temperaturii aici, nu plasă de țânțari - într-o zonă în care malaria nu e ceva nemaiîntâlnit, ci dimpotrivă.

Existau, însă, două băi. Chiuvetele erau pline de piatră și toaletele negre. Doar scoțianul avea aer condiționat și plasă de țânțari, norocosul.

Vila de bogați în care n-ai acces dacă ești voluntar

Richard ne îmbie să lăsăm bagajele și să plecăm cu Axel și prietenul lui fotograf să vedem animale până gătește el niște paste. Plecăm. Mașina e deschisă, nu există capotă, leoaicele cu pui sunt la un metru de noi, uit de jegul de acasă, girafe pasc flori galbene de acacia, gazele izbucnesc din iarba crudă. E atât de frumos încât nu mai contează unde stăm și că frigiderele curg și budele sunt murdare. Și atunci Axel prinde semnalul radio din zgarda pe care conservaționiștii au pus-o unei doamne elefant, e alături de turma ei la lodge-ul Vlei. Să mergem.

Sunt câteva zeci de elefanți care beau apă din piscinele căsuțelor de la marginea pădurii. Lodge-ul a fost închis de două zile pentru renovare, Axel o sună pe manageriță care vine să ne deschidă una din vile, să îi fotografiem mai bine de dinăuntru. Casa e construită din lemn închis la culoare, cu dușumea ridicată pe piloni, paturi ascunse sub plase fantomatice de țânțari și când intri în următoarea încăpere, o cada albă, cu picioare e pusă în fața ușilor de sticlă de sus până jos, în spatele cărora sunt terasa, fotoliile și piscina din care beau apă opt elefanți. De cui, lângă oglindă, atârnă kitul de yoga. Lux și rafinament. Oare cât costă? Axel, cât costă o vilă aici?

Vlei lodge aparține parcului Phinda, e cea mai luxoasă dintre lodge-urile lor. Deci, costă 400 de euro pe noapte, spune Axel. Turiștii care vin aici sunt înfundați cu mâncare și băutură, înainte să plece în safariul de dimineață primesc ceai, cafea și gustărici, apoi mănâncă un prânz generos, apoi, înainte să plece în tura a doua de safari, primesc șampanie și gustărici, apoi cina. Chiar și cu toată mâncarea din lume, la banii ăștia oricum nu-ți poți permite să calci într-un astfel de loc.

Cercetări dintr-o ghenă fără internet

Richard a gătit, dar e atât de cald încât nu pot să mănânc. Încerc să intru pe net. Nu am semnal. Cum faceți voi cercetare fără să aveți internet?

„Nu avem internet aici, avem însă la casa noastră, aia de peste 40 de metri.”

Richard spune că el este angajatul rezervației Phinda, că African Conservation Experience plătește ceva bani din ceea ce primește de la voluntari, dar un procent modest și ca atare Phinda, care este proprietara stației de cercetare fără net, plase de țânțari și aer condiționat, nu oferă cazare voluntarilor decât în ghena asta. La cât primesc ei, atât primești tu.

Oricum, nici Phinda, deși are patru lodge-uri unde pachetele cu safari inclus costă pentru 2 oameni cel puțin 800 de euro pe zi, deși este deținută de familia multimiliardarilor Getty, deși face bani din vânzarea animalelor pe care le dă altor parcuri, deși primește donații, ei bine, nici Phinda nu a fost în stare să le dea conservaționiștilor echipamente, așa că Richard lucrează cu aparatul lui foto (care e aproape distrus din cauza prafului care a intrat în el), cu laptopul lui (care tocmai s-a stricat și nu are cu ce să-l înlocuiască), lucrează cu telefonul lui și doarme în patul adus de acasă, din Durban, căci mobilierul de aici este tot șchiop, ciung, chior, operat de doctor Frankenstein.

„Dar chiar și așa, sunt voluntar care a plătit niște mii de euro pentru zece zile, de ce sunt condamnată să trăiesc în pușcăria asta?”, mă întreb în timp ce transpir gros sub pătura unde m-am ascuns de atacul țânțarilor, căci geamurile nu se închid și ventilatorul horcăie, incapabil să răcorească încăperea. Noroc că ne trezim la patru dimineața să plecăm în căutarea unui ghepard.

Caritatea vine cu suferință, pentru că așa trebuie

În aerul rece, îmi revin, recucerită de frumusețea savanei. Scoatem camere de depistare a leoparzilor, începem la 4.30 și terminăm la 11.30, la 40 de grade.

Richard ne duce la birouri, la tabăra unde e managementul parcului, lângă pista de aterizare care aduce milionarii care își permit să dea 4 000 de euro pe 4 zile de safari în Phinda Reserve. Îmi vine să mă culc pe jos în toaletele răcoroase, cu pereții acoperiți cu un mozaic fin, gri și galben. Lângă chiuvetă e săpun lichid de iasomie și cremă de eucalipt. Richard spune că toaletele arată atât de bine pentru că milionarii care coboară din avioane, după o oră de zbor, trebuie să fie întâmpinați cum trebuie. Nu ca noi, voluntarii.

Mergem la masă la Moutain Lodge construită pe un deal, cu rezervația la picioare. Într-un fotoliu-cuib un bătrân miliardar privește valea în timp ce personalul trebăluiește șoptit pe terasa din lemn. Cât costă o cameră aici? Tot 400 de euro pe noapte, de persoană, totul inclus, mâncare, băutură, safari, șampanie, viață de nabab.

Noi mâncăm cu spălătoresele, ghizii, șoferii și terapeuții, la cantina din spate. Pui prăjit și cârnați pocniți și atunci decid să sun la African Conservation Experience și să întreb de ce eu, pentru miile mele de euro plătite ca să vin în Phinda să fiu voluntar, sunt pedepsită?

Ei îmi spun că nu e atât de grav, că o să cumpere o cartelă ca să am net, că o să-mi facă rost de plasă de țânțari, că uite, repară aerul condiționat care e stricat de niște ani. Și că da, nu cer luna de pe cer, dar să țin cont că din banii plătiți de noi e plătit salariul lui Richard și benzina consumată de Richard ca să alerge după rinoceri negri, hiene și gheparzi.

Deci, să tac din gură, caritatea vine cu suferință.

S-au îmbogățit tot birocrații din Londra și Johannesburg

Să presupunem că eu chiar îi plătesc salariul acestui conservaționist. Dar el nu lucrează pentru Africa Conservation Experience. ONG-ul are numai birocrați la Londra și Johannesburg, nu are oameni în teren. Richard lucrează pentru Phinda Private Reserve.

Phinda Private Reserve este un business care produce zeci și zeci de milioane de dolari din turism, bașca donații, bașca vânătoare, bașca vândut animale, nici nu vreau să ajung în zona în care discutăm ce se întâmplă cu coarnele de rinoceri recoltate (ca să nu fie vânați și uciși de braconieri) de către Phinda Private Reserve. În Africa de Sud se discută de un soi de liberalizare a pieței tocmai ca să fie redus braconajul. Un kilogram de corn de rinocer costă sute de mii de dolari, se ajunge la milioane. Parcurile care recoltează coarne s-ar îmbogăți peste noapte dacă legislația ar prevede liberalizarea.

Deci, de ce eu, un voluntar, venit să număr hiene și să creez baze de date de rinoceri, de ce îi plătesc eu salariul conservaționistului și benzina și stau în cea mai prăbușită clădire a parcului?

De ce Tara Getty, omul care a zburat de revelion 180 de invitați în mijlocul rezervației, trupă de jazz și bucătari, nu îi cumpără un computer lui Richard?

De ce comunitățile zulu, pe al căror teren există parcul, primesc o chirie ridicolă în timp ce proprietarii rezervației, familia Getty, un fond de pensii și bancheri fac sute de milioane din această afacere camuflată în ecologie și grijă pentru populația locală?

Marketing și comunicare.

Pentru un om care lucrează în domeniu și se laudă că depistează carnea stricată spălată cu oțet, mi-e rușine cât de fraieră am fost.

Ajunge să spun că au reparat aerul condiționat, nu am primit niciodată plasă de țânțari și nici cartelă de mobil. Dar natura este fabuloasă și pădurea trezită la patru dimineața aș spune că merită toate miile ălea de euro care au ajuns în buzunarele unor birocrați mincinoși din Londra și Johannesburg.

Tagged:
africa
Features
ONG
opinie
écologie
forta de munca
voluntar