Reclamele astea din anii 80 te vor face să iubești din nou dischetele

N-au trecut decât două decenii de când ne pierdeam mințile la clip art până ce am început să ne holbăm la noul program de recunoaștere facială al iPhone X. E clar: noutatea computerelor s-a estompat. Dar dacă răsfoiești publicația tech BYTE Magazine (1975-1998) îți amintești că nu demult computerele erau extraordinare pentru marea majoritate a publicului. BYTE era pentru „pasionații de computere” și avea articole tehnice dense ca „The Definicon 60820 Coprocessor, Part 2: Software Support”. Dar reclamele din revistă erau adevăratele opere antropologice. Companii precum Toshiba aveau trei pagini de reclame ca să vândă produsele „inovative”, inclusiv un laptop care se transforma într-o valiză. Având în vedere relația complicată pe care o ai în prezent cu tehnologia, este ușor să te raportezi la imaginile astea vintage cu un sentiment de inocență și naivitate. Nicio reclamă n-ar mai îndrăzni să compare dischetele cu apariția androizilor.

Artista digitală Jenny Odell a adunat toate aceste reclame nostalgice ca să creeze Byte Magazine Advertisments 1975-1994. Inspirată din seriile Cowboy ale lui Richard Prince, a scos textul din reclamele BYTE ca să le sublinieze latura artistică. „În reclame sunt multe chestii din spațiul cosmic, roboți (favoriții reclamelor Maxell), lasere și nori demni de Magritte”, spune Jenny, care a fost înainte artist în rezidență la Facebook. „Cred că o parte din ce m-a atras la reclamele din BYTE a fost că eram un copil din Silicon Valley din anii 80, deci o parte îmi pare ciudat de cunoscută. Este genul de vocabular vizual pe care oricine e îndeajuns de mare îl va recunoaște de pe vremea când computerele erau atât de rare și păreau atât de futuriste încât aproape că nici nu aveam un mod prin care să le arătăm pe ele sau ce făceau.”

Jenny a vorbit cu i-D despre moștenirea BYTE Magazine, ce înseamnă să fii artist digital și de ce îi e dor de era scrisorilor.

Pentru cei care nu cunosc revista, care erau elementele caracteristice BYTE?
BYTE Magazine a fost o revistă pentru pasionații de calculatoare și a avut succes prin anii 1980. Asta se întâmpla înainte să devină ceva comun să ai un calculator acasă; publicul țintă erau indivizii care cumpărau bucăți și își construiau și programau propriile computere. În afara articolelor despre ultimele cercetări în computere sau revizuiri de produse noi, mai găseai și instrucțiuni detaliate de programare. Ce se pierde rapid când te uiți la ele online, este că revistele erau imense – undeva la aproximativ șapte sute de pagini.

Care erau simbolurile și temele comune ale acestor reclame?
Multe dintre ele puteau fi categorisite ca: 1) computere plutind în spațiu; 2) computere și bucăți din ele antropromorfizate; 3) computere combinate cu plante sau animale (ex, ceva într-un măr) și 4) metafore vizuale exagerate pentru ce făcea computerul, cum ar fi mâini care ies din ecran și scriu într-un tabel. În toate cazurile, imaginea era destul de ridicolă – sau cel puțin diferită de reclamele tech cu care ești obișnuit azi.

Un detaliu estetic important despre BYTE Magazine este că aproape toate coperțile erau făcute de un singur pictor, Robert Tinney. Marjoritatea ar fi putut fi descrise ca o combinație între Salvador Dali, M. C. Escher și un fel de hardware sau software (de exemplu, o dischetă parțial topită plutind pe cerul deșertului). Ilustrațiile făcute de ceilalți artiști tindeau să urmeze același tipar.

Cum ai ajuns în arta digitală și cum ai defini exact ce faci?
Cred că o bună bucată o datorez faptului că am crescut în Cupertino și ambii părinți lucrau în tehnologie. Dar mai am și o afinitate pentru colecționarea de lucruri dubioase și, odată ce a apărut internetul, mi-a părut că a fost construit doar pentru asta. Când colecționam bucăți din imaginile din Google Satellite mi-am amintit cât de norocoasă eram că materialul meu era gratis și aparent nelimitat. De atunci am fost atrasă de lucruri precum reclamele Craigslist, tutoriale pe YouTube, recenzii Trip Advisor și Street View. Ar trebui să specific că impulsul meu de colecționară nu se limitează la internet. Acum câțiva ani am fost la Recology SF și cred că a fost cea mai fericită vară din viața mea. Oricum, simt că lucrurile pe care le găsesc adesea sunt mult mai interesante și bizare decât orice altceva aș putea face de la zero.

„Just Hook It To My Veins"

Cum abordezi îmbinarea tehnologiei cu arta?
Fiindcă sunt în Bay Area, mi-am creat un fel de relație controversată nu numai cu tehnologia, dar și cu „arta și tehnologia”. Privesc cu suspiciune lucrurile care nu sunt nimic mai mult decât tehnologia pe care o folosesc. Încerc să folosesc tehnologia într-un anume mod care acționează ca o unealtă – ca oricare alta – ca să luminez un anumit aspect al realității și pentru mine și pentru privitorii mei. De exemplu, la Recology SF, am folosit realitatea augmentată ca parte din expoziția mea, dar am făcut-o doar ca să arăt noua versiune a ceva care acoperă o alta „gunoi”, ca să invit privitorul să se gândească la întreaga viață a unui obiect. De asemenea, majoritatea lucrărilor făcute de ceilalți artiști digitali folosesc tehnologia specific ca să ofere privitorului un acces profund la realitatea fizică actuală. Unul dintre exemplele mele este Living Symphonies de James Bulley și Danile Jones, în care au folosit echipamente foarte high-tech, iar rezultatul final a reușit să facă vizitorii să „audă” o pădure mai mult decât ar putea-o face în mod normal un om.

Cum ai făcut revista? Ai căutat în tone de materiale de arhivă?
Am găsit imaginile astea când eram la Internet Archive, care are multe arhive de reviste BYTE scanate, disponibile ca PDF-uri gratuite. Sunt foarte interesată de suprarealism și, cum am început să răsfoiesc revistele, am descoperit aceste imagini suprarealiste în reclame. M-am apucat să îmi colecționez preferatele, să scot textul și să schimb fundalul – cumva similar cu ce a făcut Richard Prince cu seriile lui Cowboy.

A trebuit să caut prin tone de materiale de arhivă, dar nu a fost greu să găsesc imagini interesante. Mi-a fost mai dificil să plec de la computer. Este un sentiment special (cumva de dependență) când găsești tone de lucruri mișto și știi că mai sunt multe alte reviste pline de așa ceva.

În timp ce postam unele imagini pe Instagram, am descoperit că și prietenul meu, Luca Antonucci din Colpa Press, este obsedat de genul ăsta de imagini. Răsfoise și el câteva reviste BYTE. Luca a avut ideea să facem o revistă cu reclamele originale și a fost un efort împărțit. M-am uitat prin reviste și am scos reclamele, dar Luca a decis ordinea și cine producea revista. Dacă te uiți cum sunt organizate imaginile, vei vedea multe imitații drăguțe și conexiuni între ele.

Mi-a plăcut eseul tău „How to Internet” în care examinezi PSA-urile lofi din anii 90 care explicau ce era internetul pentru public. Într-un fel, părea că BYTE încerca să scape de caracterul străin al computerelor. De ce anume ți-e dor din acea eră, când relația cu computerele și internetul de abia se clădea?
Cred că lucrul care ne lipsește cu adevărat din interacțiunile online zilele astea este surpriza. Momentan, cel puțin în experiența mea zilnică cu internetul, există multă comoditate, dar nu prea e loc pentru neașteptat. Ți se recomandă lucruri sau cauți ceva pe Google și fie că afli sau nu răspunsul – ăla e finalul. Este aproape opusul plimbărilor fără scop din librării, unul dintre lucrurile mele preferate.

Când eram adolescentă, era la modă să intri pe chat și să vorbești aleatoriu cu oamenii. Am avut un amic de corespondență online pe nume Dylan. Tot nu am nicio idee cine a fost sau de unde era. Dar m-am gândit la el în timpul unui discurs pe care l-a dat anul trecut Jason Scott (de la Internet Archive), când a vorbit despre cât de magic părea faptul că la capătul celălalt exista o persoană care tasta. Acea legătură fragilă cu străinii sau acel video ciudat peste care ai dat avea într-adevăr ceva atipic. Probabil că de aia îmi provoacă atâta nostalgie imaginile BYTE. Îmi amintesc de copilărie și cum vedeam cumputerul (și internetul) ca pe acest portal către lucruri neașteptate la care nu te-ai fi gândit singur. Acum am un playlist Spotify Weekly aranjat ca la carte, dar se simte mai mult ca un fel de privire în oglindă.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.